Sinistrați de lux

De la început trebuie să spun că sunt recunoscătoare unei Providențe care ne-a făcut să greșim drumul când ne-au ”dat afară” de pe autostradă, la Drajna, și am apucat-o spre Călărași. Altfel, probabil că n-am fi ajuns departe, pe drumul corect, și am fi înnoptat în mașină, în zăpadă. Chiar și așa, de ieri suntem sinistrați. Sinistrați de lux, ce-i drept. Blocați într-un hotel din Călărași. Întorși din drum de un polițist care ne-a anunțat că toate drumurile spre București sunt închise. Asta după cinci ore prin viscol, pe un drum care părea că nu duce nicăieri. Mi-a fost ciudă atunci pe polițist. De dimineață am aflat însă de la știri că vreo trei sute de oameni au fost blocați la Lehliu și au dormit pe la Căminul Cultural și la primărie. Alții prin mașini, în frig. Am auzit asta la televizor, în camera de hotel, unde era cald. Și atunci i-am fost recunoscătoare. Pentru că dacă nu ne întorcea din drum, am fi avut aceeași soartă. Asta dacă mai apucam să ajungem la Lehliu.

Nu am îndurat de frig așadar. Nici de foame. Din fericire, am avut și internet (și Facebook, după cum râdea Mashi de mine) și televizor. Dar sentimentul de claustrare e la fel de pregnant. Și cel de neputință.

Mă uit pe geam și mă întreb cât va mai ninge. Parcă o face la ambiție. Totul e alb. Și pustiu. La câteva zeci de metri, și Dunărea pare că s-a oprit. Mă simt suspendată din propria-mi viață și îmi recunosc înfrângerea în fața unei forțe cu mult mai mar decât mine. Îmi recunosc și nesăbuința de a pleca la drum pe o astfel de vreme. Și nu sunt supărată pe ”autorități” că n-au fost în stare să construiască un parapet pe autostradă, ca să nu mai viscolească, nici că au închis drumurile, nici că nu se mișcă mai repede cu utilajele de deszăpezire, nici pe șoferii care pleacă la drum neechipați și se împotmolesc și încurcă circulația, nici pe coloanele de mașini pe kilometri întregi, nici chiar pe iarnă nu sunt supărată că ne îngroapă în nămeți. Nu mă răzvrătesc. Nu vreau dreptate. Vreau doar să ajung acasă.