Postări
luni, 9 noiembrie 2009
Şi epilogul?
Acum mulţi ani am scris asta. În seara asta mi-am amintit. E ca şi cum atunci aş fi ştiut. E ca şi cum, demult, mi-am scris viaţa care avea să vină. Şi am urmat-o întocmai. Am citit, recent, însemnările de prin jurnalele mele din liceu. Scriam cu frenezie despre viaţă, despre dragoste, deşi eram doar o fătucă îndrăgostită de ideea de a iubi şi nu ştiam nimic despre asta. Tânjeam după iubirea care va veni şi-mi va lua minţile. O ticluiam, în taină. O visam. O chemam.
Am scris atunci prologul şi actul înâi şi actul doi din ce avea să fie piesa (drama?) care va urma. Am intuit-o numai. Poate am atras-o? N-am ştiut niciodată de unde venea tristeţea din versurile mele.
Acum ştiu. Am ajuns acolo. Atâta că, în graba mea, am uitat să scriu epilogul...
Ce faci când boarea cea tăcută,
ce vine dinspre-al mării-ntins,
c-un zâmbet vag, c-un murmur stins,
timidă, obrajii ţi-i sărută?
Ce vezi, când ochii îi închizi,
şi caţi spre-adâcu-ţi stors de vise?
Iluzii, clipe, fericiri promise,
Ai vrea, din fuga lor, să prinzi.
Ce simţi, când vezi ca-ntr-un mormânt,
Iubirea stinsă, fără glas?
Iar din trecut ţi-au mai rămas
Doar frunze. Risipite-n vânt.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
3 comentarii:
Poate ca n-ai scris epilogul pentru ca il vei trai. Ori crezi ca nu exista? Atunci... viata s-a oprit. Desi, nu-mi vine sa cred. Asta ar insemna ca nu are rost sa ne batem pentru nimic, ca nu exista nici un lucru care sa merite efortul. Efortul.
am gasit epilogul. nu e tocmai original, dar ce sa facem???
"Roșești. E doar un vis urât
Oprit încet de-acel sărut timid
Ce vine dinspre-al mării întins
Și-adună frunze. Risipite-n vânt."
Femeia aceea între două vîrste mătură frunze. Încăpăţinate, s-au ascuns într-un şant pe unde se scurge apa de ploaie. S-au agăţat de dalele reci. Rîcîie asfaltul uscat, plin de zgîrieturi. Aproape că le aud cînd se rup, chinuite, în sute de bucăţele invizibile. Hîrşşşt! Mătura mare trece peste ele. Dureros. Îmi vine să îi strig femeii să se oprească, n-are nici un sens ce face, le vor înlocui alte frunze, tot mai multe, tot mai multe, pînă într-o zi cînd mă vor înconjura, ne vor acoperi pe toţi, vor acoperi dragoste şi ură şi gesturi şi cuvinte fără sens, spuse la repezeală. Hîrşşşşt! Acelaşi gest mecanic, cîteva frunze se agaţă de asfalt, de dale, blochează şanţul acela lustruit de ploi, de vînt, de timp. Hîrşşştt... s-au mai rupt cîteva, vreau să-i strig că totul e degeaba, că frunzele vor cădea tot mai multe, în fiecare clipă, sute, mii, vor acoperi asfaltul, ne vor acoperi ca o cortină groasă îmbicsită de praf şi de replici din piese uitate, pe care le mai joacă cîţiva actori bătrîni ce nici nu se mai mişcă, atît de bine îşi cunosc rolurile.
"Sînt doar frunze, doar frunze", îmi răspunde simplu. Femeia aceea între două vîrste mătură frunze.
Trimiteți un comentariu