Confruntările din noi

Anunț la rubrica “Matrimoniale”: “Tânăr de condiție bună, caut parteneră pentru relație pe termen lung, posibil căsătorie. Poate fi blondă sau brunetă, înaltă sau scundă, slabă sau plinuță. Obligatoriu să-l susțină pe candidatul X”. Nu, anunțul nu e real. Dar ar putea fi. Și ar fi chiar indicat. S-ar evita astfel posibile drame și scandaluri.

Alegerile care tocmai au trecut (au trecut?) mi-au arătat o nouă față a noastră, a tuturor. Clișeul că ne pricepem cu toții la fotbal și politică ar trebui completat cu ceva: că ne înverșunăm adesea când discutăm pe aceste două teme. Atât de mult, încât ajungem la insulte și injurii și chiar stricăm prietenii. De unde atâta încrâncenare?

La noi politicienii sunt dușmani două, trei luni, o dată la patru, cinci ani. Și nici atunci pe bune. Se înjură la televizor, după care își dau mâna cordial și beau împreună un șpriț, la Golden Blitz. Ei știu că toată această mascaradă se termină după alegeri și trebuie să lase loc de negocieri. Și mai știu că “verba volant” și speră că poporul are memoria unui țânțar. Că oamenii vor uita, de îndată ce au ieșit din cabina de vot, că X s-a jurat că nu se aliază cu Y, pe care îl vedea ca pe răul absolut, că Z s-a făcut frate cu X dar l-a înjunghiat pe la spate, că Y discută și cu X și cu Z, chiar dacă în campanie îi acuza de toate relele. Așa e în politică. La noi, cel puțin.

Îi ascultăm cinci ani la televizor, îi criticăm sau îi lăudăm. Sau suntem indiferenți. În preajma alegerilor, însă, se întâmplă ceva neobișnuit. Pasiunile se trezesc dintr-o dată și ating cote de neimaginat. Simpatia sau antipatia față de un candidat sau altul se transformă în furie. Îi numim pe cei care nu au aceeași preferință ca noi, după caz, comuniști, sclavi, limitați, tonomate, și, în ultimă instanță, proști. Când argumentele lipsesc, intră în scenă ironiile, malițiozitățile și, mai rău, injuriile. La adresa unor oameni cu care, alfel, am descoperi poate că avem mai multe în comun decât credeam. Unde greșim?

În alte țări, alegătorii umblă cu insigne în piept. “Eu îl votez pe X”. La noi, vecinii se încaieră, pe la sate, pentru că s-au surprins reciproc lipind afișe cu candidați rivali.

E o adeziune soră cu obsesia. Iubim sau urâm un candidat, deși ei nu ne dau nimic în schimb. Circulau pe vremuri povești despre frați care nu și-au mai vorbit ani de zile sau familii care s-au destrămat din pricina...unui vot. Așa suntem noi poate, latini balcanici, combinația perfectă de pasiune și agresivitate, duse la extrem.

Am avut, zilele astea discuții în contradictoriu cu o grămadă de oameni pe care îi admir și îi respect. Nu mică mi-a fost mirarea să observ că luau totul foarte personal. Dacă nu ești cu noi, ești fraier, ești comunist, ești manipulat. Oricâte argumente aș fi adus, răspunsul era același. Ai dreptate, DAR, eu o sa votez tot cu X. Totul se reduce la nivelul emoțional. La cum simte fiecare alegător. De ce s-a ajuns aici?

Îndrăznesc o explicație. Exact asta vor politicienii. Dacă votul s-ar baza pe considerente logice, pe o alegere informată, cine ar mai fi ales? La noi nu există doctrine politice, așa cum nu există alegători liberali sau socialiști. Nu votăm ideologii, votăm oameni. Care par să se identifce cu anumite idealuri. Dar asta nu e o regulă. Bunăoară, un candidat poate la fel de bine să își fi început cariera politică în FSN, să fi trecut prin PNȚCD și să fi ajuns acum liberal, social democrat sau pedelist. Spune asta ceva despre el? Poate că la alegerile viitoare va fi extremist, dacă i-o va cere contextul politicși social. Și atunci cum îl poate convinge pe alegătorul care îl privește la televizor? Să îi vorbească despre doctrine, ideologii? Sau să se ”vândă” ca om? Să pozeze în liderul cu mână de fier, președintele jucător, soldatul bunului-simț, războinicul luminii sau diplomatul de carieră. Trebuie să recunoaștem că asta vorbește poporului mai mult decât teoria libertății pieței sau a solidarismului social. Dar, e atât de irelevant...

Votăm un om. Sau împotriva unuia. Și până să o facem polemizăm, ne aprindem, ne certăm. Ei, oamenii, se vor înțelege după alegeri. În fond, e un singur ciolan și trebuie împărțit. Noi, rămânem cu gustul amar și cu niște cuvinte pe care ni le-am aruncat...pe gratis. Ciolanul rămâne la ei.

Civilizația low-cost

Se zice că un lord adevărat folosește tacâmurile chiar și atunci când mănâncă singur, pe-o insulă pustie, sau în deșert. Românii nu sunt lorzi. Nici n-ar putea să fie. Pentru că, pe vremea când Shakespeare se uita la stele și scria despre dragostea imposibilă dintre descendenții unor familii rivale, care se iubesc în ciuda acestora și a destinului, dar sunt înfrânți până la urmă de însăși soarta care i-a unit, la noi otrăveau fântânile și pârjoleau ogoarele în calea turcilor. Și se refugiau în munți. Unde nu recitau poezii. Cel mult, cântece de leagăn.

Românii nu sunt manierați și culți. Nici sofisticați ca francezii, nici sobrii ca nemții, nici civilizați ca nordicii. Sunt gălăgioși și veșnic nemulțumiți. Jmenari, jepcari, grobieni. Vor câștig ușor și rapid dacă se poate. Le plac combinațiile. Așteaptă să le pice ceva. Privați atâta vreme de o grămadă de lucruri, au înțeles greșit democrația. Sau poate n-au înțeles-o deloc. Drepturi da, obligații ba. Vrem respect, dar nu oferim noi, primii, nimic.

Am călătorit deunăzi cu o cursă low-cost. Nu era prima oară, deși de fiecare dată îmi promit că e ultima (dar, na, cine poate rezista tentației unui zbor la Madrid cu nici 50 de euro?). Nu știu cum sunt cursele low cost din alte țări, dar ale noastre se disting de la o poștă. Un experiment simplu: recunoașteți coada de așteptare la check-in, pentru București, cu un low-cost, în orice aeroport din Europa. Nu veți de greș dacă:

-vă îndreptați spre coada de unde se aud cele mai multe vociferări.

-vă uitați la cum sunt îmbrăcați oamenii(nu sunt o sclavă a aparențelor, jur, și nici nu spun ca sunt îmbrăcați sărăcăcios, că nu ar fi fost cazul să îi judec atunci). Cu cât mai multe paiete, catarame strălucitoare, lanturi groase de (h)aur vedeți, cu atât sunteți mai aproape. Și mai e ceva. De obicei, în avion te îmbraci comod. La această coadă veți vedea cele mai multe tocuri cui.

-și nu e o coadă de fapt. E o grămadă.

În avion e degringoladă. Ce contează că politica companiei spune că ai voie cu o(UNA) geantă de mână, și aia de anumite dimensiuni, ca să încapă toate bagajele? De fiecare dată e plin de saci de rafie, de te întrebi dacă au proiectat aștia gresit avionul și nu s-au gândit la bagajele paagerilor. Când avionul aterizează, însoțitoarea de zbor ne roagă un singur lucru: rămâneți cu centurile cuplate, până la oprirea aeronavei. De îndată ce se simte prima roată pe pământ, începe un adevărat concert de click-uri, mulțimea se ridică în neștire și începe să caute bagajele. Oameni buni, nu suntem în tren! Dureaza încă 30 de secunde să iasa avionul de pe pistă, că suntem pe Băneasa, nu pe Heathrow! Vă grăbiți undeva? N-ați vrea să deschidem ușile, să coborâți din mers?

Bun, veți zice, aia-s cocalarii, căpșunarii, macaronarii, țiganii. Ei bine, dacă e așa, sunt mulți, nene! Și ce te faci că și în țară îi vezi peste tot: la mall, la piața, la scara blocului, în ratb, în trafic. E o chestie determinată istoric până la urmă, și degeaba ne răzvrătim și strâmbăm din nas, noi, aștia cu pretenții de lorzi. Dacă stai să te gândești la evoluția poporul nostru și la piramida nevoilor, e clar că iobagul sau jelerul n-avea pretenții de civilizație și artă, când nu știa dacă are ce mânca a doua zi. Sau că, întorși din munți, la casele prădate, femeile violate, țăranii noștri n-aveau vreme să se preocupe de maniere înalte. Respectul pentru celălalt se învață, civilizația se cultivă. Pe meleagurile noastre, n-au avut vreme de asta.

Românii, așadar, nu sunt lorzi. Există, firește, excepții. Există elite. Sunt puțini, și de-a lungul veacurilor au scris istoria. Căci da, românii nu sunt Cantemir, Bălcescu, Brătienii. Aceia sunt excepțiile. Care la un moment dat au ieșit în față. Acum preferă să stea retrași. Sau să plece prin alte părți. Televizorul și (sub)cultura reality show i-au redus la tăcere. Dacă înainte “rumânul prost” asculta de vornic , de popă sau de dascăl, pentru că își recunoștea neștiința, acum tupeul ține loc de învățătură și banii de civilizație. Și toată lumea face “aroganțe“.

Scriu toate astea pentru că am obosit. Să văd în jur mizerie și oameni indiferenți, să fiu luată de fraieră, să îmi găsesc ștergătoarele ridicate chiar dacă am lăsat mașina pe un loc neplătit (dar, na, e împământenit) sau și mai rău, să gasesc pe cineva care dă cu picioarele în ea, pentru a-i porni alarma, deși lăsasem un bilet în geam cu numărul de telefon și că stau 5 minute, să aștept cu orele la nu știu ce ghișee și când în sfârșit ajung să mi se spună acru că e pauza de prânz, să mă trezesc duminica în acorduri de manele, în ceea ce s-ar putea prea bine să fie războiul decibelilor, purtat între vecinii mei, să salut oameni la muncă și să se uite prin mine(ce fel de om trebuie să fii, să nu răspunzi la un salut, chiar și atunci când nu cunoști persoana?) Și pentru că azi, stând la o coadă la KFC, când o cunoștință care se afla mai în față mi-a strigat să vin acolo, și eu am spus că mi-e jenă și nu e corect să trec în față, m-a întrebat sincer: “Tu în ce țară ai trăit?”.

Regatul meu

De câteva zile încoace mă întreb într-una ce-mi doresc. Firea mea contradictorie, doar sunt femeie, ce naiba, parcă nu mi-a jucat niciodată atât de multe feste. Azi e ceva, mâine e opusul. Sau, și mai rău, acum e asta și peste cinci minute alta.

Sunt invidioasă, o spun cinstit, pe cei care au găsit acel ceva care îi mulțumește. Sau poate că nu l-au găsit, dar au învățat să accepte ce au și să își dorească ce pot. Pe mine asta mă înnebunește. O iau ca pe o renunțare. Un eșec. De când eram mică, mă gândeam că destinul trebuie să îmi fi rezervat ceva mare. „Tatăl meu, împăratul...” era fraza cu care îmi începeam, sfidătoare, orice discurs. Numai că tatăl meu, deși e un lord într-adevăr, nu era împăratul care să îmi pună pe tavă un regat...

Așa că am plecat să mi-l cuceresc singură.

E al naibii de anevoios drumul. Și, sinceră să fiu, uneori am impresia că la capătul lui nu se află regatul mult visat. Câteodată mă gândesc că m-am rătăcit. Că ar fi trebuit să ajung deja, dacă eram pe druml cel bun. Alteori îmi zic că poate nu am pătimit destul, ca să merit o așa regală destinație. În fiecare zi întrebări. În fiecare zi temeri. Trag cu ochiul la regatul celor care și l-au dobândit deja și mă întreb ce au făcut ei și cum de s-au priceput mai bine să ajungă. Cel mai greu e când mă năpădește îndoiala. Poate că n-ai să ajungi acolo niciodată. Poate ar fi mai bine să te oprești pe drum, la un han prmitor, unde vei găsi o sobă caldă și un glas prietenos. O fac, o vreme. Dar dorul de ducă...și de regat, mă cheamă la drum.

Azi mă întreb dacă nu cumva regatul meu e chiar drumul. Și dacă, cu ochii ațintiți pe luminița de la capăt, am uitat să-l recunosc.

The root of evil

Girls are the root of evil. Este o teorie veche. Şi demonstrată pe deasupra.

Avem:

Girls= Time x Money şi

Time=Money

Rezultă: Girls=Money²

Dar, Money= Evil.

Deci, Girls=√Evil. Q.E.D.

În altă ordine de idei, sau poate chiar în aceeaşi, de patru dimineţi e ceaţă. Iar viaţa mea e în cutii.

Şi epilogul?

Acum mulţi ani am scris asta. În seara asta mi-am amintit. E ca şi cum atunci aş fi ştiut. E ca şi cum, demult, mi-am scris viaţa care avea să vină. Şi am urmat-o întocmai. Am citit, recent, însemnările de prin jurnalele mele din liceu. Scriam cu frenezie despre viaţă, despre dragoste, deşi eram doar o fătucă îndrăgostită de ideea de a iubi şi nu ştiam nimic despre asta. Tânjeam după iubirea care va veni şi-mi va lua minţile. O ticluiam, în taină. O visam. O chemam.

Am scris atunci prologul şi actul înâi şi actul doi din ce avea să fie piesa (drama?) care va urma. Am intuit-o numai. Poate am atras-o? N-am ştiut niciodată de unde venea tristeţea din versurile mele.

Acum ştiu. Am ajuns acolo. Atâta că, în graba mea, am uitat să scriu epilogul...

Ce faci când boarea cea tăcută,
ce vine dinspre-al mării-ntins,
c-un zâmbet vag, c-un murmur stins,
timidă, obrajii ţi-i sărută?

Ce vezi, când ochii îi închizi,
şi caţi spre-adâcu-ţi stors de vise?
Iluzii, clipe, fericiri promise,
Ai vrea, din fuga lor, să prinzi.

Ce simţi, când vezi ca-ntr-un mormânt,
Iubirea stinsă, fără glas?
Iar din trecut ţi-au mai rămas
Doar frunze. Risipite-n vânt.

Sporturile naţionale...

În dimineaţa asta am venit la serviciu cu metroul. Mai bine zis cu metroul, autobuzul, mulţimea, pejosul, noroiul, ploaia şi vântul în faţă. Mă gândeam cum ar fi dacă şi urbea noastră dragă ar beneficia de o reţea de metrou precum Parisul sau Barcelona. Am fi, poate, mai punctuali? Mai zâmbitori? Dar nu asta vroiam să povestesc. Am citit, gratis, la metrou, ziarul Ring. Am aflat de acolo, printre altele, că părinţii lui Marian Drăgulescu l-au urmărit pe fiul lor la televizorul unor vecini, pentru că...nu aveau postul care difuza competiţia la care a câştigat „numai” două medalii. De aur.

Acum, m-am interesat şi eu ce post a difuzat respectiva competiţie. Aud că e Digi Tv, care, într-adevăr, nu se prinde decât de ... iniţiaţi. Şi atunci mă întreb de ce nu a fost dată de o televiziune la care au acces mai mulţi oameni. De genul Televiziunii Naţionale. Să fi fost ea, competiţia, una de neglijat? Adică o adunare la care nişte unii mai ţopăie un pic, pe muzică, se agaţă de nişte inele, sau sar de nebuni pe trambuline? Nu, nu era decât un campionat. Mondial.

Asta mi-a adus aminte de un „buletin” sportiv auzit aseară la radio, pe la ora 23.00. De fapt, ca să fiu mai exactă, înainte de buletinul de ştiri, prezentatorul s-a gândit să ne facă un rezumat din ştirile sportive. Care a sunat cam aşa: Fotbal. Rezultate. F.C. Adunaţii Copăceni- C.S Camionul Iepureşti, 2-0, Rulmentul Piatra Arsă- Locomotiva Zărneşti, 1-3, Gloria Pătlăgelele- F.C. Corbu, 2-2. Alte ştiri. Jenson Button, campion la Formula 1 şi Marian Drăgulescu a câştigat CEVA medalii. Sfârşit.

Eu constatasem de multă vreme că, la noi, ştirile sportive sunt, de fapt, informaţii mondene din fotbalul intern, dar asta nu înseamnă că e normal!!! Şi, în niciun caz nu cred că e normal să îmi povesteşti despre nişte meciuri plictisitoare, fie ele şi din divizia A (Burger, sau cum îi zicea?) şi să îmi spui apoi, aşa ca fapt divers, că Drăgulescu a câştigat şi el nişte medalii. Se întâmplă să fie de aur. Se întâmplă să fie a 13-a şi a 14-a, după ce el anunţase că se retrage şi a stat pe bară vreo cinci luni. Simţiţi povestea? Nenea de la radio, nu.

Să nu mă înţelegeţi greşit. Sunt microbistă. Am fost la multe meciuri pe stadion, la naţională, la...Steaua, şi la Callatis de câteva ori. Mă uit cu plăcere la un meci de Champions League, şi, întotdeauna urmăresc campionatele europene sau mondiale, unde, în mod trist, de cele mai multe ori, trebuie să îmi aleg o ţară cu care să ţin. La gimnastică, pe de altă parte, de când mă ştiu, am ţinut cu una singură. Cu ţara mea. Care, cel mai adesea nu m-a dezamăgit. Să fie asta motivul pentru care faptul că România câştigă aur la gimnastică nu mai e considerat o ştire din sport? Dar, că Jiji s-a certat la vestiare cu ultimul antrenor adus la Steaua, este! E clar! Bârfa şi privitul în ograda vecinului sunt sporturile noastre naţionale!

P.S.: Unii ar zice că sportul naţional e Oina. Oinama şâcâdâm şâcâdâm!!!

Scrisoare de reclamaţie

Toamnă dragă,

Îţi scriu ca să mă plâng. Nu aşa ne-a fost învoiala. Acum o lună, când sufeream de cald şi visam la tine cu ochii deschişi, şi te preamăream pe blog, mi-ai promis că ai să vii. Cu soare blând şi frunze în toate nuanţele de galben. Cu lumină diafană, numai bună de fotografiat în diafgramă închisă şi la ISO mic.(:D) Cu temperaturi decente, potrivite pentru toate hăinuţele mele din tweed, pe care, te anunţ pe această cale că nici anul asta nu am apucat să le port (iar le voi purta la iarnă şi voi răci de n-am să am aer, la propriu!-e numai vina ta!). Cu plimbări prin locuri unde lumina îmbrăţişează dealurile, şi sărută lacurile şi învăluie copacii. În fine, cu fructe coapte şi must şi mâncăruri din alea pe care nu cred că am să ştiu vreodată să le prepar...dar ce mult îmi place să le mănânc.

Şi ce am primit în schimb? O ploaie măruntă care pare că ţine de la începuturile lumii. Mâini şi picioare reci şi dureri reumatice. Cer gri şi plumburiu şi atât de apăsător, trafic de-ţi vine să laşi maşina în parcare (cine are). Noroi pe cizme.

Permite-mi, deci, să îmi schimb aşteptările. Visez acum la o sobă caldă, o carte bună, un ceai de coacăze, fără zahăr, şi zăpadă care să acopere totul. Să nu mai ştiu dacă e zi sau noapte. Dacă sunt la munte sau la mare. Să fie totul o mare albă, ca un nor din acela care nu aduce ploaie. Pufos. Cremos. Intact. Să ningă şi timpul să se oprească. Să toarcă secundele şi orele, precum motanul meu bătrân, fără să ducă undeva.

Şi aşa, suspendaţi, într-o poveste imaculată, să ne iubim.