marți, 29 septembrie 2009

După vijelie...



Poeţii sunt trişti. Şi lacrimile lor nasc versuri. Am citit asta, odată, undeva. Sau poate am scris-o chiar eu? Am crezut mereu că fericirea, aceea pe care n-am ştiut vreodată să o definesc (şi pe care, de două mii de ani, minţi mai luminate se chinuie să o descifreze) te aruncă într-o stare de molcomă suficienţă, o inerţie a creaţiei, din care, pentru a ieşi, e musai să se petreacă un cutremur sentimental.

Eu mi-am trăit cutremurele la limita delirului şi aproape că l-am creat pe fiecare în parte. Sau le-am exacerbat...până într-atât încât nu mai distingeam diferenţa dintre vis şi realitate. Dragostea, pe care o doream obsesiv, deşi nu ştiam s-o recunosc, şi poate n-am aflat nici până acum, a venit şi a plecat din mine, asemenea unei vijelii. De fiecare dată rămâneam goală, ca o pajişte, pustiită de pârjol. Pe care semănam apoi cuvinte...

Poate aşa se explică de ce mi-e teamă de fericire. De ce, când se aşterne în faţa mea, cu aroma ei de cafea tare, în dimineţi somnoroase, picioarele mi se transformă în plumb.

Fericirea e suma bucuriilor mărunte (şi uite ca am găsit o definiţie). E leagănul din curte, pe care adorm vara, cu ochii la stele. Şi pieptul mamei, lângă care grijile mă părăsesc. E iarba pe care calc, desculţă, într-o după amiază însorită. Şi cântecul preferat, la radio.

E chipul lui, dimineaţa.

Mă întreb dacă nu cumva, în goana mea după marea poveste, am uitat(sau oare am ştiut vreodată?) că de fapt dragostea înseamnă doi, înseamnă adiere, nu taifun. E mangâiere, nu posesie violentă, mistuitoare, chin.

Am auzit de multe ori vorbindu-se de calmul dinaintea furtunii. Eu azi îmi doresc să răstorn vorba asta, şi, cu ea, să îmi alung frica pentru totdeauna. Şi, la mine în suflet, după vijelii, să adie briza...

vineri, 18 septembrie 2009

Coplesitorul Niciodata...

Suntem prieteni de vreo 13 ani...Am ras si am plans, si am iubit impreuna! Ne-am sustinut, ne-am tachinat, am crescut unii langa ceilalti!

Saptamana trecuta ne adunam ca sa dansam la nunta primilor doi dintre noi care se casatoresc! Maine ne adunam pentru a merge la inmormantarea mamei lui Andrei. Viata e atat de ciudata uneori...

E trist. Si in fata lui "Nicioadata" te simti mic si neputincios. Parca nici nu mai e loc de razvratire...

joi, 3 septembrie 2009

Vai de titlurile noastre



O să fac un exerciţiu de imaginaţie. X este student sau proaspăt absolvent de jurnalism. Ar vrea să lucreze în presă, că, deh!, n-o să facă precum cei de la ASE, care din economişti ajung Assistant Manager sau Customer Care Representative sau alte denumiri pompoase şi etern americane. Aşadar X. Dornic să se afirme. Nu-i place politica pentru că e plictisitoare. Te gândeşti că dacă moşuleţii aia simpatici dorm pe rupte în Parlament or fi ştiind ei de ce. Pe economic nu s-ar băga, că e cu prognoze, tot felul de indici şi lui nu-i plac calculele, doar de-aia nici n-a dat la Poli. Ar mai fi socialul, dar e cu anchete, cu documentare, adică toate chestiile alea pe care (presupun, pentru că nu am fost la Jurnalism, de aia am şi zis că îmi imaginez) prefera să le ia cu copy paste de pe net când făcea proiecte în facultate.
Ce rămâne? E simplu. Mondenul. Un domeniu atât de ofertant la noi. Unde mai pui că e şi simplu de scris. Două poze de la paparazzo, trei exagerări, o presupunere şi gata...ai un super articol, demn de pus pe prima pagină. Ziare care să îl publice sunt destule. Başca, sunt şi cele mai vândute din România. Pentru că românilor le place să tragă cu ochiul în curtea vecinului, şi dacă mai e şi faimos acest vecin, se vor alinia ca la cinema. Subiectele sunt multe şi variate. Cântăreţul Y a scuipat seminţe pe plajă (oooo), artista Z şi-a pus, pentru a treia oară, silicoane (oooo, aaa), creatorul de modă πr² merge la cumpărături în şlapi (oooo, aaa, uuu). Toate de interes naţional şi urgenţă zero.

Exerciţiul meu se opreşte aici. Pentru că ceea ce urmează depăşeşte limitele imaginaţiei mele. Sunt gata să accept (că de înţeles nu ştiu dacă am să înţeleg vreodată) aceste articole pline de înţelepciune şi subtilitate. Oricum nu le citesc. Dar titlurile, titlurile îmi sar în ochi, fie că vreau sau nu. Şi mă cutremur.

Câteva exemple pline de tâlc.