Dragostea...în trepte

La început, inima îți bate cu putere. Mereu am iubit începuturile. E golul acela pe care îl simți în stomac în orice moment. De când te dai jos din pat, în mașină, la serviciu, așteptând un sms, o întâlnire, o vorbă, un zâmbet, o privire. Le-am spus dragonei, căci fluturașii mi se păreau prea mici pentru revoluția dinăuntrul meu.

Apoi, începe drumul împreună. Timid sau abrupt. Cu pași nesiguri, râsete, petreceri, stat treji până dimineață, deși a doua zi trebuie să fii la serviciu la opt. Cu conversații în care fiecare vrea să descopere și să se lase descoperit. Cu momente în care ai vrea să îi șoptești ceva ce buzele se tem încă să rostească. Cu mii de gânduri și analize morfo-sintactice ale sms-urilor trimise la 2 noaptea. Cu plecat în miezul nopții, în pijamale, la el pentru că...ți-e dor. Și...cu primul Te Iubesc.

Trec lunile și vă simțiți împreună de o viață. Începi să îi cunoști felul de a gândi. Nu mai pui la suflet orice vorbă și nu mai plângi după orice discuție în contradictoriu, gândindu-te că o să vă despărțiți. Te încearcă o oarecare mândrie când toți cei care nu vă dădeau șanse de izbândă se minunează că sunteți încă împreună. Că toate fostele lui sunt geloase pe tine, pentru că te privește altfel. Apoi, într-o zi, îți spune că ar vrea să locuiți împreună.

Primele zile sunt ciudate. Chiar dacă înainte erați mereu împreună. Acum, acasă e cu el. Și n-ai unde să pleci. Dar chipul lui când intri pe ușă, făcutul pieții împreună, gătitul sau poveștile sunt tot atâtea lucruri care fac din ACASA un univers in doi. Unul pe care îl decorați, pe care îl construiți, care devine al vostru mai mult în fiecare zi. Și, într-o dimineață, la 7.36, îți spune că vrea să trăiască toată viața cu tine. Că are și inel. Și se gândește de mult cum să te ceară...dar nu s-a mai putut abține. Iar tu conduci și trebuie să tragi pe dreapta, pentru că îți tremură mâinile și ochi ți s-au împăienjenit. Și strigi DA DA DA. Și ți se pare că niciun DA din lumea asta nu ar putea să exprime tot DA-ul din tine.

Și zilele trec. Nu, nu mai sunteți la început. Dragoneii s-au mai potolit. Se trezesc câteodată când sunteți despărțiți o vreme. În locul lor, însă, s-a instalat o fericire molcomă. Fromată din lucruri mărunte. Ca un pupic pe umărul dezgolit, în totil nopții. Și apoi grija cu care ți-l acoperă. Și mâinile care se caută și rămân împreunate, chiar și după ce ați adormit. Ca un pahar cu suc de fructe proaspete pe care le-a stors special pentru tine. Chiar dacă după ce bei sucul vei spăla tu storcătorul :). Ca un plan pe care îl faceți împreună.

De aici, textul rămâne deschis. Pentru că pe pagina asta....mai am multe de scris.

De la capăt

Vă cer iertare. Vouă, celor care îmi citeați gândurile postate aici. Mi-ați trimis mesaje. M-ați dojenit, m-ați încurajat, ați revenit o dată și încă o dată și până la urmă probabil că ați renunțat să vă întoarceți pe această pagină, pustie de câteva luni. Am tăcut. Mult. Și dureros. Am dat vina pe job, pe timp (sau mai bine zis pe lipsa lui), pe mine, pe el, pe dragoste, pe ritmul infernal al zilelor, pe criză, pe griji, pe nimicurile pe care prefer uneori să le fac în loc să scriu. Am dat vina pe orice, dar nu mi-am dat și un răspuns... Am să încerc să-l aflu. Aici. Scriind mai des. Despre job, despre timp sau lipsa lui, despre mine, despre el, despre dragoste, ritmul infernal al zilelor, criză, griji și toate nimicurile care...odată mă făceau fericită.

Unde e calul alb?

În fiecare zi, ne dorim să fim mai buni ca ieri. Să creștem, să învățăm, să devenim. Eu nu fac excepție. Și printre uneltele pe care le-am folosit mereu în devenirea mea s-au numărat cuvintele. Când eram mai mică îmi spuneam că mi-ar plăca să am o meserie legată de cuvinte. Visam pe atunci să devin scriitoare. Să am o casă pe malul mării și un cal alb. Nu știu de ce intra și calul alb în peisaj. Probabil că privindu-l alergând pe plajă, aș fi găsit inspirația. Anii au trecut și nu m-am făcut scriitoare. Nici nu am încercat... Casa de pe plajă încă mă așteaptă, iar calul, calul aleargă pe alte meleaguri. Cuvintele însă...și-au ținut partea din învoială. Acum îmi câștig existența de pe urma lor, chiar dacă altfel decât mi-am imaginat la început. Am început însă să descopăr și cusururile micului meu aranjament. Nu m-a avrtizat nimeni că dacă am să fiu nevoită să scriu la muncă s-ar putea să îmi pierd plăcerea de a o face. De fapt nu să o pierd. Ci să o ascund bine. Pentru că, la muncă, am nevoie de un altfel de scris.

Am căutat în mine zilele astea. Am descoperit-o, undeva, pitită. Promit să o scot la lumină. Simt că am nevoie însă de un ajutor. Poate ar fi momentul să apară calul alb în peisaj...

Aștept primăvara...

A trecut toamna si apoi o iarnă geroasă peste blogul meu. M-am cuibărit în brațele unei fericiri molcome și am uitat de mine și de voi...și de blog. Am uitat să scriu despre lucruri mici, motive de bucurie, de emoție sau de dor. M-am avântat în noua mea viață și m-am lăsat dusă de iureș. Aproape că am uitat să mai trăiesc. Sunt mândră de tot ce am reușit în ultimele șase luni. Poate pentru prima dată în viață am bifat câteva dintre rezoluțiile de anul nou. De fapt chiar am găsit zilele trecute în agendă o listuță. Din cele pe care mama mă îndemna mereu să le fac: să scriu ce îmi doresc, ce vreau să realizez...căci, dacă le văd, obiectivele îmi par mai ușor de realizat. Le făceam mereu cu oarecare neîncredere. De data asta însă...am citit listuța și am zâmbit: anul trecut am făcut aproape tot ce era în ea.

Așa că am o nouă viață. Dar nu prea am timp să mă bucur de ea. Timpul...a devenit dușmanul meu de moarte, dar și lucrul pe care mi-l doresc cel mai mult. Și totuși...când îl am, îl pierd. E ciudat cum îmi lipsește atât de mult, iar când îl prind în sfârșit, îl risipesc pe nimicuri.

Așa că...fac o nouă listuță. Vreau să prind timpul și să îl țin de picioare. Să meargă în reluare. Să mă lase să mă bucur de viață și de ce a mai rămas din Magda de demult. Am o listă întreaga de lucruri pe care vreau să le fac iar. Încep cu locurile unde vreau neapărat să merg în următoarele câteva luni. Aștept primăvara și între timp...sondez. :)

Așa deci:

La Veliko Tarnovo o să beau într-o dimineață cu soare o cafea pe o terasă și am să mă uit spre cetatea asta care pare foarte frumoasa.

Și tot la vecinii bulgari, dar mai la vară o să dau o raită până la Nessebar.

Iar la vară sigur mă bronzez in Grecia. Inca ma mai gandesc pe care insula. Aici, aici....sau poate aici. Sau....

Iar până atunci... am mai rămas doar o lună până la my precious.



P.S: Bine te-am regăsit!