Femeia până la 30 de ani. Și dragostea.

Până la zece ani e o fetiță. Lumea ei e colorată de poveștile pe care i le spune mama, sau bunica, la culcare. În care Binele învinge, invariabil, Răul. Iar oamenii buni sunt frumoși, cei răi sunt urâți și spâni, și, până la final, primesc ce merită. Dragostea e sentimentul cald și de nestrămutat pe care-l are pentru ai ei. Mai ales pentru mama, fără de care se sufocă. Și e în privirile dintre părinți, când au impresia că nu-i vede. Îi place să-i privească pe ascuns. Și, în secret, își dorește ca, atunci când va fi mare, să aibă un soț la fel de bun ca tata. Cu mustață, tot ca tata. Pentru că, evident, oamenii buni, ca tata, au mustață.

De la zece la cincisprezece e o perioadă incertă. În care descoperă romanele de dragoste. Prinții sunt înlocuiți de eroi, de amorezi, de cavaleri. Visează la unul dintre Cireșari. Sau la contele de Monte Cristo. Și la colegul dintr-a șaptea. Cel cu ochi albaștri care i-a spus într-o zi că are nasul mare. Era cu încă trei băieți și au râs cu toții. A plâns două săptămâni, dar nu s-a supărat pe el. Are ochii atât de albaștri... Între timp, a descoperit că nici lumea nu e doar în Alb și Negru. Că oamenii frumoși pot fi și răi. Sau invers. Dar ea e pregătită să îi ierte. Să râdă, să se fâstâcească, să se uite în oglindă ore în șir la nasul cel nesuferit și mare. Dragostea e, acum, un talisman. Așezat pe un raft care e mult prea sus. Îl privește, îl bănuiește, însă poate să trăiască și fără el. O să se cațere după el, poate. Mâine. Sau când mai crește.

De la cincisprezece până pe la douăzeci, dragostea e poezie. Poeziile pe care le scrie în carnețele colorate, în intimitatea camerei ei, privind lung pe fereastră către o lume în care totul e posibil. Și de care, totuși, se simte încă străină. E când veselă din cale afară, când melancolică până în vârful unghiilor. E vremea nopților petrecute vorbind în șoaptă, cu orele, la telefon. Când până și tăcerile au atâta înțeles. Când privirle furate, un cuvânt sau o strângere de mână poate să însemne începutul sau sfârșitul vieții. Dragostea e fior. Și, chiar dacă e de mai multe ori, de fiecare dată, e "pentru totdeauna". Acum descoperă sărutul. Cel adevărat, văzut prin filme (nu încercarea, nereușită, dintr-a șasea). Acum descoperă atingerile, mângâierea. Și sexul. Care nu e grozav de prima dată. Dar e atât de nou și de interzis, încât o-mbată. A aflat deja despre oameni că sunt ascunși. Că unii pot răni, fără să clipească. A trăit deja câteva dezamăgiri. Nu mai visează la bărbați cu mustață. Iar cu tata se ceartă câteodată, pentru că n-o lasă să plece la o-ntâlnire, în miez de noapte. Lumea întreagă îi e dușman, adesea. Se înfurie și se răzvrătește. Și scrie în jurnal despre cum ar vrea să plece, mai repede, de acasă. Despre lucrurile mari pe care le va face. Pentru că ea poate, dar nimeni nu o lasă. Și, într-o zi, chiar pleacă.

De la douăzeci la douăzeci și cinci, e într-un vârtej continuu. E liberă, în fine. Să iubească, să învețe, să muncească, să piardă nopți. La bar, la prieteni sau la bibliotecă. Se îndrăgostește de câteva ori pe lună. De cărți, de filme, de un coleg de facultate. Poate chiar de un profesor. Dragostea e acum o țigară pe care o fumează cu nesaț. La fel și sexul, pe care a început să-l înțeleagă. E perioada în care va iubi, măcar o dată, cu adevărat. Pentru că nu așteaptă de la el decât să o iubească înapoi. Se va arunca nebunește cu fruntea înainte. Și poate că va dura o lună, un an sau trei. Intensitatea va fi aceeași. La fel și dezamăgirea de la despărțire. Uneori, dragostea de acum durează o viață. Alteori, doar căsnicia care se leagă durează o viață. Dragostea se pierde undeva... Lumea nu mai e de multă vreme Albă sau Neagră, și a descoperit o mulțime de nuanțe de gri. Totuși nu știe întotdeauna să le deosebească. N-are răbdare, e exuberantă, uneori superficială și câteodată îi lipsește tactul. Mai ales când o sună mama. Și o întreabă ce mai face. Îi comuncă telegrafic că e bine, apoi pălăvrăgește două ore cu colega de apartament, cu o prietenă sau cu vecina de la bloc. Se amăgește că știe totul despre oameni. Că a învățat să se ferească. De profitori, de meschini, mincinoși sau de vampiri sentimentali. Însă viața are pregătite, întotdeauna, arme secrete...

De la douăzeci și cinci la treizeci, dragostea e ca o listă de cumpărături pe care tot bifezi sau tai câte ceva. A crescut și se cunoaște. Știe când să zâmbească cu subînțeles. Când o privire poate să spună mai mult decât o sută de cuvinte. Simte când un bărbat o vrea în preajmă. Și, mai ales, dacă o s-o vrea și a doua zi, de dimineață. Și alege în consecință. O iubire pasageră sau o relație pe termen lung. E totul asumat. Așa că nu va plânge, la sfârșit. În cele mai multe cazuri. Pentru că, e drept, radarul se mai și strică. Apar tot felul de factori perturbatori. Instinctele materne, teama de singurătate, poate și depresia. Pe vremuri, bărbatul ideal trebuia doar să fie frumușel și s-o iubească. ”Prințu”l la care visează acum trebuie să fie frumos, spiritual. Înalt. Să arate bine în costum. Să fie creativ. Manierat, inteligent. Să aibă bani. Sau să știe să îi facă. Să zâmbească frumos. Să o facă să râdă. Să fie un amant priceput, un om de lume, un prieten bun. Un tată pentru copiii nenăscuți. Să aibă o slujbă bună, o mașină mare. Poate o casă la munte. Să o iubească și să îi dea fiori. Să o sprijine și s-o răsfețe, dar să n-o sufoce cu prea multă dragoste. Cu cât lista e mai lungă, cu atât constientizează că bărbatul ăsta nu există. Și începe să renunțe: ”poate fi ușor mai scund, dar e musai să aibă un zâmbet frumos”...sau ”nu contează că n-are două facultăți, câtă vreme are Visa Gold”. Uneori face compromisuri. Se complace în relații călduțe, de teama de a mai încerca și altceva. Alteori ia decizii fulminante. Și pleacă. Cu lucrurile într-o cutie. Spre libertate. O libertate în care, poate, nu va exista mereu un bărbat. Însă femeia ajunsă la treizeci de ani a învațat, până acum, ceva. Că în viață, uneori, îți poți fi ție-ți suficientă. Și că iubirea vine nechemată, însă nu sună, de prea multe ori, la ușă.