Facebook-ul nostru cel de toate zilele. Și nopțile :))

Cine a spus că internetul izolează nu avea cont pe Facebook. Clar. Căci ce face această agora virtuală dacă nu să-ți dea impresia că ești înconjurat de prieteni, de oameni cărora le pasă că tu tocmai ai luat micul dejun sau că ți-ai găsit mașina lovită în parcare?

În Carteacufețe se scrie, uneori cu talent, adesea fără, o viață. Acolo poți să fii mai interesant decât în viața reală, iar oamenilor poate părea că le pasă. Totul, din confortul patului pe care ești cocoțat, cu un laptop în brațe. Poți să fii cine vrei tu. Ai atâtea genuri din care să alegi. Quiz-freak-ul este etern plictisitul care caută răspunsuri despre sine oriunde altundeva decât în interiorul său, Comentatorul politic îți va face rapid analiza ultimelor evenimente și te va trimite către blogul său unde a dezvoltat problema, Tipul Cool care postează doar linkuri relevante, adesea despre încălzirea globală sau evoluția pieței imobiliare, deși probabil nu a avut răbdare să le citească nici chiar el până la capăt, Fermierul Bun Samaritean care te va ferici la orice oră din zi sau noapte cu văcuțe, oi, cireși, mușcate, dinozauri, fie că ai îmbrățișat sau nu viața virtuală...la țară. Și, nu în ultimul rând, EgoCentristul care te va anunța din zece în zece minute despre schimbările capitale din viața sa: ”Mă spăl pe cap!”, „În oraș cu Petrică ”, ”La toaletă...” :))

N-o să fiu ipocrită. Nici eu nu prea mai pot să trăiesc fără Facebook. Sunt dependentă de iluzia asta că oamenilor le pasă de ce cred/spun/fac eu. Și recunosc că, de când îl folosesc, am impresia că am mai mulți prieteni. Bunăoară oameni din redacție cu care abia dacă mă salutam sau colegi de facultate pe care îi știu doar din vedere... Acum dezbatem, ne hlizim și probabil că am împărți și oi, dacă aș juca drăcia respectivă.

Pe Facebook pot face multe. Pot spiona “viața de după Magda”¬ a unor foști prieteni (nu dați cu piatra, că și voi ați face-o), pot să văd pe unde i-au purtat pașii pe oamenii cu care nu am mai vorbit de ani de zile. E un fel de cartelă de acces la viețile celorlalți care îți crează iluzia că faci și tu, cumva, parte din ele.

Eu am noroc. Oamenii care contează sunt acolo și după ce închid laptop-ul. Poate ar trebui s-o fac mai des.

P.S.: Când începi să vezi la orice pagină de net o pătrățică roșie în dreapta-jos a ecranului, e cazul să ieși la o plimbare în parc! :)