Pentru ce aș (mai) ieși în stradă

Elful mă întreabă pentru ce aș (mai) ieși în stradă. Bună întrebare, pe gerul ăsta, când nu mă îndur nici să ies să iau țigări. Lăsând gluma la o parte, cred că vremea când am fi ieșit în stradă pentru ceva a cam apus. S-a instalat un fel de lâncezeală autosuficientă. Ne lipsesc motivele? Chemarea? Catalizatorii? O mulțime de întrebări la care nu mai avem răspuns cam de când bătea naționala la fotbal.

Acum douăzeci de ani părinții noștri au ieșit în stradă. Eram prea mică pentru a-mi aduce aminte, sau măcar să înțeleg. Tot ce pot face e să pun cap la cap frânturi de povești auzite la televizor sau la un pahar de vorbă cu ăi (mai) bătrâni. Ce i-a însuflețit pe ei atunci? Ce s-a schimbat în noi, în 20 de ani?

Au ieșit pentru că își doreau libertate? O libertate care avea iz de blugi și țigări Kent. Și de Led Zeppelin. Visau la un Vest pe care nu îl cunoșteau. Îl intuiau doar, din cărți, reviste citite pe sub mână. De la Europa Liberă. Restul era imaginație. Și candoare. Sistemul i-a păstrat puri, le-a dat posibilitatea să fie idealiști. I-a pregătit, până la urmă, pentru ce avea să vie. Altele erau bucuriile pe atunci. Altfel apreciau lucrurile mici. Privați de atâtea lucruri, departe de a se aliena, tinerii strângeau rândurile.

Azi avem iluzia că am obținut tot ce vroiam. Ne-au sedat cu somniferul îndestulării. Mașină, bani, lucruri. Nimic nu e de neobținut. Evident, fiecare are propriile-i mijloace. Și în goana de a aduna cât mai multe, ne izolăm tot mai mult. Acum, fiecare e pentru el. Ideea de masă e denigrantă. Nimeni nu vrea să fie în cârd cu nimeni. Nimeni nu vrea să facă parte din turmă. Egotismul e o valoare centrală. “Proști, da mulți” cade în desuet.

Acum 20 de ani, canalele de comunicare erau puține. Mesajul era concentrat. Impactul, mult mai mare, pentru că ajungea la destinație foarte puțin deformat. Ideile erau puține, dar puternice. Libertate. Democrație. Libertate! Ce frumos suna. Chiar dacă nimeni n-ar fi putut să-ți spună în ce consta exact această libertate. Era un ideal unanim.

Azi fiecare își dorește altceva. E ca în piramida lui Maslow. Odată ce-ai trecut de nevoile fiziologice, care sunt la fel pentru toți, fecare are nevoi diferite. Libertatea e, atunci când lipsește, până la urmă, o nevoie fiziologică. Noi am câștigat-o. Sau, cel puțin, am primit un surogat. De aici, nevoile se ramifică infinit. La fel s-a întâmplat cu canalele de comunicare. Și atunci nu e de mirare că mesajele, în cazul în care cineva le-ar construi, se disipează. Avem impresia că internetul, telefonul ne conectează la realitate. Dar tot ele ne dau posibilitatea să ne rupem oricând de ea. Momentul T0, când s-a inventat telecomanda, sau Alt+Tab, dacă vreți, a însemnat ruperea rândurilor.

În urmă cu 20 de ani au existat lideri care insuflau dorința de acțiune. Dar a existat și predispoziția de a acționa. Era ca un vas cu apă, care fierbe la foc mocnit. În adâncuri, bulele se pregăteau să spargă suprafața, aparent calmă.

În secolul 21 vasul a înghețat. Apa a dat pe afară și a stins flacăra. Ce era la suprafață s-a evaporat, iar restul a rămas să înfrunte frigul anilor. Peste vas s-a așternut uitarea. Ce mână dibace mai poate aprinde focul? Acum cinci ani am crezut că am găsit o mână forte care să o facă. Și am ieșit entuziaști în stradă, în ceea ce se prea poate că a fost ultima zvâcnire de entuziasm a unui popor altfel plictisit și blazat. S-a dovedit a fi numai o gheară. Ale cărei zgârieturi le simțim și azi. Nu ne mai dor, căci ne obișnuim cu toate. Dar cicatricile rămân acolo să ne amintească de naivitatea noastră. Și să ne vindece permanent de credința trufașă că am mai putea schimba ceva.

Ai noștri și-au dorit libertatea. Și au murit pentru ea. Noi ne dorim liniștea și ne înlănțuim în numele ei, ne înhămăm la credite și ne îndatorăm la bănci. Ei se bucurau de lucrurile mici și visau la lucruri mari. Noi ne dăm mari și visăm la lucruri mici.

Și totuși, ca să îi răspund Elfului, există un ideal pentru care aș ieși în stradă. E drept că nu e la fel de înălțător, nu e nici măcare ieșit din comun. E normalitatea. Cea pe care am pierdut-o pe drum, în aștia 20 de ani. Aș ieși în stradă împreună cu alți o sută, o mie, un milion de oameni care își doresc Normalitatea. Aș ieși și le-aș zâmbi trecătorilor grăbiți. Le-aș da Bună ziua vecinilor, vânzătorilor, colegilor. I-aș privi în ochi pe oameni când vorbesc cu ei. Aș ceda locul de parcare. Aș coborî toate ștergătoarele ridicate de la mașini. Pentru Normalitate și Decență aș ieși în stradă. Pentru Bun Simț. Pentru Respectul pentru cei din jur. E tot un fel de Libertate. Libertatea de a trăi civilizat.

Leapșa o dau mai deprate Oanei și lui Cosmin.