marți, 25 mai 2010

Să nu strigi fericirea...


Nu striga fericirea pe nume...că fuge, a spus un om mare, cu barba albă. Pune-o în priviri, în gânduri și în vise. Și șoptește-o din când în când, atunci când crezi că nu te-aude nimeni.

Eu vorbesc tare. Poate pentru că sunt cam surdă de-o ureche. Sau poate pentru că, înăuntru-mi, gândurile învălmășite strigă și se-agită și vreau uneori să le acopăr.

Visez mult. Frenetic. Și visele învolburate se ascund printre cuvinte, se pierd printre așternuturi, urcă și coboară pe alei pe care le-am construit cu ochii minții. Nu prea m-am obișnuit cu visele care se împlinesc. Mi-e frică de ele ca de apa mării, noaptea, când luna se ascunde-n nori. Când tot ce vezi în față e o întindere neagră care te cheamă cu nemărginirea ei, dar nu îndrăznești să faci vreun pas spre ea.

Fericirea e la 20 de centimetri de noi. E într-o suflare care pleacă din plămânul tău. E caldă și rece în același timp. Și porii mei o-așteaptă de la începuturi. Și-atunci de ce ne ținem amândoi respirația?

Atâta liniște ar putea să umple o viață de om. Și fericirea poate că n-ar fugi. Dar nici n-am ști că e acolo.

Eu vreau să strig fericirea. Atât de tare, încât să mă acopere de tot. Să nu mai știu altceva. Și-apoi să mă afund în marea asta care mi se deschide-n față. S-o sorb, s-o las să mă pătrundă și să fiu una cu ea. Și dac-am să mă înec va fi doar pentru că, în beția asta de simțuri, mi-am pierdut dorința de a mai înota.

Mă-ntreb dacă bătrânul cu barbă albă știa să-noate.