marți, 15 decembrie 2009
Sărbători de plastic
Oare când s-a transformat colăcuțul din colinde într-o amărâtă bancnotă de plastic, în sufletele noastre?
Pe scara blocului se aud voci. Cineva sună la ușă. Răspund, după ce am privit precaută pe vizor. Un tânăr cu chip blând îmi spune că sunt un grup de studenți la teologie și ar vrea să mă colinde. Mă surprinde că primul meu impuls e să le spun că nu vreau, dar încuviințez. Cântă frumos. Pe voci, ca în corul bisericesc. Sunt trei fete cu voci calde și doi băieți, un tenor și un bariton. Glasurile lor umplu scara și ecoul le ține isonul. Nu las ușa deschisă și plec să-mi văd de treabă prin casă, așa cum țin minte că făceau oamenii când mergeam eu la colindat. Rămân acolo și le zâmbesc din cadrul ei. Încerc să îmi golesc sufletul de toate grijile de peste zi și să-l las să se umple cu melodia asta frumoasă, pe care îmi pare chiar că o recunosc. Dar, din nu știu ce motiv, gândul meu zboară doar la faptul că acești oameni așteaptă să-i plătesc la sfârșit și că eu nu prea am bani în portofel. Rămâne acolo, agățat, paralizându-mi orice simțire. Le zâmbesc în continuare, dar zâmbetul meu e gol. Nici ei nu mă privesc în ochi, parcă le e teamă de ce ar putea găsi acolo.
Am văzut odată un documentar despre colindătorii din Maramureș care se porneau în Ajun, pe un ger năprasnic, să colinde din poartă în poartă și să dea vestea bună oamenilor din sat. Primeau în schimb nuci și mere, pe care le băgau în traistă, și câte un păhărel de palincă, să facă frigul mai ușor de îndurat.
De ani buni auzim la TV de luna cadourilor, luna sărbătorilor de iarnă. Magazinele fac reduceri, mall-urile sunt pline. Reporterii fac live-uri de la supermarket și ne spun ce mai cumpără românii. Nu mai e loc în parcări, nu mai e loc în coșurile de cumpărături. Oamenii aleargă de la un shopping center la altul, cumpără brazi, ornamente, cadouri scumpe sau chilipiruri, își aduc aminte de cei sărmani, merg la evenimente caritabile, unde își cumpără liniștea sufletească, pentru încă un an. Sau numai până la Paști. E luna în care dăruim. Luna în care ne aducem aminte să ne sunăm prietenii cu care nu ne-am mai întâlnit de la Crăciunul trecut. Singura lună în care zăpada, care cade și paralizează Bucureștiul câteva zile, e privită cu îngăduință sau primită cu exclamații de genul „Ce bine! Vom avea un Crăciun adevărat!”. E luna în care suntem cel mai rupți de realitate.
Și e luna în care Banul își face simțită prezența cel mai acut, în viețile noastre. Fie că e în vacanțele la munte, în cadourile pe care le oferim sau am vrea să le facem și nu putem, în grijile că masa de Crăciun nu va fi la fel de bogată ca anul trecut sau în lipsa unui om drag de la această masă. Se strecoară chiar și în cele mai vechi obiceiuri și le deposedează de conținut. Le dă doar o formă, pe care am ajuns să o confundăm cu toții cu Crăciunul. Unul pe care, adesea, nici măcar nu ni-l putem permite.
Să ne imaginăm un Crăciun fără un brad mare împodobit, ci doar cu o crenguță. Fără o masă plină cu toate semi-preparatele pe care le-am putut cumpăra de la Carrefour (în ajun, când e deschis până la 2.00, după ce am stat trei ore la coadă) ci doar cu un cozonac făcut în casă și o oală cu sarmale, fără cadouri împachetate în hârtie creponată cu funde colorate, ci (doar?) cu toți cei dragi alături. Pare sărăcăcios, nu? Parcă nu e Craciunul. Cel puțin nu cel pe care ni-l vând de ani de zile filmele americane.
Dar unul fără familie, fără colindători, fără senzația că ești acasă, dar cu toate cele de mai sus?
Colindul s-a terminat. Aș vrea să am niște nuci și mere. Scot însă 5 lei din portofel și îi dau unuia dintre colindători, murmurând stânjenită o scuză. Și atunci se întâmplă ceva. Oamenii mă privesc în ochi, îmi mulțumesc și-mi urează sărbători fericite. Și simt că sunt sinceri. Că ar fi făcut la fel și dacă erau 50 de lei, sau doar un pahar cu apă. Că nu mă judecă pentru că nu le-am dat mai mulți bani, ci îmi sunt recunoscători că i-am lăsat să împărtășească acest moment cu mine. Și, în sfârșit, îmi las sufletul să zâmbească.
Închid ușa și ascult o vreme. Nu le mai aud glasurile. Semn că vecinii mei s-au lăsat totuși pradă primului impuls.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
6 comentarii:
Frumos... si nu mai stiu ce sa spun. Pentru ca mi-e teama sa nu ma las dus de primul impuls. Din nou.
Si primul impuls a fost sa...?
trist de frumos textul tau !
am terminat de citit si-mi doream sa continue textul tau .. asa am ajuns sa citesc toate textele postate !
sa deschid o usa.
Mult adevar in povestea ta. Ma bucur totusi ca pentru mine Craciunul, inca mai inseamna sarmale facute in ajun si degustate cu cei dragi.
Sarbatori cu bine!
Crăciunul l-am petrecut întotdeauna în familie, adunaţi la bunici, dar părea mai mult un gest reflex decât o dorinţă. Până acum trei ani, când, la iniţiativa unui prieten de a face cadouri la un centru de plasament, un copil ne-a spus în scrisoarea către Moş Crăciun că îşi doreşte o familie şi o plapumă. Atunci am realizat pe deplin cât de norocos sunt şi că nu mai vreau decât o oală cu sarmale.
Cât despre colindători, te invidiez pentru faptul că ai întâlnit nişte oameni care să cânte cu bucurie şi nu care să cerşească voalat. Eu nu ştiu în ce categorie mă încadram, pentru că şi eu, când eram mic, preferam banii merelor şi nucilor. Mă bucuram însă şi la cele din urmă şi îmi mai aduc aminte şi că îmi plăcea să cânt. Mă pregăteam cu o lună înainte, făceam repetiţii cu prietenii şi mergeam la şcoală la cor :)
It all ended when i hit puberty :))))
Trimiteți un comentariu