Nimic nu e pentru totdeauna

Colecţionez stări. Trăiesc de pe o zi pe alta la nivel emoţional. Nu ştiu dacă mi-am dorit vreodată siguranţa unei iubiri, sau dacă tocmai faptul că aveam mereu impresia că îmi scapă mă făcea să mi-o doresc mai mult. Iubirea mare vine la pachet cu o angoasă. Cu teama că într-o zi va dispărea. Dacă nu ţi-e frică, înseamnă că nu iubeşti destul. Dacă nu ţi se taie răsuflarea doar la gândul că mâna pe care o strângi ar putea să-ţi dea drumul, că privirea pe care o cunoşti ar putea să se îndrepte în altă parte, sau că, în fine, trupul pe care îl ţii în braţe ar putea să lase patul gol, atunci e timpul să mai cauţi. Sau poate ăsta e doar cazul meu. 

Cumva, am ştiut mereu că nimic nu ţine o veşnicie. Iar lucrurile bune sunt în general scurte şi intense. Celelalte, care rezistă în timp, sunt convenţii. Între oameni, între sentimente. Laşi de aici şi pui acolo. Scazi în intensitate şi creşti în comoditate. Aduni lucruri, pierzi emoţii.

Mă emoţionează întotdeauna când văd doi bătrânei care se ţin de mână. Văd în spatele lor poveşti. Pe care le-aş vrea romantice. Poveşti care să-mi contrazică teoria. Şi să-mi arate că dragostea poate să fie pentru totdeauna.

Nu sunt o laşă. Deşi mi se taie genunchii la gândul că toate se termină într-o zi, merg înainte ca o bezmetică. Prin ceaţă sau pe lumină. Cu fruntea sus şi cu ochii aţintiţi înainte. Vezi tu, nimic nu e pentru totdeauna, dar unele lucruri sunt eterne!