luni, 6 septembrie 2010

Guest post- În marşarier către destinaţie


Un guest post by my brother, pentru că de câţiva ani cu un ochi plângem şi cu celălalt plângem şi mai tare, de fiecare dată când ne uităm la un meci al naţionalei.

*
Echipa naţională de fotbal a României a remizat, după un meci dezamăgitor pentru unii, cu reprezentativa Albaniei. Dezamăgirea presupune, însă, să te amăgească ceva de la bun început, or "naţionala" nu mai are de mult timp argumente să facă asta. Evident că m-am bucurat când am deschis scorul, dar pândea ascuns gândul că este nedrept pentru ceea ce s-a jucat. Sub o aparentă dominare a cursului jocului, România a părut fragilă, ca un castel de cărţi de joc, peste care urmează să sufle cineva. Fragilitatea nu vine din lipsa de talent sau pricepere, a jucătorilor sau antrenorului, ci din profunzimea sistemului. Cei care evoluează în ţară sunt păcăliţi de banii care li se flutură în faţă că fac performanţă, iar "stranierii" sunt puşi ca aparatele de aer condiţionat pe o casă de chirpici, să dea bine.

Fotbalul, asemenea tuturor sporturilor din România suferă cumplit de amatorismul şi privitul înapoi care ne caracterizează, diferenţa o fac banii şi popularitatea de care se bucură fiecare. Ce-i drept, câteva dintre ele au fost resuscitate temporar de performanţe surprinzătoare, pentru ca în scurt timp să reintre în coma ignoranţei şi a amintirilor frumoase. La drept vorbind, rezultatele cu care ne-am putut mândri în ultima vreme nu au fost chiar autohtone, performerii noştri sunt fie sportivi care se antrenează în afara ţării, fie reuşite de excepţie în ciuda lipsei de susţinere.

Nu putem vorbi despre baschet, rugby, volei şi altele asemenea lor, pentru că suntem inexistenţi. Revenim la fotbal, un exemplu reprezentativ, în ciuda popularităţii lui. Ne amintim cu plăcere dar comparăm cu tristeţe trecutul cu prezentul, iscodim cu luare aminte în stânga şi în dreapta şi încercăm să aplicăm şi noi reţeta, dar rezultatul se lasă aşteptat. Despre viitor? Numai de bine. Suntem cei mai buni când plănuim, promitem, ne prefacem că lucrăm. Ne aşezăm, frumos, pe bordură şi-l lăsăm pe Dorel să facă după cum îl duce capul. Cumpărăm piese străine şi ne întrebăm de ce nu "toarce" şi căruţa noastră ca bolizii de afară.

Calitatea produsului intern nu ar trebui să se bazeze pe bunăvoinţa unor profesionişti privaţi care să antreneze 20 de copii timp de câţiva ani, dintre care, cu noroc, unul sau doi să ofere satisfacţie. Formarea, creşterea şi folosirea sportivilor proprii ar trebui încurajată, asistată, impusă chiar. Sistemul ar trebui să facă asta, aici ar trebui să îşi concentreze atenţia cei responsabili. A folosi moştenirea lăsată de generaţiile trecute pentru a mirosi ce se mănâncă la masa bogaţilor este o practică ce ar trebui uitată.

Înaintăm cu spatele către un punct pe care l-am fixat în oglinda retrovizoare. Până când?