luni, 21 iunie 2010

Despre dragoste, fără demoni




Să scrii despre dragoste e ca privitul într-un ochi de apă. Dacă la început o să-ți întoarcă un chip zâmbitor și o imagine clară ca de oglindă, e de ajuns o adiere, sau chiar propria-ți răsuflare pentru ca totul să se onduleze. Nu mai știi unde sunt ochii, iar zâmbetul se transformă într-un rânjet bizar.

Când eram mică bunica îmi spunea poveşti. Am învăţat repede să citesc, pentru că, avidă de cuvintele care se perindau prin mintea mea şi colorau tablouri năstuşnice, bunica aproape că nu mai ţinea pasul. Poveştile triste îmi plăceau cel mai mult. Plângeam cu cartea-n faţă până când rândurile deveneau neclare şi mult timp după ce îi închideam coperţile îmi stăruiau în minte personaje, cuvinte şi trăiri.

Nu ştiu în care moment al copilăriei mele am stabilit că o „iubire mare” nu e totală dacă nu e tragică. A fost ceva care mi-a rămas în subconştient şi mi-a marcat, fără să îmi dau seama, experienţele de peste ani. Am respins mereu „relaţiile călduţe”, confortul psihic pe care ţi-l dă faptul că cineva acolo te iubeşte...chiar dacă tu nu simţi la fel. Am respins oamenii care îmi făceau pe plac, cei care se chinuiau să mă mulţumească, cei care îmi ofereau totul pe tavă. Am căutat fluturaşi, pasiune, demenţă :) Mi-am luat şi porţia de plâns.

I-am dispreţuit în secret pe cei care se mulţumeau cu o fericire molcomă. Şi m-am felicitat în gând că nu acceptam compromisuri. Povestea mea era pusă bine deoparte. Şi urma să vină, mai devreme sau mai târziu. Am crezut că am găsit-o, o dată sau de două ori. Dar s-a dovedit a fi un surogat, plăsmuiri alimentate de imaginaţia mea, nerăbdătoare să ajungă la destinaţie. O singură problemă nu mi-am pus niciodată. Odată ajunsă acolo, am să-i fac oare faţă?


Am plecat la drum cu premise greşite. Dragostea nu înseamnă fluturaşi în stomac. Fericirea nu înseamnă nebunie. Sau nu înseamnă numai asta! Beţia simţurilor nu durează mai mult de 11 minute, după care vrei fie să fumezi o ţigară, fie s-o ştergi turceşte şi să nu laşi vreun bilet. De teamă sau plictiseală. Nici nu mai contează până la urmă. Drumul e întotdauna mai frumos decât destinația, pentru că e presărat cu speranțe, cu anticipație, cu întrebări care nasc alte întrebri, la care nu te chinui să găsești răspunsuri. Oricât de poftă ți-ar fi de un fruct, după ce mănânci un kilogram, s-ar putea să ți se-aplece.

Suntem o specie de fricoși. Căutăm frenetic fericirea, deși nu știm s-o definim. Iar când pare să se instaleze, abandonăm tocmai pentru că ne temem că, neștiind s-o recunoaștem, am confundat-o cu altceva. Aș vrea să cunosc un om care să îmi spună: Sunt fericit! Nu mă tem. Nu vreau să fug. Nu caut alte fericiri. Am tot ce-mi trebuie aici. Un om care să simtă asta, fără să aibă impresia că a renunțat la ceva.

Dincolo de bariera care ne paralizează simțurile, e un ocean. Fără valuri, fără spasme. Unii i-ar spune plictisitor. Dar sunt cei care n-au avut curaj să se afunde. E simplu să pui etichete. Și mai simplu e să fugi. Să nu încerci niciodată, să te pui la adăpost. O poți face sub pretextul că ești liber. Dar n-ai să afli niciodată în ce consta înlănțuirea.

M-am întrebat întotdauna de ce dragostea nu are formă de plural. Asta în timp ce iubirea are. De ce poți să iubești de mai multe ori, dar Dragostea e doar o dată. E acea dată când ești gata să treci bariera și să te afunzi fără frică în ocean.

joi, 17 iunie 2010

Gândesc, deci mă duc la Bălăceanca!



Cogito, ergo mă duc la dracu! Şi mă perpelesc la foc mic. Musiu Descartes ar fi trebuit să ştie mai bine. Sau să fi introdus o notă mică de subsol, în al său Discurs: „Nu se aplică în cazul femeilor. De fapt, e strict interzis, merde!”

Statul pe gânduri, aşadar, ar trebui să fie destinat exclusiv bărbaţilor. Că doar de asta filosofii trăiesc câte 90 de ani, iar muierile gânditoare mor tinere. De scenarită. De ce? Păi e simplu. Pentru că minţile noastre funcţionează diferit. Să luăm „nemurirea sufletului” de exemplu. Un bărbat o să se gândească la asta 30 de secunde şi o să spună că, întrucât sufletul e o entitate asupra cărei existenţă nu ne putem pronunţa cu certitudine, şansele ca el să existe şi să fie şi nemuritor pe deasupra sunt fix egale cu alea să nu. Punct şi hai să dau o teorie a relativităţii, zic. Măcar să zboare nişte avioane după exerciţiul meu de gândire. O femeie o să se gândească unde-i sufletul ăsta, cu ce-l hrăneşti, cât de tare te doare dacă ţi-l rupe cineva, cum ajunge să ţi-l rupă, dar de ce ar vrea să facă asta, egoism?, indiferenţă?, clar nu-i pasă!, dar parcă am văzut eu un semn!, dar oare el are?, îl doare?, îşi dă seama când mi-l rupe pe al meu?, il iubesc?, mă iubeşte?, îmi stă bine părul?, m-am îngrăşat? o să rămân singură?, o să mă mărit înainte de prietenele mele?...stai... ce trebuia să demonstrez? Aha. Fix.

Înainte să aruncaţi cu pietroiul legat cu fundă roz, pe care scrie misoginism, vă spun că ştiu că nu e întotdeauna aşa. Am auzit şi eu de Marie Curie, dar...dacă nu-ţi alegi să construieşti vreun satelit sau să descoperi un cromozom, gânditul, aşa de dragul despicării firului în paişpe dăunează grav sănătăţii mintale. Ce paradox!

Recunosc că sufăr de această boală. Analizez morfologic şi sintactic până şi cea mai banală interjecţie, clasific, interpretez, fac mental notes, revin cu adăugiri, despart în silabe, împart în categorii, uit de unde am plecat...

My 17th of June resolution? Să nu mai gândesc deloc. Măcar o vreme. De inventat locomotiva cu abur mi-au luat-o alţii înainte...aşa că pierderea n-o să fie mare!