Guest post- În marşarier către destinaţie

Un guest post by my brother, pentru că de câţiva ani cu un ochi plângem şi cu celălalt plângem şi mai tare, de fiecare dată când ne uităm la un meci al naţionalei.

*
Echipa naţională de fotbal a României a remizat, după un meci dezamăgitor pentru unii, cu reprezentativa Albaniei. Dezamăgirea presupune, însă, să te amăgească ceva de la bun început, or "naţionala" nu mai are de mult timp argumente să facă asta. Evident că m-am bucurat când am deschis scorul, dar pândea ascuns gândul că este nedrept pentru ceea ce s-a jucat. Sub o aparentă dominare a cursului jocului, România a părut fragilă, ca un castel de cărţi de joc, peste care urmează să sufle cineva. Fragilitatea nu vine din lipsa de talent sau pricepere, a jucătorilor sau antrenorului, ci din profunzimea sistemului. Cei care evoluează în ţară sunt păcăliţi de banii care li se flutură în faţă că fac performanţă, iar "stranierii" sunt puşi ca aparatele de aer condiţionat pe o casă de chirpici, să dea bine.

Fotbalul, asemenea tuturor sporturilor din România suferă cumplit de amatorismul şi privitul înapoi care ne caracterizează, diferenţa o fac banii şi popularitatea de care se bucură fiecare. Ce-i drept, câteva dintre ele au fost resuscitate temporar de performanţe surprinzătoare, pentru ca în scurt timp să reintre în coma ignoranţei şi a amintirilor frumoase. La drept vorbind, rezultatele cu care ne-am putut mândri în ultima vreme nu au fost chiar autohtone, performerii noştri sunt fie sportivi care se antrenează în afara ţării, fie reuşite de excepţie în ciuda lipsei de susţinere.

Nu putem vorbi despre baschet, rugby, volei şi altele asemenea lor, pentru că suntem inexistenţi. Revenim la fotbal, un exemplu reprezentativ, în ciuda popularităţii lui. Ne amintim cu plăcere dar comparăm cu tristeţe trecutul cu prezentul, iscodim cu luare aminte în stânga şi în dreapta şi încercăm să aplicăm şi noi reţeta, dar rezultatul se lasă aşteptat. Despre viitor? Numai de bine. Suntem cei mai buni când plănuim, promitem, ne prefacem că lucrăm. Ne aşezăm, frumos, pe bordură şi-l lăsăm pe Dorel să facă după cum îl duce capul. Cumpărăm piese străine şi ne întrebăm de ce nu "toarce" şi căruţa noastră ca bolizii de afară.

Calitatea produsului intern nu ar trebui să se bazeze pe bunăvoinţa unor profesionişti privaţi care să antreneze 20 de copii timp de câţiva ani, dintre care, cu noroc, unul sau doi să ofere satisfacţie. Formarea, creşterea şi folosirea sportivilor proprii ar trebui încurajată, asistată, impusă chiar. Sistemul ar trebui să facă asta, aici ar trebui să îşi concentreze atenţia cei responsabili. A folosi moştenirea lăsată de generaţiile trecute pentru a mirosi ce se mănâncă la masa bogaţilor este o practică ce ar trebui uitată.

Înaintăm cu spatele către un punct pe care l-am fixat în oglinda retrovizoare. Până când?

Azi

Astăzi cred...că fericirea nu cere voie şi nici nu oferă explicaţii atunci când vine sau pleacă. Că dacă eşti prea preocupat să o cauţi în cei din jur, ai să o ratezi înăuntrul tău. Că dacă ai să priveşti suspicios la bucuriile pe care ai impresia că nu le meriţi, ai să uiţi să le oferi la rândul tău. Că dacă te vei frământa în continuu, căutând căi prin care să placi persoanei iubite, n-ai să observi iubirea din privirea sa. Că dacă ai să te întrebi la nesfârşit dacă şi celălalt e fericit, ai să-ţi pierzi puterea să-l faci să fie aşa. Că dacă nu te iubeşti pe tine, nu poţi să ceri nimănui să te iubească.

Azi ştiu... că oricât ţi-ai dori ca unele lucruri să nu se schimbe, nu poţi controla totul pe lumea asta. Şi ştiu că, trăind cu gândul la schimbarea ce va să vie, uiţi să simţi, să te laşi dus de val, să te bucuri. Mai ştiu că atunci când cineva îţi spune că te iubeşte, nu trebuie să te temi că nu o va face pentru totdeauna, ci să te bucuri că atunci şi acolo, fie chiar şi pentru un moment numai, acel om te iubeşte. Ştiu că „mâine” nu are niciun sens fără un „azi” în care să fii fericit.

Azi...mă opresc. Şi trăiesc.

Nimic nu e pentru totdeauna

Colecţionez stări. Trăiesc de pe o zi pe alta la nivel emoţional. Nu ştiu dacă mi-am dorit vreodată siguranţa unei iubiri, sau dacă tocmai faptul că aveam mereu impresia că îmi scapă mă făcea să mi-o doresc mai mult. Iubirea mare vine la pachet cu o angoasă. Cu teama că într-o zi va dispărea. Dacă nu ţi-e frică, înseamnă că nu iubeşti destul. Dacă nu ţi se taie răsuflarea doar la gândul că mâna pe care o strângi ar putea să-ţi dea drumul, că privirea pe care o cunoşti ar putea să se îndrepte în altă parte, sau că, în fine, trupul pe care îl ţii în braţe ar putea să lase patul gol, atunci e timpul să mai cauţi. Sau poate ăsta e doar cazul meu. 

Cumva, am ştiut mereu că nimic nu ţine o veşnicie. Iar lucrurile bune sunt în general scurte şi intense. Celelalte, care rezistă în timp, sunt convenţii. Între oameni, între sentimente. Laşi de aici şi pui acolo. Scazi în intensitate şi creşti în comoditate. Aduni lucruri, pierzi emoţii.

Mă emoţionează întotdeauna când văd doi bătrânei care se ţin de mână. Văd în spatele lor poveşti. Pe care le-aş vrea romantice. Poveşti care să-mi contrazică teoria. Şi să-mi arate că dragostea poate să fie pentru totdeauna.

Nu sunt o laşă. Deşi mi se taie genunchii la gândul că toate se termină într-o zi, merg înainte ca o bezmetică. Prin ceaţă sau pe lumină. Cu fruntea sus şi cu ochii aţintiţi înainte. Vezi tu, nimic nu e pentru totdeauna, dar unele lucruri sunt eterne!

Daca eram...

Am citit pe well of words un post dragut si l-am preluat.


Zodia mea este: Varsator. La propriu. Ptietenii stiu de ce. :)

As vrea: Sa fiu fericita cu mine si cu cei din jur.

Pastrez: Vise in cutii.

Mi-aş fi dorit: Sa le deschid si sa las visele sa zboare.

Nu-mi place: Sa imi pierd speranta.

Mă tem: De esec.

Aud: Voci. :)))

Îmi pare rău: Cand fac o gluma proasta. Chiar daca e zisa bine.

Îmi place: sa zambesc.

Nu sunt: rea. Nu pot sa fiu. Uneori sunt fraiera, de "nerea" ce sunt :)

Dansez: oricand.

Niciodată: nu spun niciodata.

Plâng: cand mi se pune un nod in gat.

Nu-s întotdeauna: pe faza. Liftul din nori face cateva secunde...

Nu-mi place la mine: ca ma subapreciez. Tare.

Sunt confuz: cateodata. Am nevoie de cineva care sa descomplice lumea din jur.

Am nevoie: de libertate.

Ar trebui: sa iubim mult.

Dacă eram un anotimp: primavara. Atunci se petrec revolutiile!

Dacă eram o luna: mai. Cu parfum de tei.

Dacă eram o zi a săptămânii: as fi vrut sa fiu alta :)

Dacă eram o parte a zilei: eram dimineata tarzie.

Dacă eram un animal marin: eram un calut de mare.

Dacă eram un animal de uscat: eram o pisica.

Dacă eram o virtute: eram toleranta.

Dacă eram o planetă: N-as fi suportat sa fiu prea departe de soare.

Dacă eram un lichid: m-as fi varsat cu siguranta. :)

Dacă eram o piatră: as fi fost greu de slefuit.

Dacă eram un metal: nu as fi fost unul stralucitor.

Dacă eram o pasăre: as fi multumit cerului pentru aripi.

Dacă eram o plantă: eram agatatoare.

Dacă eram o stare a vremii: eram o ploaie de vara.

Dacă eram un instrument: eram violoncel.

Dacă eram un sentiment: m-as fi strecurat in sufletul lui si nu as mai fi plecat niciodata.

Dacă eram un cântec: eram soundtrackul vietii mele.

Dacă eram un film: nu s-ar fi scris inca scenariul.

Dacă eram un oraș: eram sigur Barcelona.

Dacă eram un gust: eram dulce acrisor.

Dacă eram o aromă: eram de vanilie.

Dacă eram o culoare: eram zmeurie.

Dacă eram un material: eram matase.

Dacă eram o parte a corpului: eram gropita de deasupra claviculei.

Dacă eram un drog: erai deja in Nirvana.

Dacă eram un accesoriu: as fi fost un ceas.

Dacă eram o expresie a feţei: eram un zambet negresit!!

Dacă eram un personaj de desene animate: eram Pucca.
Dacă eram o formă: eram o linie serpuita.

Dacă eram un număr: cu totii suntem un numar la un moment dat.

Dacă eram o mașina: eram o broscuta.

Dacă eram o haină: eram o esarfa. Hmm asta e accesoriu dar a mai fost intrebarea asta. :)

Regula acestui post: "Daca l-ai citit, il faci!"

Pe fuga

Aseara in timp ce asteptam metroul si priveam la oamenii grabiti din jurul meu m-a cuprins o liniste deplina. Am o gramada de lucruri pe cap, dezamagiri, suparari trecatoare, griji si o doza consistenta de nesiguranta. Dar sunt fericita.

Fericirea este suma unor lucruri mici. Marunte. Aparent nesemnificative. Fara de care ai putea trai, cu siguranta... Dar care creaza dependenta odata ce le-ai experimentat. O privire doar pentru tine. Un smoothie de coacaze intr-o dupa amiaza cu soare lenes. Un alint. O imbratisare atunci cand ti se taie genunchii. O carte care iti picteaza in suflet povesti. O fotografie veche din care iti zambeste un tu fara varsta si fara griji. O mana care o prinde pe a ta, seara dupa ce ai pasit spre vise. Un drum necunoscut, cu muzica si asteptari. Un zambet cand ai draci. Un sarut cand nu-l ceri. Doua corpuri care se confunda din cand in cand. Libertatea de a nu spune nimic o ora, doua sau cinci fara sa te temi ca vei fi judecat. Locuri. Oameni. Vorbe. Si multe simtiri.

România, drum închis...

Scriam acum ceva timp, când eram acoperiţi de zăpezi, că România ar trebui să funcţioneze doar pe timp de vară. Retrag. Rectific. Reformulez. România ar trebui să se închidă de tot. Pentru că este un pericol pentru proprii-i cetăţeni. Şi nu orice pericol. Unul de viaţă. Şi, mai ales, mult mai trist, de moarte.

Fac parte din generaţia care a crescut odată cu tranziţia. Tranziţie care, lexical vorbind, ar trebui să implice o schimbare, o trecere de la ceva la altceva. De perioada de la care facem trecerea nu-mi amintesc mai nimic. Am doar o colecţie de reprezentări, culese de prin cărţi, filme sau discuţii la care am asistat. Şi amintirea vagă a unei banane primite de la o vecină, pe care am împărţit-o cu frate-meu, şi mi-a părut cel mai bun lucru pe care îl gustasem vreodată. Despre perioada spre care ne îndreptăm nici atât. Doar vise, speranţe şi aşteptări. Şi un sentiment penibil că e tot mai departe.

În România se moare. Se moare în multe feluri. În spitale, pe şantiere neasigurate, luaţi de ape. Urmează să se moară de foame, de frig, de deznădejde, de revoltă. Mor proiecte, mor idei. Mor speranţe una câte una. Iar într-o clădire imensă, undeva în centrul Bucureştiului, un grup restrâns moare de plictiseală. Atât de tare încât, atunci când ar trebui să voteze legi care depun familii întregi în ghearele disperării, parlamentarii mai aruncă un ochi la Cupa Mondială, pe laptop. A naibii ţară asta, în care nu pot şi ei să se-nâtlnească la o bere, la terasă şi să mai crească un impozit. Sau la bufetul din palatul parlamentului, să mânânce un ecler de 0,45 lei şi să mai taie din salarii, plângându-se în timpul ăsta că ciorba de 1 leu şi friptura de 2,5 nu mai sunt ce-au fost.

E plină ţara de gropi. Dar cele din asfalt nu-s nici pe departe atât de mari precum prăpastia dintre guvernanţi şi românul prost care s-a dus la vot. Se surpă drumuri şi cad poduri, pentru că da, iarna ninge, vara plouă, râurile se umflă şi năvălesc peste case, drumuri şi tot ce le mai iese în cale. Mai puţin peste digurile pe care nimeni nu le construieşte când e uscat, pentru că, nu-i aşa, dacă a venit o dată apa, nu se mai întâmplă a doua oară. Mai bine cărăm saci când râul stă să se reverse. Mai facem o cruce, mai aprindem o lumânare, mai facem o şedinţă de Guvern şi ne dăm la televizor tunând şi fulgerând (de parcă asta mai lipsea) că trebuie luate măsuri. Şi apoi, cu un tupeu frate bun cu cinismul şi văr primar cu nesimţirea, le mulţumim jandarmilor care nu dorm de nopţi întregi, cărând saci cu nisip şi transportând evacuaţi. Aceiaşi cărora le tăiem salariile cu 25%. Poate ar trebui şi ei să lase un sfert din oameni să se-nece?

E un drum ca oricare altul şi tranziţia asta. Şi drumul poate fi frumos. Atunci când ştii că ai o destinaţie. Când aşteptarea, chiar dacă-i presărată cu serpentine şi rău de maşină, te face să priveşti încrezător înainte. Când însă, de pe marginea drumului, îţi aţin calea doar indicatoarele „Atenţie, cad pietre!” şi „Drum închis”, iar şoferul îţi spune că şi-a luat permisul la Piteşti şi a dat pe gât vreo trei pahare, te gândeşti serios să deschizi uşa şi să sari din mers.

Despre dragoste, fără demoni

Să scrii despre dragoste e ca privitul într-un ochi de apă. Dacă la început o să-ți întoarcă un chip zâmbitor și o imagine clară ca de oglindă, e de ajuns o adiere, sau chiar propria-ți răsuflare pentru ca totul să se onduleze. Nu mai știi unde sunt ochii, iar zâmbetul se transformă într-un rânjet bizar.

Când eram mică bunica îmi spunea poveşti. Am învăţat repede să citesc, pentru că, avidă de cuvintele care se perindau prin mintea mea şi colorau tablouri năstuşnice, bunica aproape că nu mai ţinea pasul. Poveştile triste îmi plăceau cel mai mult. Plângeam cu cartea-n faţă până când rândurile deveneau neclare şi mult timp după ce îi închideam coperţile îmi stăruiau în minte personaje, cuvinte şi trăiri.

Nu ştiu în care moment al copilăriei mele am stabilit că o „iubire mare” nu e totală dacă nu e tragică. A fost ceva care mi-a rămas în subconştient şi mi-a marcat, fără să îmi dau seama, experienţele de peste ani. Am respins mereu „relaţiile călduţe”, confortul psihic pe care ţi-l dă faptul că cineva acolo te iubeşte...chiar dacă tu nu simţi la fel. Am respins oamenii care îmi făceau pe plac, cei care se chinuiau să mă mulţumească, cei care îmi ofereau totul pe tavă. Am căutat fluturaşi, pasiune, demenţă :) Mi-am luat şi porţia de plâns.

I-am dispreţuit în secret pe cei care se mulţumeau cu o fericire molcomă. Şi m-am felicitat în gând că nu acceptam compromisuri. Povestea mea era pusă bine deoparte. Şi urma să vină, mai devreme sau mai târziu. Am crezut că am găsit-o, o dată sau de două ori. Dar s-a dovedit a fi un surogat, plăsmuiri alimentate de imaginaţia mea, nerăbdătoare să ajungă la destinaţie. O singură problemă nu mi-am pus niciodată. Odată ajunsă acolo, am să-i fac oare faţă?


Am plecat la drum cu premise greşite. Dragostea nu înseamnă fluturaşi în stomac. Fericirea nu înseamnă nebunie. Sau nu înseamnă numai asta! Beţia simţurilor nu durează mai mult de 11 minute, după care vrei fie să fumezi o ţigară, fie s-o ştergi turceşte şi să nu laşi vreun bilet. De teamă sau plictiseală. Nici nu mai contează până la urmă. Drumul e întotdauna mai frumos decât destinația, pentru că e presărat cu speranțe, cu anticipație, cu întrebări care nasc alte întrebri, la care nu te chinui să găsești răspunsuri. Oricât de poftă ți-ar fi de un fruct, după ce mănânci un kilogram, s-ar putea să ți se-aplece.

Suntem o specie de fricoși. Căutăm frenetic fericirea, deși nu știm s-o definim. Iar când pare să se instaleze, abandonăm tocmai pentru că ne temem că, neștiind s-o recunoaștem, am confundat-o cu altceva. Aș vrea să cunosc un om care să îmi spună: Sunt fericit! Nu mă tem. Nu vreau să fug. Nu caut alte fericiri. Am tot ce-mi trebuie aici. Un om care să simtă asta, fără să aibă impresia că a renunțat la ceva.

Dincolo de bariera care ne paralizează simțurile, e un ocean. Fără valuri, fără spasme. Unii i-ar spune plictisitor. Dar sunt cei care n-au avut curaj să se afunde. E simplu să pui etichete. Și mai simplu e să fugi. Să nu încerci niciodată, să te pui la adăpost. O poți face sub pretextul că ești liber. Dar n-ai să afli niciodată în ce consta înlănțuirea.

M-am întrebat întotdauna de ce dragostea nu are formă de plural. Asta în timp ce iubirea are. De ce poți să iubești de mai multe ori, dar Dragostea e doar o dată. E acea dată când ești gata să treci bariera și să te afunzi fără frică în ocean.

Gândesc, deci mă duc la Bălăceanca!

Cogito, ergo mă duc la dracu! Şi mă perpelesc la foc mic. Musiu Descartes ar fi trebuit să ştie mai bine. Sau să fi introdus o notă mică de subsol, în al său Discurs: „Nu se aplică în cazul femeilor. De fapt, e strict interzis, merde!”

Statul pe gânduri, aşadar, ar trebui să fie destinat exclusiv bărbaţilor. Că doar de asta filosofii trăiesc câte 90 de ani, iar muierile gânditoare mor tinere. De scenarită. De ce? Păi e simplu. Pentru că minţile noastre funcţionează diferit. Să luăm „nemurirea sufletului” de exemplu. Un bărbat o să se gândească la asta 30 de secunde şi o să spună că, întrucât sufletul e o entitate asupra cărei existenţă nu ne putem pronunţa cu certitudine, şansele ca el să existe şi să fie şi nemuritor pe deasupra sunt fix egale cu alea să nu. Punct şi hai să dau o teorie a relativităţii, zic. Măcar să zboare nişte avioane după exerciţiul meu de gândire. O femeie o să se gândească unde-i sufletul ăsta, cu ce-l hrăneşti, cât de tare te doare dacă ţi-l rupe cineva, cum ajunge să ţi-l rupă, dar de ce ar vrea să facă asta, egoism?, indiferenţă?, clar nu-i pasă!, dar parcă am văzut eu un semn!, dar oare el are?, îl doare?, îşi dă seama când mi-l rupe pe al meu?, il iubesc?, mă iubeşte?, îmi stă bine părul?, m-am îngrăşat? o să rămân singură?, o să mă mărit înainte de prietenele mele?...stai... ce trebuia să demonstrez? Aha. Fix.

Înainte să aruncaţi cu pietroiul legat cu fundă roz, pe care scrie misoginism, vă spun că ştiu că nu e întotdeauna aşa. Am auzit şi eu de Marie Curie, dar...dacă nu-ţi alegi să construieşti vreun satelit sau să descoperi un cromozom, gânditul, aşa de dragul despicării firului în paişpe dăunează grav sănătăţii mintale. Ce paradox!

Recunosc că sufăr de această boală. Analizez morfologic şi sintactic până şi cea mai banală interjecţie, clasific, interpretez, fac mental notes, revin cu adăugiri, despart în silabe, împart în categorii, uit de unde am plecat...

My 17th of June resolution? Să nu mai gândesc deloc. Măcar o vreme. De inventat locomotiva cu abur mi-au luat-o alţii înainte...aşa că pierderea n-o să fie mare!

Să nu strigi fericirea...

Nu striga fericirea pe nume...că fuge, a spus un om mare, cu barba albă. Pune-o în priviri, în gânduri și în vise. Și șoptește-o din când în când, atunci când crezi că nu te-aude nimeni.

Eu vorbesc tare. Poate pentru că sunt cam surdă de-o ureche. Sau poate pentru că, înăuntru-mi, gândurile învălmășite strigă și se-agită și vreau uneori să le acopăr.

Visez mult. Frenetic. Și visele învolburate se ascund printre cuvinte, se pierd printre așternuturi, urcă și coboară pe alei pe care le-am construit cu ochii minții. Nu prea m-am obișnuit cu visele care se împlinesc. Mi-e frică de ele ca de apa mării, noaptea, când luna se ascunde-n nori. Când tot ce vezi în față e o întindere neagră care te cheamă cu nemărginirea ei, dar nu îndrăznești să faci vreun pas spre ea.

Fericirea e la 20 de centimetri de noi. E într-o suflare care pleacă din plămânul tău. E caldă și rece în același timp. Și porii mei o-așteaptă de la începuturi. Și-atunci de ce ne ținem amândoi respirația?

Atâta liniște ar putea să umple o viață de om. Și fericirea poate că n-ar fugi. Dar nici n-am ști că e acolo.

Eu vreau să strig fericirea. Atât de tare, încât să mă acopere de tot. Să nu mai știu altceva. Și-apoi să mă afund în marea asta care mi se deschide-n față. S-o sorb, s-o las să mă pătrundă și să fiu una cu ea. Și dac-am să mă înec va fi doar pentru că, în beția asta de simțuri, mi-am pierdut dorința de a mai înota.

Mă-ntreb dacă bătrânul cu barbă albă știa să-noate.

Asta e? :)

La început e ca un vânticel lin care se abate din când în când peste o pajiște, primăvara. Și mângâie firele de iarbă, fără să le îndoaie. Le dezmiardă. E atât de fin și aproape imperceptibil. Ca atunci când trasezi linii imaginare la 2 milimetri de pielea lui. Și nu îndrăznești să îl atingi. E și aproape și departe. Și al tău și al nimănui.

E golul din capul pieptului, când simți că ți se taie răsuflarea. Dar alergi cu pași de uriaș spre necunoscut. Spre un necunoscut pe care ai vrea să îl descoperi, să îl înveți pe de rost, să îl adulmeci, să îl sapi în buricele degetelor ca să-l recompui apoi, din nou și din nou, în vis.

E înfrigurarea care te cuprinde și îți paralizează existența. Și nu mai știi să simți decât prin el. Pentru el. Cuvintele îți par mici și nedemne de așa trăiri. Și-ai vrea să strigi tuturor, pe stradă, din mașină, în case, în Univers. Dar nicio limbă nu poate parcă să exprime sublimul dinăuntrul tău. Așa că taci și îți zâmbești complice. Iar lumea capătă culori pe care nu le-ai mai văzut vreodată. Rotunde și pline. Suprasaturate. Stau să explodeze. Să te acopere. Să te umple.

E o atingere, un zâmbet sau o vorbă spusă-n șoaptă. O îmbrățișare care a prins, în sfârșit, sens. Și promisiunea că visele nu își au locul numai în cutii.

Vise și cutii

Și foaia se încăpățâna să rămână albă. Ar fi aruncat cuvinte la-ntâmplare, ca pe niște cârpe uzate...doar ca să umple golul. Dar cuvintele astea, altădate ușoare ca un fulg, se transformau în bolovani și rămâneau în adâncuri.

Când construiești bucăți de vise din cioturi de cuvinte adunate, ai vrea să le coși una de alta și apoi să le lași să zboare liber. Dar nu întotdeauna bucățile se potrivesc. Câteodată unele sunt prea grele și le trag în jos pe toate. Știi zgomotul acela surd, când un vis se prăbușește pe podea? Și apoi pașii grăbiți ai trecătorilor îl fac una cu pământul? Eu l-am auzit de câteva ori. Și-mi sună și acum în minte. E ca un vaiet, și nu știi cine geme. Visul ciuntit sau pământul care îl primește. Sau poate sufletul care l-a construit.

Dacă ai ști de câte ori mi-am zis că nu mai vreau să visez. Înciudată de propria-mi neîndemânare. Poate dacă aș ști să le cos mai bine și visele mele ar zbura mai mult. Poate dacă le-aș decupa mai aproape de realitate, ar avea mai multă forță să se-nalțe. Poate dacă aș avea mai mult curaj, n-ar rămâne în cutii.

Poate că-ntr-o zi o să-nvăț. Și poate că atunci visul meu se va întoarce să mă ia și pe mine în el.

Poker-ul care ne doare

Disclaimer: Nu sunt critic de film și nici măcar conumator înrăit. Dar am (încă :P) un creier și în el un flitru. Așadar:

Poker e un film care te doare. Și nu pentru că ar fi o oglindă prea fidelă a unei societăți pe care o deplângem cu toții la țigară, pe bloguri sau la televizor. Ci pentru că e un film făcut PENTRU această societate. Publicul pe care și l-a proiectat Nicolaescu este format fix din oamenii de care ne plângem zi de zi. Spălați pe creiere de discursuri populiste, reality show-uri și telenovele ieftine cu țigani și mafioți. E o colecție de bancuri vulgare spuse, adesea, fără talent. Despre viață, politică și sex. Și despre o țară de care toți își bat joc. Și, culmea, publicul râde. Te trezești râzând și tu...după care îți vine să plângi. De milă, de nervi și de faptul că, fără să vrei, ai fost încadrat în această categorie. A proștilor, înregimentați într-un sistem pe care nu-l înțeleg și care își bate joc în fiecare zi de ei, sau a plictisiților care, oboșiți să se mai răzvrătească înghit zilnic mizeriile servite cu zâmbetul pe buze de hienele care își împart, la vârf, ciolanul.

Da, e o oglindă a unei societăți. Dar e o dovadă de aroganță absolută să o validezi în felul ăsta. Este ceea ce fac, în fiecare zi, conducătorii noștri. Ne-o trag pe la spate de nu ne vedem și nici măcar nu mai au decența să ne spună...Pardon!
Iar noi râdem. Pâine și circ. Și să ne distrăm bine!

P.S: Jojo este genială în rolul moldovencei. La cât de bine joacă, nici nu mai trebuia să ne arate sânii și fundul aproape jumătate din film.

Un joc

-Știi jocul ăla cu îmi place/nu-mi place? Trebuie să spui un lucru care îți place și unul care nu. Eu astăzi vreau să-i schimb regulile. Pentru că știu sigur că în lumea asta sunt mai multe lucruri care-mi plac decât cele care îmi repugnă. De fapt aș vrea să spun numai lucruri care-mi plac. Poate în felul ăsta o să vad și viața în alte culori. Ce nu spui nu există, nu-i așa?

-Dar nu, nici așa nu merge. Ar fi plictisitor să fie în lume doar lucruri care-ți plac.

-Și atunci?

-Atunci, pentru fiecare lucru care nu îți place, găsește cel puțin două care-ți plac. ..


Îmi place marea și briza, când se înserează, vara, și mi se face pielea de găină, dar nu mă-ndur să plec de pe chaise-longue. Îmi place soarele călduț care se strecoară în diminețile de vară în sera de acasă unde pot sta jos, pe o pernă, să citesc în timp ce-mi beau cafeaua. Nu-mi place mirosul de hamsii prăjite care-mi intră-n păr și-n haine.

Îmi place să mă plimb primăvara pe sub pomii înfloriți. Îmi place Iașiul în luna mai, când înfloresc teii și-mi aduc aminte cum mă plimbam de mână cu bunica mea, care-mi povestea de Basarabia ei, de speranță și vise, de oameni care-au fost și de lumi care-ar putea să fie. Nu-mi plac oamenii care n-au idealuri.

Îmi place să conduc, singură în mașină, cu muzica dată tare și gândurile care-mi zboară aiurea. Îmi place să scriu. Despre el, despre noi, despre lume și despre vise. Și despre ce îmi place . Nu-mi place să mi se vorbească de sus.

Îmi plac oamenii buni, pentru că sunt frumoși și strălucesc într-un fel aparte. Îmi plac vorbele spuse din suflet. Nu neapărat cele frumoase. Pentru că sub o vorbă măiestrită, uneori se-ascund ironii și malițiozități. Nu-mi plac bărbații care-mi spun prea repede ”te iubesc”.

Îmi place să descopăr orașe și locuri și să mă cufund în ele. Să ajung să fiu de-acolo. Să vorbesc cu oameni, dar mai ales să îi ascult. Îmi plac poveștile. Și cele triste, căci lacrimile nasc versuri, adesea. Nu-mi place să fac rău.

Îmi place să iubesc. Să descopăr detaliile, să ating, să simt, să gust, să văd. Îmi place să dau până la ultima suflare și nu regret niciodată. Nu-mi place să mă cred mai bună decât alții, deși o fac uneori.

Îmi plac defectele. Și toate imperfecțiunile care fac un om sau un lucru să fie unic. Natura nu e simetrică niciodată. Nu vreau să schimb nimic, ci doar să-nvăț să văd, în fiecare zi, din unghiuri diferite. Nu-mi plac oamenii care judecă gratuit.

Îmi place să privesc lumea printr-o lentilă și să mă joc cu razele soarelui, până când totul se aranjează cum aș vrea. Dar nu mi-e teamă să fiu surprinsă. Îmi place aflu ce gândești la un moment dat, dar o să prețuiesc întotdeauna misterul. Nu-mi place să mi se ia libertatea.

Îmi plce să visez și să construiesc lumi. Uneori mă pierd în ele și am nevoie de ajutor ca să revin. Nu mi-e teamă să cer ajutorul. Îmi place drumul către ceva, deși încă mă tem de destinații. Nu-mi place să mint.

Îmi place îngehțata. Și compotul de vișine. Și tot ce e dulce-acrișor. Nu-mi place spanacul.

Îmi place viața și mă străduiesc să trăiesc în fiecare zi cu zâmbetul pe buze. Să învăț, să cresc, să ajut să crească. Mă mai împiedic uneori și fac o grămadă de prostii. Mă enervez, mă îmbufnez, o iau de la capăt. Îmi place să complic lucrurile și că am nevoie de cineva să mi le descomplice. Nu-mi place să cred că asta e tot.

Ție ce îți place?

Cer pictat cu stele

Ce gândești tu, străine, în noaptea asta pictată cu stele, când am tăcut amândoi? Spre cine-ți zboară gândul, când se lasă liniștea în jurul tău? Fixezi lumina călătoare a vreunui colț de lume și lași o muzică, oricare, să te pătrundă încet, ca mângâierile unei amante duioase. Nu te frămânți și nu-ți dorești să fii în altă parte, dar porți în tine amintirea unui moment de fericire. Plin. Rotund și viu. Dar scurt, atât cât să nu moară niciodată.

La ce visezi, străine, când ții ochii larg deschiși? Când ești mai treaz ca niciodată. Când simți în palme o atingere pe care ai crezut-o uitată, iar în adâncuri vijelie. Nu vrei să îți lași ploapele să cadă, nici moleșeala să se-nstăpânească peste simțuri. Dar coada ochiului îți joacă feste. Și, printre gene, arunci priviri lungi către o viață care ar putea să fie. Cum, n-o s-o știi, poate, niciodată.

Eu nu te judec, străine. Și nici nu am să-ți cer nimic. Te ghicesc, în oglinda retrovizoare, printre rotocoale de fum. În față e marea. Marea mea. Și cerul. Pictat cu stele.

Frânturi din altă viaţă

S-a aşezat în faţa geamului şi şi-a lipit fruntea de sticla rece. Afară era soare, dar se simţea îngheţată. O dureau buricele degetelor. Ca de la o mângâiere interzisă. Şi ochii. De atâtea și atâtea priviri furişate.

„Hai!” şi-a zis. „De mâine totul va fi la fel. Ai să te trezeşti şi ai să zâmbeşti ca şi până acum. Ai să râzi la aceleaşi glume, ai să te bucuri de aceleaşi lucruri mici. Poate că o să şi plângi. Sigur o să te întristezi. O să crezi, o să visezi, o să speri ca şi până acum. O să cauţi în continuare. Şi-o să mergi mai departe.”

A închis ochii. Şi apoi a pus momentul acela într-un buzunar. Un moment din altă viaţă. Una care ar fi putut să fie. A ei. A altcuiva. Ce mai contează acum?

The artist in us...

Oana a lansat o leapsa foarte draguta. Am incercat si eu.

Go to Wikipedia. Hit “random”. The first random Wikipedia article you get is the name of your band.


Go to “Random quotations” . The last four or five words of the very last quote of the page is the title of your first album.

Go to Flickr and click on “explore the last seven days” . The third picture, no matter what it is, will be your album cover.

Use Photoshop or similar to put it all together.
 

 
Cred ca as canta balade. Sau poate un pic de electro funk :))

La multi ani, mămico! :)

Când eram mică, dar și mai apoi, când am crescut, oriunde aș fi fost și cu oricine, oricum m-aș fi jucat și oricât m-aș fi distrat, venea o vreme când mă postam în fața unui geam și începeam să plâng. Nu erau scâncetele unui plod răsfățat. Nu cerșeam atenție. Erau doar suspine discrete, cu fruntea lipită de geam. Mi-era dor. Dor de MAMA. Chiar dacă era în alt oraș, sau doar la serviciu. De la un anumit moment totul devenea neinteresant pentru mine și simțeam nevoia să fiu în preajma ei, să respir aerul din jurul ei, s-o văd, s-o simt, să mă lipesc de ea, așa moale și caldă, mirosind mereu a proaspăt și a frezii. Mirosul de frezii mă trimite întotdeauna cu gândul la ea. Sunt florile ei preferate.

Mama îmi mulțumește mereu că am ales-o pe ea să-i fiu copil. Nu știe că, de fapt, ăsta a fost norocul meu cel mai mare.

Când am râs, m-a îmbrățișat. Când mi-era mai greu și credeam că n-o să pot în veci să mă ridic, m-a îmbrățișat. Când am câștigat, m-a îmbrățișat. Când am greșit, mi-a pus mâna pe umăr și m-a îmbrățișat. Când am fost meschină sau răutăcioasă cu ea, a zâmbit a înțelegere și m-a îmbrățișat. Pe ploaie, soare sau furtuni, ea e acolo, să-mi zâmbească și să mă-ncurajeze. Mamă, prietenă, salvatoare, camarad.

Trec anii și câteodată mai stau la geam și suspin. Doar gândul că într-o zi nu va mai fi îmi provoacă amețeli. Și rog Viața să amâne momentul ăla cât mai mult.

Azi e ziua ei. Anul ăsta face 35 J(de vreo 15 ani, într-un an face 35, într-altul 36). La mulți ani, mămico! Încă nu s-au inventat cuvintele potrivite ca să-ți spun cât de mult te iubesc!

 P.S: Ce veche e poza asta! De când eram Metallica :))

Ne prăbușim...

România ar trebui să funcționeze doar pe timp de vară. Asta ca să mai poată supraviețui câțiva ani de acum încolo. Suntem ca un castel care a fost odinioară strălucitor, dar de secole nu s-a mai îngrijit nimeni de el. În paragină. Structurile de rezistență încep să se clatine. Pereții, odată falnici și de neclintit, sunt invadați de igrasie. Grinzile, mâncate de carii. Tot ce-a rezistat de secole, în virtutea inerției, începe să se surpe.

Am văzut, deunăzi, Bucureștiul de sus. O aglomerare de linii și forme aiuristice. Acoperișuri poleite ale unor clădiri care odinioară făceau din el Micul Paris, sugrumate de blocuri aruncate la voia întâmplării, de betoane grosolane, de oțel și lumini alandala. Ca niște cristale swarovski într-un maldăr de gunoi. Nimic cochet, nimic estetic. Doar dezordine. Care zgârie retina.

Ne izolăm încet. Furia naturii e mai puternică decât noi. După ce trece urgia, rămân căi ferate în paragină, poduri care stau să cadă, drumuri ca după bombardament. Răspunsul de sus vine imediat. Nu sunt bani. Tot ce s-a construit, s-a construit acum mai bine de 20 de ani. De atunci am peticit, am astupat, am băgat sub preș.

Spitalele sunt gri. Nu sunt bani. Plajele se îngustează. Nu sunt bani. Drumurile pline de gropi. Nu sunt bani. Castelul Peleș, de vânzare. Cine să-l cumpere? Nu sunt bani. Paragină generală. Nu sunt bani. Criza asta a picat la țanc. Să acopere incompetența. Să mascheze prostia și rea voința. Să justifice indolența.

Oamenii sunt tot mai săraci. Și ce dacă? Nu sunt bani, n-ați auzit? Ce-ați fi vrut? Lux? Să vă plătiți chiriile la timp? Să aveți o mașină? Să vă schimbați pantofii, o dată la trei luni? Să plecați într-o excursie? Toate astea fără o mie de calcule? Deja vă întindeți.

Suntem cu toții într-un avion care se prăbușește. Pilotul automat pe care a mers vreo 20 de ani s-a stricat și el. Atâta că noi avem locurile din spate. Iar parașutele (sic!) sunt numai la Bussines Class. Scapă cine poate...

Ce nu ți-am zis niciodată

Am închis ușa. Până acum o lăsam întredeschisă și să mă postam îndărătu-i cu urechile ciulite. La ce bun, când în spatele ei era o liniște de gheață? Uneori adia vântul și foșnetul frunzelor îl luam drept altceva. Drept o chemare. O promisiune. Era, de fapt, numai ecoul strigătului dinăuntrul meu.

Am căutat în mine și-am găsit bucăți de viață. De simțire. Pasaje întregi pe care le-am scris către destinatarul la care nu aveau să ajungă niciodată. Mi-a lipsit curajul. Fugise și el, în spatele ușii.

26 august 2008

”Nu pot să cerşesc dragostea ta, deşi mi-aş dori-o. Te inventez în suflet în fiecare zi. Poate că n-a mai rămas nimic din cine eşti tu de fapt. Poate că nici nu a fost vreodată ceva din tine, în mintea mea.
Mă agăţ de vise ca de mâna mamei atunci când mi-era frică. Ele sunt salvarea şi pieirea mea. Mă pierd în idei, mă frâng sub cuvintele tale indiferente. Cuvintele sunt ca pietrele. Poţi alege să clădeşti cu ele un vis sau să le arunci în neştire, lovind totul în jur. Eu stau în bătaia lor şi am uitat să mă feresc. Sau poate nu am învăţat încă. Mă lovesc în plex, în burtă, în cap. Mă ridic de jos şi le adun cu grijă şi apoi, în umbra unui colţ de lume unde îmi oblojesc rănile, le rearanjez ca să pară că mă iubeşti. E o iluzie, ştiu. Dar e tot ce am.
Lumea e ca un carusel în care fiecare aleargă după cineva. Uneori se opreşte şi se dă semnalul de întoarcere. Unii trişează, sau poate din neatenţie nu schimbă direcţia de mers şi atunci se întâlnesc pe drum. Dar cazurile astea sunt rare.”

Un carusel au fost și anii aștia. Un montagne rousse al inimii. Am râs și-am plâns aproape în același timp. Și am uitat să cred în mine.

Ianuarie 2009

” ...te iubesc , în ciuda ta şi a lor şi chiar a mea câteodată. Te iubesc deşi eşti un idiot fandosit, cu gândirea unui copil de clasa a zecea, care s-a trezit futacul junglei. Deşi oamenii în jur îmi zic să fug cât văd cu ochii. Deşi eu simt că trebuie să fug cât mă ţin picioarele. Sunt a ta şi te iubesc deşi ştiu c-ai să mă faci să plâng, ştiu că ai să uiţi cuvintele frumoase pe care mi le spui, că ai să pleci de îndată ce ţi se va ivi ocazia, şi nici măcar nu o să-ţi pară rău. Stau aici şi te iubesc, şi mă doare stomacul numai când mă gândesc la asta.”

Și ușa rămânea întredeschisă. Atât cât să se strecoare, ca o adiere, iluzia, din când în când. Viața era în altă parte. Dar eu am rămas țintuită, în urma ei. Așteptând.

Septembrie 2009

”Aş vrea să mă doborî. Să mă loveşti în moalele capului şi să mă laşi zăcând acolo... M-aş zvârcoli o vreme şi apoi aş rămâne nemișcată... într-o toropeală salvatoare. Aş sta o vreme în aşa zisa convalescenţă a sufletului. Fără să dorm, fără să mănânc...fără să visez. Aş fixa cu ochii tavanul, sau cerul, sau stelele. Aş vedea doar chipul tău. Mi s-ar usca într-un final şi lacrimile. Şi apoi într-o zi m-aş ridica și, la început şchiopătând, mai mult pe jos decât pe sus, mi-aş continua drumul. Până într-o dimineaţă când mă voi trezi fără să îţi văd chipul, fără să mă gândesc unde eşti şi ce-ai făcut azi noapte. Voi realiza că nu mai ştiu exact cum arată zâmbetul tău şi că nu mai ţin minte cum sună vocea ta. Voi privi în jur şi voi vedea în sfârşit că s-a făcut primăvară, că lumea freamată şi mă aştepta. O voi saluta timid şi îmi voi cere iertare că am lipsit atât de mult. Și ea mă va primi și, pe nesimţite, voi începe să trăiesc din nou. Pentru mine.”

Iarna e pe terminate. Și mâinile mele, înghețate de la frigul din spatele ușii, au început să se dezmorțească. Au început să simtă mângâierile. Să-mi ceară să mângâi. Și altceva decât o nălucă. Mi-a lipsit curajul. Și convingerea. Nu ți-am zis lucrurile astea niciodată, pentru că, în adâncuri, știam că n-ai să le-nțelegi.

Am închis ușa. Și, cu sufletul ușor, plec după viață. A mea. De azi, voi plânge doar de fericire.

Sinistrați de lux

De la început trebuie să spun că sunt recunoscătoare unei Providențe care ne-a făcut să greșim drumul când ne-au ”dat afară” de pe autostradă, la Drajna, și am apucat-o spre Călărași. Altfel, probabil că n-am fi ajuns departe, pe drumul corect, și am fi înnoptat în mașină, în zăpadă. Chiar și așa, de ieri suntem sinistrați. Sinistrați de lux, ce-i drept. Blocați într-un hotel din Călărași. Întorși din drum de un polițist care ne-a anunțat că toate drumurile spre București sunt închise. Asta după cinci ore prin viscol, pe un drum care părea că nu duce nicăieri. Mi-a fost ciudă atunci pe polițist. De dimineață am aflat însă de la știri că vreo trei sute de oameni au fost blocați la Lehliu și au dormit pe la Căminul Cultural și la primărie. Alții prin mașini, în frig. Am auzit asta la televizor, în camera de hotel, unde era cald. Și atunci i-am fost recunoscătoare. Pentru că dacă nu ne întorcea din drum, am fi avut aceeași soartă. Asta dacă mai apucam să ajungem la Lehliu.

Nu am îndurat de frig așadar. Nici de foame. Din fericire, am avut și internet (și Facebook, după cum râdea Mashi de mine) și televizor. Dar sentimentul de claustrare e la fel de pregnant. Și cel de neputință.

Mă uit pe geam și mă întreb cât va mai ninge. Parcă o face la ambiție. Totul e alb. Și pustiu. La câteva zeci de metri, și Dunărea pare că s-a oprit. Mă simt suspendată din propria-mi viață și îmi recunosc înfrângerea în fața unei forțe cu mult mai mar decât mine. Îmi recunosc și nesăbuința de a pleca la drum pe o astfel de vreme. Și nu sunt supărată pe ”autorități” că n-au fost în stare să construiască un parapet pe autostradă, ca să nu mai viscolească, nici că au închis drumurile, nici că nu se mișcă mai repede cu utilajele de deszăpezire, nici pe șoferii care pleacă la drum neechipați și se împotmolesc și încurcă circulația, nici pe coloanele de mașini pe kilometri întregi, nici chiar pe iarnă nu sunt supărată că ne îngroapă în nămeți. Nu mă răzvrătesc. Nu vreau dreptate. Vreau doar să ajung acasă.

Valentine's bla bla bla

 

Până acum vreo 10 ani, pe 14 februarie era...ziua mea. O zi nici prea geroasă, nici prea caldă. De obicei cu mult soare, fie el şi cu dinţi. Cu mesaje, prieteni, tort, surprize, zâmbete şi multe, multe cadouri. Prin clasa a cincea am aflat, la ora de engleză, că sunt născută de Ziua Îndrăgostiţilor. Uau, ce drăguţ, mi-am zis atunci. Sunt specială, cu adevărat!

Doar că au trecut anii şi, pe nesimţite, ne-au invadat inimioarele de pluş, brelocurile, ursuleţii, felicitările, şi toate kitsch-urile pe care poţi să îngrămădeşti un „I inimă You”. Dintr-o dată, dulapul meu a devenit neîncăpător pentru papiţoii pe care scria „te iubesc!”. Şi a trebuit să îmi împart ziua cu toţi îndrăgosiţii din lume.

Trecând peste micul meu acces de egoism, nu înţeleg două lucruri. De ce avem neapărat nevoie de O ZI ca să ne (prefacem că?) iubim. Şi dacă tot avem nevoie de O ZI, de ce o importăm de la americani?

Zău, mi se pare restrictiv. Avem doar O ZI ca să spunem „Te iubesc”, numai una în care să primim flori, sau un mesaj frumos de la cineva special? O singură zi în care să fiu surprinsă cu un cadou, sau în care să dăruiesc? Şi dacă tot am decretat că facem asta doar o zi pe an, de ce ne scufundăm în plastic roşu sau în pluş chicios cu iz american, via China?

Se zice că de Dragobete (da. sărbătoarea aceea românească de care n-a auzit mai nimeni pentru că erau prea ocupaţi să se uite la televizor la ofertele de Valentine's Day) fetele mari strângeau de cu seara ultimile rămăşiţe de zăpadă, numită zăpada zânelor, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumuseţare şi pentru diferite descântece de dragoste. Da, doar că tot de la televizor am aflat că zăpada din Bucureşti e toxică şi s-ar putea să facem coşuri dacă ne atingem de ea.

Aşa că...rămânem la inimioarele de pluş.

Sâmbătă iarnă

Coji de mandarine. Acoperite de scrum. Și gânduri învălmășite. Am întredeschis ochii. Și am aruncat o privire la cum ar putea să fie. Era o viață întreagă acolo. I-am închis repede la loc.

Cuvinte. Priviri. Uneori și lacrimi. Dezamăgiri. Brațe de împrumut. Le las să se desprindă încet.

”Take it easy girl”. Să vedem ce iese...

Pentru ce aș (mai) ieși în stradă

Elful mă întreabă pentru ce aș (mai) ieși în stradă. Bună întrebare, pe gerul ăsta, când nu mă îndur nici să ies să iau țigări. Lăsând gluma la o parte, cred că vremea când am fi ieșit în stradă pentru ceva a cam apus. S-a instalat un fel de lâncezeală autosuficientă. Ne lipsesc motivele? Chemarea? Catalizatorii? O mulțime de întrebări la care nu mai avem răspuns cam de când bătea naționala la fotbal.

Acum douăzeci de ani părinții noștri au ieșit în stradă. Eram prea mică pentru a-mi aduce aminte, sau măcar să înțeleg. Tot ce pot face e să pun cap la cap frânturi de povești auzite la televizor sau la un pahar de vorbă cu ăi (mai) bătrâni. Ce i-a însuflețit pe ei atunci? Ce s-a schimbat în noi, în 20 de ani?

Au ieșit pentru că își doreau libertate? O libertate care avea iz de blugi și țigări Kent. Și de Led Zeppelin. Visau la un Vest pe care nu îl cunoșteau. Îl intuiau doar, din cărți, reviste citite pe sub mână. De la Europa Liberă. Restul era imaginație. Și candoare. Sistemul i-a păstrat puri, le-a dat posibilitatea să fie idealiști. I-a pregătit, până la urmă, pentru ce avea să vie. Altele erau bucuriile pe atunci. Altfel apreciau lucrurile mici. Privați de atâtea lucruri, departe de a se aliena, tinerii strângeau rândurile.

Azi avem iluzia că am obținut tot ce vroiam. Ne-au sedat cu somniferul îndestulării. Mașină, bani, lucruri. Nimic nu e de neobținut. Evident, fiecare are propriile-i mijloace. Și în goana de a aduna cât mai multe, ne izolăm tot mai mult. Acum, fiecare e pentru el. Ideea de masă e denigrantă. Nimeni nu vrea să fie în cârd cu nimeni. Nimeni nu vrea să facă parte din turmă. Egotismul e o valoare centrală. “Proști, da mulți” cade în desuet.

Acum 20 de ani, canalele de comunicare erau puține. Mesajul era concentrat. Impactul, mult mai mare, pentru că ajungea la destinație foarte puțin deformat. Ideile erau puține, dar puternice. Libertate. Democrație. Libertate! Ce frumos suna. Chiar dacă nimeni n-ar fi putut să-ți spună în ce consta exact această libertate. Era un ideal unanim.

Azi fiecare își dorește altceva. E ca în piramida lui Maslow. Odată ce-ai trecut de nevoile fiziologice, care sunt la fel pentru toți, fecare are nevoi diferite. Libertatea e, atunci când lipsește, până la urmă, o nevoie fiziologică. Noi am câștigat-o. Sau, cel puțin, am primit un surogat. De aici, nevoile se ramifică infinit. La fel s-a întâmplat cu canalele de comunicare. Și atunci nu e de mirare că mesajele, în cazul în care cineva le-ar construi, se disipează. Avem impresia că internetul, telefonul ne conectează la realitate. Dar tot ele ne dau posibilitatea să ne rupem oricând de ea. Momentul T0, când s-a inventat telecomanda, sau Alt+Tab, dacă vreți, a însemnat ruperea rândurilor.

În urmă cu 20 de ani au existat lideri care insuflau dorința de acțiune. Dar a existat și predispoziția de a acționa. Era ca un vas cu apă, care fierbe la foc mocnit. În adâncuri, bulele se pregăteau să spargă suprafața, aparent calmă.

În secolul 21 vasul a înghețat. Apa a dat pe afară și a stins flacăra. Ce era la suprafață s-a evaporat, iar restul a rămas să înfrunte frigul anilor. Peste vas s-a așternut uitarea. Ce mână dibace mai poate aprinde focul? Acum cinci ani am crezut că am găsit o mână forte care să o facă. Și am ieșit entuziaști în stradă, în ceea ce se prea poate că a fost ultima zvâcnire de entuziasm a unui popor altfel plictisit și blazat. S-a dovedit a fi numai o gheară. Ale cărei zgârieturi le simțim și azi. Nu ne mai dor, căci ne obișnuim cu toate. Dar cicatricile rămân acolo să ne amintească de naivitatea noastră. Și să ne vindece permanent de credința trufașă că am mai putea schimba ceva.

Ai noștri și-au dorit libertatea. Și au murit pentru ea. Noi ne dorim liniștea și ne înlănțuim în numele ei, ne înhămăm la credite și ne îndatorăm la bănci. Ei se bucurau de lucrurile mici și visau la lucruri mari. Noi ne dăm mari și visăm la lucruri mici.

Și totuși, ca să îi răspund Elfului, există un ideal pentru care aș ieși în stradă. E drept că nu e la fel de înălțător, nu e nici măcare ieșit din comun. E normalitatea. Cea pe care am pierdut-o pe drum, în aștia 20 de ani. Aș ieși în stradă împreună cu alți o sută, o mie, un milion de oameni care își doresc Normalitatea. Aș ieși și le-aș zâmbi trecătorilor grăbiți. Le-aș da Bună ziua vecinilor, vânzătorilor, colegilor. I-aș privi în ochi pe oameni când vorbesc cu ei. Aș ceda locul de parcare. Aș coborî toate ștergătoarele ridicate de la mașini. Pentru Normalitate și Decență aș ieși în stradă. Pentru Bun Simț. Pentru Respectul pentru cei din jur. E tot un fel de Libertate. Libertatea de a trăi civilizat.

Leapșa o dau mai deprate Oanei și lui Cosmin.

Cât înseamnă, în euro, un "Mulțumesc"?

O experiență de azi. Pe repede înainte. Asta deși subiectul merită milioane de cuvinte. Dar e târziu, e frig și mi-e somn.

Trăim într-o societate defectă. Care ne-a defectat și pe noi. Într-atât încât am ajuns să credem că banul ține loc de orice. Și de mulțumiri.

În drum spre casă, de la munte, am ajuns pe la spital. Nimic grav. O cădere de calciu. Pe vremuri, pentru același „banal” motiv am așteptat vreo trei ore la Universitar, ore în care m-am simțit mai invizibilă decât musculița de oțet. La Sinaia, însă, am găsit altceva. Un medic și o asistentă care n-au privit prin mine, când îmi vorbeau. M-au tratat nu doar cu profesionalism, ci și cu căldură. Uman.

Când te simți neajutorat, un cuvânt spus cu blândețe, o încurajare, te emoționează. Te umple de recunoștință. În timp ce stăteam întinsă pe un pat și asistenta mă ținea de mână și-mi zâmbea, mă gândeam că aș vrea să știe cât de mult o apreciez pentru asta. Pentru că nu lasă salariul mizerabil pe care îl primește și grijile, pentru un mâine tot mai incert, să îi înăsprească privirea. Mă întrebam dacă ar trebui să îi dau bani, în semn de mulțumire, și ce sumă ar putea să cuantifice cât mai precis recunoștința mea. Mă întrebam cum să îi dau banii, pentru că niciodată nu m-am priceput la așa ceva.

Eram în încurcătură. Pe de o parte, dacă i-aș fi dat bani, femeia s-ar fi putut simți jignită. La fel de bine, ar fi putut fi dezamăgită dacă n-aș fi făcut-o. Mă întreb în care moment al existenței noastre, în libertate și democrație, am început să credem că atunci când se poartă frumos, cineva urmărește de fapt avantaje materiale? În ce sertar al memoriei colective am rătăcit ideea de Normalitate?

M-am decis să risc. Într-o lume normală, una pe care o uităm câte puțin în fiecare zi, banii nu țin loc de “Mulțumesc!”. I-am spus asta femeii, privind-o în ochi. I-am spus că vreau să îi mulțumesc într-adevăr. Pentru simplul fapt că mi-a adus aminte de cum ar trebui să fie lucrurile. Am plecat fără să știu dacă gestul meu i-a fost sau nu pe plac.

Cu siguranță, cu “Mulțumesc!”-ul meu nu va cumpăra mare lucru la alimentară, diseară. Vreau totuși să cred că viața asta înseamnă mai mult de atât.

P.S.: Până la urmă m-am întins...

Criza de credibilitate...worst case scenario

De câteva săptămâni auzi/citești/discuți măcar o dată pe zi despre gripa nouă și vaccinul care a venit la pachet cu ea. A fost de ajuns să se așeze câțiva oameni la coadă, că românii s-au și îmbulzit, pe vechiul principiu „ce se dă?”, să se vaccineze, deși campania începuse din noiembrie. Internetul a luat foc, televiziunile prezintă din nou cazurile de infectare printre primele trei știri, iar forumurile abundă în păreri pro și contra vaccinului.

Directorul celui mai important institut de boli infecțioase recomandă vaccinarea. Președintele țării recomandă vaccinarea. Parlamentarii recomandă vaccinarea, deși recunosc cu jumătate de gură că ei nu au facut-o încă...din lipsă de timp. Ministerul Sănătății recomandă vaccinarea.

Problema e că românii nu mai cred pe nimeni. Iar ăsta e tributul pe care îl plătim anilor grei de corupție, de minciuni aruncate cu bezele direct în fețele noastre, de nepăsare și tupeu. Teoria conspirației? Nici măcar. Teoria corupției, a intereselor financiare ascunse, a minciunii și dezinformării. Realități cu care, din păcate, ne-am obișnuit să trăim de ani buni. Care abia acum își arată adevăratul potențial distructiv. Să admitem că această pandemie este reală și situația se poate agrava rapid. Că milioane de oameni ar putea muri. Și că singura metodă de a o preveni este, cu adevărat, vaccinul. Atunci, conducătorii noștri au într-adevăr o problemă. Pentru că nu mai au niciun fel de autoritate, niciun fel de credibilitate. Cercel a primit bani ca să promoveze vaccinul, președintele e mână-n mână cu mogulii din domeniul farmaceutic, parlamentarii ar face orice pentru privilegii, Ministerul Sănătății e neprofesionist. Sau Cercel e neprofesionist, parlamentarii mână-n mână cu mogulii...și tot așa. E ca în povestea cu ciobănașul care striga „Săriți, vine lupul”.

Nici medicul de familie nu mai are prea mare autoritate. Striviți sub papucul impertinent al guvernanților care anunță senin că nu sunt bani, nu sunt oare doctorii cei acuzați că lasă oamenii să moară cu zile în spitalele în care au mai rămas doar paturile, și ele din vremuri, odată, de aur? Mai poate medicul care se zbate între sărăcia lucie și durerea care-l întâmpină la lucru în fiecare zi, adesea împietrindu-l, să găsească puterea de-a liniști un om, de a-l sfătui, de a-i inspira încredere?

Și vaccinul în sine, creat la noi, în țara în care cercetarea e Cenușăreasa (de care râd surorile de la Transporturi și Turism) oricărui buget, de ani de zile. În țara care vrea să pregătească ospătari și tinichigii și mecanici auto și să-și trimită olimpicii unde-or vedea cu ochii. Mai poate el, vaccinul, să fie sigur pentru cineva?

Să sperăm așadar că pandemia este doar o gripă... mai contagioasă. Pentru că, altfel, când vor striga „Lupul!”, guvernanții noștri s-ar putea trezi că nu mai sare nimeni.

Magda- cartea tehnică :))

Dragă posibil pretendent, Oana mă invită să dezvălui trei lucruri pe care ar trebui să le știi despre mine înainte să ma inviți la un suc/cafea/ceai/pâine prajită cu unt și marmeladă. Lista e luuungă, dar îmi place să păstrez misterul, așa că mă voi limita la cele trei pe care e cel mai probabil să le observi chiar tu în timpul rendez-vous-ului.

1.Sunt Vărsător. Asta probabil că știi deja. Cea ce nu știi, dar vei afla pe pielea ta, e că sunt și Vărsătoare. După cum spune frate-meu, când țin ceva în mână, am cota 1.01 să mă pătez, vărs, sparg, împiedic, rup, vărs, scrântesc, lovesc, murdăresc, vărs, scap, mânjesc și...am mai spus vărs? Cred că da. Ai ghicit, îndemânarea nu e punctul meu forte, deși s-ar putea să te uimesc uneori. Așa că, știu că vrei să mă impresionezi, dar sfatul meu e să lași cămașa preferată acasă. Unde e în siguranță.

2.Îmi place să cânt. A se citi să mă lălăi. Dar urechea muzicală s-a înfundat de la atâta cântat sub duș iar ritmul m-a părăsit pentru că nu putea să țină pasul. În concluzie, dacă ascultăm radio în mașină sau te mână Cheia Sol să mă duci la karaoke, ar fi bine să îți iei cu tine niște dopuri, pentru că te-așteaptă ceva buuun, bun de tot. Și nici nu mă satur prea repede. Dă-mi un microfon, un pahar de vodka și sunt Aretha Franklin all night long. Nici n-o să observ când s-a golit barul și s-au spart oglinzile. Ce vrei, sunt în nirvana artistică...

3.Ei, hai că nu e totul chiar atât de gri. Dacă ieși cu mine e mereu superofertă. Plătești unul, mănânci unul jumătate. Asta pentru că niciodată nu pot să mănânc tot din farfurie, plus că de obicei mă lăcomesc să comand mai mult decât îmi trebuie. Și, de cele mai multe ori, tot brioșa ta o sa îmi facă mai mult cu ochiul decât mousse au chocolat-ul meu. Sunt nehotărâtă, știu...dar o să-ți zâmbesc galeș și o să mă ierți :).

Asta mi-s, pentru-nceput. Nu-i așa că acuma dai fuguța la telefon? :))Parol!


Leapșa o dau și eu mai departe Simonei.

De ce Andersen și Frații Grimm ar fi trebuit să scrie o Enciclopedie

” Cu ochii râzând de bucurie, feciorul de împărat se apropie de dânsa şi-i spuse: - Cu mine eşti, cu mine!... Şi-i povesti toate câte s-au întâmplat. Iar la sfârşit, adause: - Îmi eşti mai dragă decât orice pe lumea asta, şi de te-ai învoi să mă însoţeşti la curtea tatălui meu, bine-ar fi, că ard de dorinţă să-mi fii soţie. Albă-că-Zăpada ce era să mai spună, că şi ei îi căzuse drag... Porni împreună cu el și făcură o nuntă de se duse vestea, cu mare alai și voioșie.”

“Prinţesa a dispărut cum a bătut miezul nopţii şi a lăsat să-i cadă un condur de sticlă, pe care prinţul l-a cules şi l-a privit tot restul petrecerii. Era tare îndrăgostit de prinţesa cea frumoasă.[...] Cenuşăreasa fu condusă la prinţ, care a fost şi mai impresionat de frumuseţea ei. Puţin timp după aceea, el o luă de soţie”.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povesteaaaaaa STOOOOP!!!

Dragă domnule Hans Christian Andresen, stimabili frați Grimm, fără supărare, dar ne aburiți cu asta de secole. Nu credeți că ar fi fost mai înțelept să ne avertizați de la început că prințul ăsta poate lua mai multe forme? Și că nici nu îl găsim de la prima plimbare cu caleașca pe “bulivar”?

Decât să scrieți povești de adormit vigilența fetițelor, nu mai bine ați fi întocmit o enciclopedie cu toate tipologiile pe care le vom întâlni pe drum? Căci, plecate de la castelul fermecat, cu părul proaspăt împletit în cosițe, Cenușăresele și Albă ca Zăpezile mioritice, vor da, cel mai probabil, nas în nas cu:

Slinosul cu tracțiune integrală. Ușor de recunoscut dupe (!) lănțugul care poposește leneș pe ceafa groasă, tunsă 2 cu mașina la frizerul din cartier. Tricoul mulat pe sinuozitățile obținute în urma ingurgitării tuturor alimentelor pe care se gândesc aștia să bage taxă. Catarama D&G, aurită, expusă strategic mai spre stânga, pentru a nu fi acoperită total de burdihan. Ceasul asortat la ghiul, vizibil ușor datorită unei poziționări perfecte a mâinii pe cadrul gemului de la mașina, dotată, ați ghicit, cu climă... musonică. De obicei acest tip de prinți au succes la Cosânzencele de cartier, dar nu vor rata ocazia să „înscrie” și la o Albă ca Zăpada drăguță. Cel mai bun sfat e să îi recitați senine ceva. De pildă, epitaful de pe mormântul lui Ovidiu. În latină. Vă vor părăsi rapid. Și cu privirea goală a reproș.

Seninul de terasă. I-am ierta unele aroganțe, căci are privirea limpede și pieptul epilat, dar ne enervează când își lasă caii (putere) în mijlocul drumului, de parcă ar fi în regatul lui. De fapt, chiar este, dacă bate vânt de Primăverii. Este etern plictisit și fără energie, în ciuda cafelelor băute cu generozitate peste zi. Preferă discuțiile ușoare, despre fotbal, excursii și gadgeturi și femeile accesoriu. De altfel, dacă nu au ceva silicon prin părțile esențiale și nu s-au trezit cu buzele hipertrofiate, Cenușăresele nu prea au de ce să se teamă de acești prinți.

Amicul timid căruia îi ia cam doi ani să îți mărturisească sentimentele pe care ți le poartă. Cam tot atât cât îți ia și ție ca să îți treacă atracția inițială.

Căpușul sentimental. Te iubește în ciuda ta și a tuturor și a lui câteodată. Îți invadează viața, îți acaparează prietenii, te sufocă zâmbindu-ți. Te înfundă cu mâncare și te întreabă candid dacă nu ți-e foame. Indiferent dacă te cunoaște de un an sau de o lună, ești revelația vieții sale și din momentul în care ai pășit în ea, nu mai ai dreptul să pleci. Dacă o faci totuși, ești lașă, superficială și rea.

Nemernicul adorabil. Cu care știi prea bine că nu ai vreun viitor, dar te amăgești că prezentul sună întotdeauna bine.

Internautul simpatic cu care ai discuții super interesante pe net, dar te rogi să nu te invite vreodată în oraș.

Și clasificarea continuă, stimați domni, o știți prea bine, doar că, sătule să mai tragă cu tunul după muște, multe din Cenușăresele noastre s-ar mulțumi și cu un broscoi în loc de prinț, atâta vreme cât nu sforăie și face o cafea bună. Vedeți de ce Enciclopedia v-ar fi acoperit de glorie și recunoștință eternă? Câte suflete de domnițe ați fi salvat de la un chin inutil? Ați fi avut în istorie un loc, alături de Voltaire și Diderot...

Fetelor, we're on our own...

Întoarce și obrazul celălalt...măcar să fie simetric

Motto: Isus a întors și celălalt obraz pentru că nu lovea bine cu dreapta?


Mă întreb ce mecanism îi face pe unii oameni să fie fraieri și pe alții reci și calculați. E o chestie cu care te naști sau o dobândești în timp? E vreun moment anume, din copilărie sau adolescență, când se decide, definitiv și irevocabil, că ai să fii un plângăcios sau că vei „călca peste cadavre”?

De pildă eu sunt o plângăcioasă. O fraieră plângăcioasă. Replica tăioasă îmi vine, cel mai adesea, la vreo 5 minute după ce „agresorul” a plecat. I-o adresez în gând de mai multe ori și asta mă eliberează- norocul meu! Dar pe moment sunt un morman de paie. Ude.

Una din amintirile mele cele mai vechi e din preajma Crăciunului, când mama pusese aluatul de cozonac la crescut. Eu mă ciondăneam cu frate-meu, pe cine știe ce mărunțiș. Replica mamei îmi sună și acum în minte: ”N-aveți voie să vorbiți urât aici, că speriați cozonacii!”.

Azi cineva m-a jignit absolut gratuit. Și m-a jignit urât, fără ca măcar să fi schimbat vreun cuvânt cu mine până acum. Ce-am făcut eu? Am strigat în mine: NEDREPTATE!!! Am plâns un pic și apoi i-am trimis un mesaj acid. Atât de acid cât poate fi un mesaj care începe cu...”stimate domn”. Adică mai deloc, pe limba lui, pesemne.

Ăsta cred că e răspunsul. Vorbim limbi diferite noi, fraierii, și cei care împart invective de parcă ar da bună ziua. Pentru unii, cuvintele au însemnătate, sunt valoroase, prieteni dragi și uneori dușmani aprigi. De aceea, știm să la păstrăm sau să le dăruim, să le cântăm, să le lăsăm să plutească, să valseze printre noi. Pentru alții, ele sunt doar niște bolovani fără nicio valoare, cu care aruncă la întâmplare, le varsă, le rostogolesc. Indiferent pe cine lovesc cu ele.

Uneori mă gândesc cum ar fi dacă aș putea să dau replici usturătoare unor oameni care mă jignesc. Îmi vine în minte însă gustul extrem de amar pe care l-am avut în rarele ocazii când am reușit s-o fac. Când aș fi vrut să se caște pământul și să mă înghită sau să alerg după persoana respectivă, să o îmbrățișez și să îmi cer scuze.

Aparent, chiar și după 20 de ani, eu tot cu grija cozonacilor am rămas.

Facebook-ul nostru cel de toate zilele. Și nopțile :))

Cine a spus că internetul izolează nu avea cont pe Facebook. Clar. Căci ce face această agora virtuală dacă nu să-ți dea impresia că ești înconjurat de prieteni, de oameni cărora le pasă că tu tocmai ai luat micul dejun sau că ți-ai găsit mașina lovită în parcare?

În Carteacufețe se scrie, uneori cu talent, adesea fără, o viață. Acolo poți să fii mai interesant decât în viața reală, iar oamenilor poate părea că le pasă. Totul, din confortul patului pe care ești cocoțat, cu un laptop în brațe. Poți să fii cine vrei tu. Ai atâtea genuri din care să alegi. Quiz-freak-ul este etern plictisitul care caută răspunsuri despre sine oriunde altundeva decât în interiorul său, Comentatorul politic îți va face rapid analiza ultimelor evenimente și te va trimite către blogul său unde a dezvoltat problema, Tipul Cool care postează doar linkuri relevante, adesea despre încălzirea globală sau evoluția pieței imobiliare, deși probabil nu a avut răbdare să le citească nici chiar el până la capăt, Fermierul Bun Samaritean care te va ferici la orice oră din zi sau noapte cu văcuțe, oi, cireși, mușcate, dinozauri, fie că ai îmbrățișat sau nu viața virtuală...la țară. Și, nu în ultimul rând, EgoCentristul care te va anunța din zece în zece minute despre schimbările capitale din viața sa: ”Mă spăl pe cap!”, „În oraș cu Petrică ”, ”La toaletă...” :))

N-o să fiu ipocrită. Nici eu nu prea mai pot să trăiesc fără Facebook. Sunt dependentă de iluzia asta că oamenilor le pasă de ce cred/spun/fac eu. Și recunosc că, de când îl folosesc, am impresia că am mai mulți prieteni. Bunăoară oameni din redacție cu care abia dacă mă salutam sau colegi de facultate pe care îi știu doar din vedere... Acum dezbatem, ne hlizim și probabil că am împărți și oi, dacă aș juca drăcia respectivă.

Pe Facebook pot face multe. Pot spiona “viața de după Magda”¬ a unor foști prieteni (nu dați cu piatra, că și voi ați face-o), pot să văd pe unde i-au purtat pașii pe oamenii cu care nu am mai vorbit de ani de zile. E un fel de cartelă de acces la viețile celorlalți care îți crează iluzia că faci și tu, cumva, parte din ele.

Eu am noroc. Oamenii care contează sunt acolo și după ce închid laptop-ul. Poate ar trebui s-o fac mai des.

P.S.: Când începi să vezi la orice pagină de net o pătrățică roșie în dreapta-jos a ecranului, e cazul să ieși la o plimbare în parc! :)