2009, la final de călătorie

De când eram mică, atunci când plecam într-o călătorie, drumul de întoarcere avea o însemnătate aparte. Mai ales dacă mergeam cu trenul sau mașina. Priveam pe geam și nu spuneam mai nimic. Ceilalți mă întrebau dacă sunt supărată. Puneau tăcerea mea pe seama nostalgiei, sau a părerii de rău că vacanța s-a terminat. De fapt, pentru mine, drumul de întoarcere era una din cele mai frumoase părți ale vacanței.

Cu inima plină de clipele pe care tocmai le petrecusem, cu imaginea locurilor văzute încă imprimată pe retină, visam la ce va veni. Sfârșitul unei călătorii însemna mereu noi și noi planuri. Și le ticluiam în intimitatea apropierii de fereastra trenului sau a mașinii. Eu și lumea care se scurgea prin fața ochilor mei, ca un album cu imagini dat pe repede înainte.

De asta, indiferent de cât de bun a fost un an, sfârșitul lui mă prinde întotdeauna cu un tonus foarte bun.

2009 nu a fost chiar anul meu...așa cum mi-l urasem anul trecut, dar a fost un an bun, un an în care am învățat multe. A fost anul în care am scăpat de zâmbetul metalic și de privirile perplexe ale angajaților de la McDonalds, când le ceream cuțit și furculiță la McPuișorul pe care tocmai îl comandasem. Anul în care am văzut o mulțime de locuri superbe din lumea asta, și de fiecare dată am fost acolo cu cei cu care mi-aș fi dorit să fiu. Anul în care am început să mă obișnuiesc cu ideea de a fi domnișoara de onoare de serviciu.

A fost anul în care am descoperit oameni, m-am luptat cu fantome, am învins, am fost înfrântă, m-am ridicat și am luat-o de la capăt, am scris, am primit încurajări, am primit și palme, am iubit, am crezut că iubesc, am râs, am crezut că o să-nnebunesc de plâns, am dansat, am sperat, am fost dezamăgită, m-am enervat, am visat în fiecare zi, am ascultat, am rănit, am crezut, m-am temut, am greșit, am învățat să sper și să cred în mine... Am trăit.

Plec spre 2010 cu același gând: să nu uit să trăiesc, în fiecare zi! La mulți ani!