După vijelie...

Poeţii sunt trişti. Şi lacrimile lor nasc versuri. Am citit asta, odată, undeva. Sau poate am scris-o chiar eu? Am crezut mereu că fericirea, aceea pe care n-am ştiut vreodată să o definesc (şi pe care, de două mii de ani, minţi mai luminate se chinuie să o descifreze) te aruncă într-o stare de molcomă suficienţă, o inerţie a creaţiei, din care, pentru a ieşi, e musai să se petreacă un cutremur sentimental.

Eu mi-am trăit cutremurele la limita delirului şi aproape că l-am creat pe fiecare în parte. Sau le-am exacerbat...până într-atât încât nu mai distingeam diferenţa dintre vis şi realitate. Dragostea, pe care o doream obsesiv, deşi nu ştiam s-o recunosc, şi poate n-am aflat nici până acum, a venit şi a plecat din mine, asemenea unei vijelii. De fiecare dată rămâneam goală, ca o pajişte, pustiită de pârjol. Pe care semănam apoi cuvinte...

Poate aşa se explică de ce mi-e teamă de fericire. De ce, când se aşterne în faţa mea, cu aroma ei de cafea tare, în dimineţi somnoroase, picioarele mi se transformă în plumb.

Fericirea e suma bucuriilor mărunte (şi uite ca am găsit o definiţie). E leagănul din curte, pe care adorm vara, cu ochii la stele. Şi pieptul mamei, lângă care grijile mă părăsesc. E iarba pe care calc, desculţă, într-o după amiază însorită. Şi cântecul preferat, la radio.

E chipul lui, dimineaţa.

Mă întreb dacă nu cumva, în goana mea după marea poveste, am uitat(sau oare am ştiut vreodată?) că de fapt dragostea înseamnă doi, înseamnă adiere, nu taifun. E mangâiere, nu posesie violentă, mistuitoare, chin.

Am auzit de multe ori vorbindu-se de calmul dinaintea furtunii. Eu azi îmi doresc să răstorn vorba asta, şi, cu ea, să îmi alung frica pentru totdeauna. Şi, la mine în suflet, după vijelii, să adie briza...