România, drum închis...

Scriam acum ceva timp, când eram acoperiţi de zăpezi, că România ar trebui să funcţioneze doar pe timp de vară. Retrag. Rectific. Reformulez. România ar trebui să se închidă de tot. Pentru că este un pericol pentru proprii-i cetăţeni. Şi nu orice pericol. Unul de viaţă. Şi, mai ales, mult mai trist, de moarte.

Fac parte din generaţia care a crescut odată cu tranziţia. Tranziţie care, lexical vorbind, ar trebui să implice o schimbare, o trecere de la ceva la altceva. De perioada de la care facem trecerea nu-mi amintesc mai nimic. Am doar o colecţie de reprezentări, culese de prin cărţi, filme sau discuţii la care am asistat. Şi amintirea vagă a unei banane primite de la o vecină, pe care am împărţit-o cu frate-meu, şi mi-a părut cel mai bun lucru pe care îl gustasem vreodată. Despre perioada spre care ne îndreptăm nici atât. Doar vise, speranţe şi aşteptări. Şi un sentiment penibil că e tot mai departe.

În România se moare. Se moare în multe feluri. În spitale, pe şantiere neasigurate, luaţi de ape. Urmează să se moară de foame, de frig, de deznădejde, de revoltă. Mor proiecte, mor idei. Mor speranţe una câte una. Iar într-o clădire imensă, undeva în centrul Bucureştiului, un grup restrâns moare de plictiseală. Atât de tare încât, atunci când ar trebui să voteze legi care depun familii întregi în ghearele disperării, parlamentarii mai aruncă un ochi la Cupa Mondială, pe laptop. A naibii ţară asta, în care nu pot şi ei să se-nâtlnească la o bere, la terasă şi să mai crească un impozit. Sau la bufetul din palatul parlamentului, să mânânce un ecler de 0,45 lei şi să mai taie din salarii, plângându-se în timpul ăsta că ciorba de 1 leu şi friptura de 2,5 nu mai sunt ce-au fost.

E plină ţara de gropi. Dar cele din asfalt nu-s nici pe departe atât de mari precum prăpastia dintre guvernanţi şi românul prost care s-a dus la vot. Se surpă drumuri şi cad poduri, pentru că da, iarna ninge, vara plouă, râurile se umflă şi năvălesc peste case, drumuri şi tot ce le mai iese în cale. Mai puţin peste digurile pe care nimeni nu le construieşte când e uscat, pentru că, nu-i aşa, dacă a venit o dată apa, nu se mai întâmplă a doua oară. Mai bine cărăm saci când râul stă să se reverse. Mai facem o cruce, mai aprindem o lumânare, mai facem o şedinţă de Guvern şi ne dăm la televizor tunând şi fulgerând (de parcă asta mai lipsea) că trebuie luate măsuri. Şi apoi, cu un tupeu frate bun cu cinismul şi văr primar cu nesimţirea, le mulţumim jandarmilor care nu dorm de nopţi întregi, cărând saci cu nisip şi transportând evacuaţi. Aceiaşi cărora le tăiem salariile cu 25%. Poate ar trebui şi ei să lase un sfert din oameni să se-nece?

E un drum ca oricare altul şi tranziţia asta. Şi drumul poate fi frumos. Atunci când ştii că ai o destinaţie. Când aşteptarea, chiar dacă-i presărată cu serpentine şi rău de maşină, te face să priveşti încrezător înainte. Când însă, de pe marginea drumului, îţi aţin calea doar indicatoarele „Atenţie, cad pietre!” şi „Drum închis”, iar şoferul îţi spune că şi-a luat permisul la Piteşti şi a dat pe gât vreo trei pahare, te gândeşti serios să deschizi uşa şi să sari din mers.