Valentine's bla bla bla

 

Până acum vreo 10 ani, pe 14 februarie era...ziua mea. O zi nici prea geroasă, nici prea caldă. De obicei cu mult soare, fie el şi cu dinţi. Cu mesaje, prieteni, tort, surprize, zâmbete şi multe, multe cadouri. Prin clasa a cincea am aflat, la ora de engleză, că sunt născută de Ziua Îndrăgostiţilor. Uau, ce drăguţ, mi-am zis atunci. Sunt specială, cu adevărat!

Doar că au trecut anii şi, pe nesimţite, ne-au invadat inimioarele de pluş, brelocurile, ursuleţii, felicitările, şi toate kitsch-urile pe care poţi să îngrămădeşti un „I inimă You”. Dintr-o dată, dulapul meu a devenit neîncăpător pentru papiţoii pe care scria „te iubesc!”. Şi a trebuit să îmi împart ziua cu toţi îndrăgosiţii din lume.

Trecând peste micul meu acces de egoism, nu înţeleg două lucruri. De ce avem neapărat nevoie de O ZI ca să ne (prefacem că?) iubim. Şi dacă tot avem nevoie de O ZI, de ce o importăm de la americani?

Zău, mi se pare restrictiv. Avem doar O ZI ca să spunem „Te iubesc”, numai una în care să primim flori, sau un mesaj frumos de la cineva special? O singură zi în care să fiu surprinsă cu un cadou, sau în care să dăruiesc? Şi dacă tot am decretat că facem asta doar o zi pe an, de ce ne scufundăm în plastic roşu sau în pluş chicios cu iz american, via China?

Se zice că de Dragobete (da. sărbătoarea aceea românească de care n-a auzit mai nimeni pentru că erau prea ocupaţi să se uite la televizor la ofertele de Valentine's Day) fetele mari strângeau de cu seara ultimile rămăşiţe de zăpadă, numită zăpada zânelor, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumuseţare şi pentru diferite descântece de dragoste. Da, doar că tot de la televizor am aflat că zăpada din Bucureşti e toxică şi s-ar putea să facem coşuri dacă ne atingem de ea.

Aşa că...rămânem la inimioarele de pluş.