Civilizația low-cost

Se zice că un lord adevărat folosește tacâmurile chiar și atunci când mănâncă singur, pe-o insulă pustie, sau în deșert. Românii nu sunt lorzi. Nici n-ar putea să fie. Pentru că, pe vremea când Shakespeare se uita la stele și scria despre dragostea imposibilă dintre descendenții unor familii rivale, care se iubesc în ciuda acestora și a destinului, dar sunt înfrânți până la urmă de însăși soarta care i-a unit, la noi otrăveau fântânile și pârjoleau ogoarele în calea turcilor. Și se refugiau în munți. Unde nu recitau poezii. Cel mult, cântece de leagăn.

Românii nu sunt manierați și culți. Nici sofisticați ca francezii, nici sobrii ca nemții, nici civilizați ca nordicii. Sunt gălăgioși și veșnic nemulțumiți. Jmenari, jepcari, grobieni. Vor câștig ușor și rapid dacă se poate. Le plac combinațiile. Așteaptă să le pice ceva. Privați atâta vreme de o grămadă de lucruri, au înțeles greșit democrația. Sau poate n-au înțeles-o deloc. Drepturi da, obligații ba. Vrem respect, dar nu oferim noi, primii, nimic.

Am călătorit deunăzi cu o cursă low-cost. Nu era prima oară, deși de fiecare dată îmi promit că e ultima (dar, na, cine poate rezista tentației unui zbor la Madrid cu nici 50 de euro?). Nu știu cum sunt cursele low cost din alte țări, dar ale noastre se disting de la o poștă. Un experiment simplu: recunoașteți coada de așteptare la check-in, pentru București, cu un low-cost, în orice aeroport din Europa. Nu veți de greș dacă:

-vă îndreptați spre coada de unde se aud cele mai multe vociferări.

-vă uitați la cum sunt îmbrăcați oamenii(nu sunt o sclavă a aparențelor, jur, și nici nu spun ca sunt îmbrăcați sărăcăcios, că nu ar fi fost cazul să îi judec atunci). Cu cât mai multe paiete, catarame strălucitoare, lanturi groase de (h)aur vedeți, cu atât sunteți mai aproape. Și mai e ceva. De obicei, în avion te îmbraci comod. La această coadă veți vedea cele mai multe tocuri cui.

-și nu e o coadă de fapt. E o grămadă.

În avion e degringoladă. Ce contează că politica companiei spune că ai voie cu o(UNA) geantă de mână, și aia de anumite dimensiuni, ca să încapă toate bagajele? De fiecare dată e plin de saci de rafie, de te întrebi dacă au proiectat aștia gresit avionul și nu s-au gândit la bagajele paagerilor. Când avionul aterizează, însoțitoarea de zbor ne roagă un singur lucru: rămâneți cu centurile cuplate, până la oprirea aeronavei. De îndată ce se simte prima roată pe pământ, începe un adevărat concert de click-uri, mulțimea se ridică în neștire și începe să caute bagajele. Oameni buni, nu suntem în tren! Dureaza încă 30 de secunde să iasa avionul de pe pistă, că suntem pe Băneasa, nu pe Heathrow! Vă grăbiți undeva? N-ați vrea să deschidem ușile, să coborâți din mers?

Bun, veți zice, aia-s cocalarii, căpșunarii, macaronarii, țiganii. Ei bine, dacă e așa, sunt mulți, nene! Și ce te faci că și în țară îi vezi peste tot: la mall, la piața, la scara blocului, în ratb, în trafic. E o chestie determinată istoric până la urmă, și degeaba ne răzvrătim și strâmbăm din nas, noi, aștia cu pretenții de lorzi. Dacă stai să te gândești la evoluția poporul nostru și la piramida nevoilor, e clar că iobagul sau jelerul n-avea pretenții de civilizație și artă, când nu știa dacă are ce mânca a doua zi. Sau că, întorși din munți, la casele prădate, femeile violate, țăranii noștri n-aveau vreme să se preocupe de maniere înalte. Respectul pentru celălalt se învață, civilizația se cultivă. Pe meleagurile noastre, n-au avut vreme de asta.

Românii, așadar, nu sunt lorzi. Există, firește, excepții. Există elite. Sunt puțini, și de-a lungul veacurilor au scris istoria. Căci da, românii nu sunt Cantemir, Bălcescu, Brătienii. Aceia sunt excepțiile. Care la un moment dat au ieșit în față. Acum preferă să stea retrași. Sau să plece prin alte părți. Televizorul și (sub)cultura reality show i-au redus la tăcere. Dacă înainte “rumânul prost” asculta de vornic , de popă sau de dascăl, pentru că își recunoștea neștiința, acum tupeul ține loc de învățătură și banii de civilizație. Și toată lumea face “aroganțe“.

Scriu toate astea pentru că am obosit. Să văd în jur mizerie și oameni indiferenți, să fiu luată de fraieră, să îmi găsesc ștergătoarele ridicate chiar dacă am lăsat mașina pe un loc neplătit (dar, na, e împământenit) sau și mai rău, să gasesc pe cineva care dă cu picioarele în ea, pentru a-i porni alarma, deși lăsasem un bilet în geam cu numărul de telefon și că stau 5 minute, să aștept cu orele la nu știu ce ghișee și când în sfârșit ajung să mi se spună acru că e pauza de prânz, să mă trezesc duminica în acorduri de manele, în ceea ce s-ar putea prea bine să fie războiul decibelilor, purtat între vecinii mei, să salut oameni la muncă și să se uite prin mine(ce fel de om trebuie să fii, să nu răspunzi la un salut, chiar și atunci când nu cunoști persoana?) Și pentru că azi, stând la o coadă la KFC, când o cunoștință care se afla mai în față mi-a strigat să vin acolo, și eu am spus că mi-e jenă și nu e corect să trec în față, m-a întrebat sincer: “Tu în ce țară ai trăit?”.