vineri, 18 octombrie 2013

Bucăți din altă viață



Când a pășit întâia dată în sală, avea ochii închiși. Cumva, știa că, în momentul în care îi va deschide, totul va deveni, dintr-o dată, adevărat. Dureros de adevărat. Așa că încerca să amâne momentul. Așa cum încercase să-l amâne de atâta amar de vreme. Își spusese că dacă nu se va gândi la el, nu va mai veni. Dar era timpul. Timpul să deschidă ochii și să privească. Spre o lume care nu mai era a ei.

Când a deschis ochii și a privit în jur a zâmbit. Flori albe. Maiestuoase. Crini sau cale. Ea ar fi avut lăcrămioare. Sau flori de câmp. Colorate. Nebune. Dezordonate. Ca iubirea lor. Ca iubirea lor...

L-a căutat din priviri și l-a aflat într-un grup de invitați. La fel de chipeș ca în visele ei. Visele acelea de demult. De când adormeau unul lângă altul, cu mâinile împreunate. Când își lăsa gândul să zboare și inima să bată în voie. Să se liniștească. -câte nopți nedormite, de atunci- De când se distrau amândoi căutând nume pentru copiii lor nenăscuți. Ca o promisiune. Nerostită.

Pentru o clipă, ochii li s-au întâlnit. Ar fi vrut să citească în privirea lui ceva. Nici e nu știa bine ce. În schimb, a coborât ochii. Și s-a rugat la toți sfinții în care nu crezuse vreodată ca inima să nu i se oprească atunci. Sau poate...

A fost demult. Și de atunci viața a curs. Câteodată lin. A fost fericită. A și plâns. S-a lovit, a căzut, s-a ridicat. Timpul le vindecă pe toate, și-a zis. A făcut alegeri. Unele bune, altele nu. A iubit. Sau a încercat să iubească. El era mereu acolo. Chiar dacă plecase. Era cu ea în toate. Poate că i-a fost teamă să îi dea drumul. Sau poate că n-a știut cum. Blocată într-o zi de mai când aerul mirosea a furtună și a flori de tei și ea a simțit pentru prima dată cum e să fii fericită pe deplin. Fără un motiv anume. Doar fericită.

A ridicat iar ochii și s-a îndreptat spre masa ei. Singură. Splendidă. În rochia neagră, pe care o îmbrăcase și o dezbrăcase de zece ori înainte de a veni. În care, ca să încapă, ”mâncase” doar...apă plată cu lămâie, o săptămână. A simțit toate privirile bărbaților asupra ei. Aproape că o dureau. Una singură, însă, lipsea. Aceea aparținea, de acum, altei femei. O femeie care n-a avut niciodată mai multe decât ea. Doar azi. O rochie albă. De mireasă.

Niciun comentariu: