Regatul meu

De câteva zile încoace mă întreb într-una ce-mi doresc. Firea mea contradictorie, doar sunt femeie, ce naiba, parcă nu mi-a jucat niciodată atât de multe feste. Azi e ceva, mâine e opusul. Sau, și mai rău, acum e asta și peste cinci minute alta.

Sunt invidioasă, o spun cinstit, pe cei care au găsit acel ceva care îi mulțumește. Sau poate că nu l-au găsit, dar au învățat să accepte ce au și să își dorească ce pot. Pe mine asta mă înnebunește. O iau ca pe o renunțare. Un eșec. De când eram mică, mă gândeam că destinul trebuie să îmi fi rezervat ceva mare. „Tatăl meu, împăratul...” era fraza cu care îmi începeam, sfidătoare, orice discurs. Numai că tatăl meu, deși e un lord într-adevăr, nu era împăratul care să îmi pună pe tavă un regat...

Așa că am plecat să mi-l cuceresc singură.

E al naibii de anevoios drumul. Și, sinceră să fiu, uneori am impresia că la capătul lui nu se află regatul mult visat. Câteodată mă gândesc că m-am rătăcit. Că ar fi trebuit să ajung deja, dacă eram pe druml cel bun. Alteori îmi zic că poate nu am pătimit destul, ca să merit o așa regală destinație. În fiecare zi întrebări. În fiecare zi temeri. Trag cu ochiul la regatul celor care și l-au dobândit deja și mă întreb ce au făcut ei și cum de s-au priceput mai bine să ajungă. Cel mai greu e când mă năpădește îndoiala. Poate că n-ai să ajungi acolo niciodată. Poate ar fi mai bine să te oprești pe drum, la un han prmitor, unde vei găsi o sobă caldă și un glas prietenos. O fac, o vreme. Dar dorul de ducă...și de regat, mă cheamă la drum.

Azi mă întreb dacă nu cumva regatul meu e chiar drumul. Și dacă, cu ochii ațintiți pe luminița de la capăt, am uitat să-l recunosc.