Confruntările din noi

Anunț la rubrica “Matrimoniale”: “Tânăr de condiție bună, caut parteneră pentru relație pe termen lung, posibil căsătorie. Poate fi blondă sau brunetă, înaltă sau scundă, slabă sau plinuță. Obligatoriu să-l susțină pe candidatul X”. Nu, anunțul nu e real. Dar ar putea fi. Și ar fi chiar indicat. S-ar evita astfel posibile drame și scandaluri.

Alegerile care tocmai au trecut (au trecut?) mi-au arătat o nouă față a noastră, a tuturor. Clișeul că ne pricepem cu toții la fotbal și politică ar trebui completat cu ceva: că ne înverșunăm adesea când discutăm pe aceste două teme. Atât de mult, încât ajungem la insulte și injurii și chiar stricăm prietenii. De unde atâta încrâncenare?

La noi politicienii sunt dușmani două, trei luni, o dată la patru, cinci ani. Și nici atunci pe bune. Se înjură la televizor, după care își dau mâna cordial și beau împreună un șpriț, la Golden Blitz. Ei știu că toată această mascaradă se termină după alegeri și trebuie să lase loc de negocieri. Și mai știu că “verba volant” și speră că poporul are memoria unui țânțar. Că oamenii vor uita, de îndată ce au ieșit din cabina de vot, că X s-a jurat că nu se aliază cu Y, pe care îl vedea ca pe răul absolut, că Z s-a făcut frate cu X dar l-a înjunghiat pe la spate, că Y discută și cu X și cu Z, chiar dacă în campanie îi acuza de toate relele. Așa e în politică. La noi, cel puțin.

Îi ascultăm cinci ani la televizor, îi criticăm sau îi lăudăm. Sau suntem indiferenți. În preajma alegerilor, însă, se întâmplă ceva neobișnuit. Pasiunile se trezesc dintr-o dată și ating cote de neimaginat. Simpatia sau antipatia față de un candidat sau altul se transformă în furie. Îi numim pe cei care nu au aceeași preferință ca noi, după caz, comuniști, sclavi, limitați, tonomate, și, în ultimă instanță, proști. Când argumentele lipsesc, intră în scenă ironiile, malițiozitățile și, mai rău, injuriile. La adresa unor oameni cu care, alfel, am descoperi poate că avem mai multe în comun decât credeam. Unde greșim?

În alte țări, alegătorii umblă cu insigne în piept. “Eu îl votez pe X”. La noi, vecinii se încaieră, pe la sate, pentru că s-au surprins reciproc lipind afișe cu candidați rivali.

E o adeziune soră cu obsesia. Iubim sau urâm un candidat, deși ei nu ne dau nimic în schimb. Circulau pe vremuri povești despre frați care nu și-au mai vorbit ani de zile sau familii care s-au destrămat din pricina...unui vot. Așa suntem noi poate, latini balcanici, combinația perfectă de pasiune și agresivitate, duse la extrem.

Am avut, zilele astea discuții în contradictoriu cu o grămadă de oameni pe care îi admir și îi respect. Nu mică mi-a fost mirarea să observ că luau totul foarte personal. Dacă nu ești cu noi, ești fraier, ești comunist, ești manipulat. Oricâte argumente aș fi adus, răspunsul era același. Ai dreptate, DAR, eu o sa votez tot cu X. Totul se reduce la nivelul emoțional. La cum simte fiecare alegător. De ce s-a ajuns aici?

Îndrăznesc o explicație. Exact asta vor politicienii. Dacă votul s-ar baza pe considerente logice, pe o alegere informată, cine ar mai fi ales? La noi nu există doctrine politice, așa cum nu există alegători liberali sau socialiști. Nu votăm ideologii, votăm oameni. Care par să se identifce cu anumite idealuri. Dar asta nu e o regulă. Bunăoară, un candidat poate la fel de bine să își fi început cariera politică în FSN, să fi trecut prin PNȚCD și să fi ajuns acum liberal, social democrat sau pedelist. Spune asta ceva despre el? Poate că la alegerile viitoare va fi extremist, dacă i-o va cere contextul politicși social. Și atunci cum îl poate convinge pe alegătorul care îl privește la televizor? Să îi vorbească despre doctrine, ideologii? Sau să se ”vândă” ca om? Să pozeze în liderul cu mână de fier, președintele jucător, soldatul bunului-simț, războinicul luminii sau diplomatul de carieră. Trebuie să recunoaștem că asta vorbește poporului mai mult decât teoria libertății pieței sau a solidarismului social. Dar, e atât de irelevant...

Votăm un om. Sau împotriva unuia. Și până să o facem polemizăm, ne aprindem, ne certăm. Ei, oamenii, se vor înțelege după alegeri. În fond, e un singur ciolan și trebuie împărțit. Noi rămânem cu gustul amar și cu niște cuvinte pe care ni le-am aruncat...pe gratis. Ciolanul rămâne la ei.