Dragostea...în trepte

La început, inima îți bate cu putere. Mereu am iubit începuturile. E golul acela pe care îl simți în stomac în orice moment. De când te dai jos din pat, în mașină, la serviciu, așteptând un sms, o întâlnire, o vorbă, un zâmbet, o privire. Le-am spus dragonei, căci fluturașii mi se păreau prea mici pentru revoluția dinăuntrul meu.

Apoi, începe drumul împreună. Timid sau abrupt. Cu pași nesiguri, râsete, petreceri, stat treji până dimineață, deși a doua zi trebuie să fii la serviciu la opt. Cu conversații în care fiecare vrea să descopere și să se lase descoperit. Cu momente în care ai vrea să îi șoptești ceva ce buzele se tem încă să rostească. Cu mii de gânduri și analize morfo-sintactice ale sms-urilor trimise la 2 noaptea. Cu plecat în miezul nopții, în pijamale, la el pentru că...ți-e dor. Și...cu primul Te Iubesc.

Trec lunile și vă simțiți împreună de o viață. Începi să îi cunoști felul de a gândi. Nu mai pui la suflet orice vorbă și nu mai plângi după orice discuție în contradictoriu, gândindu-te că o să vă despărțiți. Te încearcă o oarecare mândrie când toți cei care nu vă dădeau șanse de izbândă se minunează că sunteți încă împreună. Că toate fostele lui sunt geloase pe tine, pentru că te privește altfel. Apoi, într-o zi, îți spune că ar vrea să locuiți împreună.

Primele zile sunt ciudate. Chiar dacă înainte erați mereu împreună. Acum, acasă e cu el. Și n-ai unde să pleci. Dar chipul lui când intri pe ușă, făcutul pieții împreună, gătitul sau poveștile sunt tot atâtea lucruri care fac din ACASA un univers in doi. Unul pe care îl decorați, pe care îl construiți, care devine al vostru mai mult în fiecare zi. Și, într-o dimineață, la 7.36, îți spune că vrea să trăiască toată viața cu tine. Că are și inel. Și se gândește de mult cum să te ceară...dar nu s-a mai putut abține. Iar tu conduci și trebuie să tragi pe dreapta, pentru că îți tremură mâinile și ochi ți s-au împăienjenit. Și strigi DA DA DA. Și ți se pare că niciun DA din lumea asta nu ar putea să exprime tot DA-ul din tine.

Și zilele trec. Nu, nu mai sunteți la început. Dragoneii s-au mai potolit. Se trezesc câteodată când sunteți despărțiți o vreme. În locul lor, însă, s-a instalat o fericire molcomă. Fromată din lucruri mărunte. Ca un pupic pe umărul dezgolit, în totil nopții. Și apoi grija cu care ți-l acoperă. Și mâinile care se caută și rămân împreunate, chiar și după ce ați adormit. Ca un pahar cu suc de fructe proaspete pe care le-a stors special pentru tine. Chiar dacă după ce bei sucul vei spăla tu storcătorul :). Ca un plan pe care îl faceți împreună.

De aici, textul rămâne deschis. Pentru că pe pagina asta....mai am multe de scris.