Ne prăbușim...

România ar trebui să funcționeze doar pe timp de vară. Asta ca să mai poată supraviețui câțiva ani de acum încolo. Suntem ca un castel care a fost odinioară strălucitor, dar de secole nu s-a mai îngrijit nimeni de el. În paragină. Structurile de rezistență încep să se clatine. Pereții, odată falnici și de neclintit, sunt invadați de igrasie. Grinzile, mâncate de carii. Tot ce-a rezistat de secole, în virtutea inerției, începe să se surpe.

Am văzut, deunăzi, Bucureștiul de sus. O aglomerare de linii și forme aiuristice. Acoperișuri poleite ale unor clădiri care odinioară făceau din el Micul Paris, sugrumate de blocuri aruncate la voia întâmplării, de betoane grosolane, de oțel și lumini alandala. Ca niște cristale swarovski într-un maldăr de gunoi. Nimic cochet, nimic estetic. Doar dezordine. Care zgârie retina.

Ne izolăm încet. Furia naturii e mai puternică decât noi. După ce trece urgia, rămân căi ferate în paragină, poduri care stau să cadă, drumuri ca după bombardament. Răspunsul de sus vine imediat. Nu sunt bani. Tot ce s-a construit, s-a construit acum mai bine de 20 de ani. De atunci am peticit, am astupat, am băgat sub preș.

Spitalele sunt gri. Nu sunt bani. Plajele se îngustează. Nu sunt bani. Drumurile pline de gropi. Nu sunt bani. Castelul Peleș, de vânzare. Cine să-l cumpere? Nu sunt bani. Paragină generală. Nu sunt bani. Criza asta a picat la țanc. Să acopere incompetența. Să mascheze prostia și rea voința. Să justifice indolența.

Oamenii sunt tot mai săraci. Și ce dacă? Nu sunt bani, n-ați auzit? Ce-ați fi vrut? Lux? Să vă plătiți chiriile la timp? Să aveți o mașină? Să vă schimbați pantofii, o dată la trei luni? Să plecați într-o excursie? Toate astea fără o mie de calcule? Deja vă întindeți.

Suntem cu toții într-un avion care se prăbușește. Pilotul automat pe care a mers vreo 20 de ani s-a stricat și el. Atâta că noi avem locurile din spate. Iar parașutele (sic!) sunt numai la Bussines Class. Scapă cine poate...