Criza de credibilitate...worst case scenario

De câteva săptămâni auzi/citești/discuți măcar o dată pe zi despre gripa nouă și vaccinul care a venit la pachet cu ea. A fost de ajuns să se așeze câțiva oameni la coadă, că românii s-au și îmbulzit, pe vechiul principiu „ce se dă?”, să se vaccineze, deși campania începuse din noiembrie. Internetul a luat foc, televiziunile prezintă din nou cazurile de infectare printre primele trei știri, iar forumurile abundă în păreri pro și contra vaccinului.

Directorul celui mai important institut de boli infecțioase recomandă vaccinarea. Președintele țării recomandă vaccinarea. Parlamentarii recomandă vaccinarea, deși recunosc cu jumătate de gură că ei nu au facut-o încă...din lipsă de timp. Ministerul Sănătății recomandă vaccinarea.

Problema e că românii nu mai cred pe nimeni. Iar ăsta e tributul pe care îl plătim anilor grei de corupție, de minciuni aruncate cu bezele direct în fețele noastre, de nepăsare și tupeu. Teoria conspirației? Nici măcar. Teoria corupției, a intereselor financiare ascunse, a minciunii și dezinformării. Realități cu care, din păcate, ne-am obișnuit să trăim de ani buni. Care abia acum își arată adevăratul potențial distructiv. Să admitem că această pandemie este reală și situația se poate agrava rapid. Că milioane de oameni ar putea muri. Și că singura metodă de a o preveni este, cu adevărat, vaccinul. Atunci, conducătorii noștri au într-adevăr o problemă. Pentru că nu mai au niciun fel de autoritate, niciun fel de credibilitate. Cercel a primit bani ca să promoveze vaccinul, președintele e mână-n mână cu mogulii din domeniul farmaceutic, parlamentarii ar face orice pentru privilegii, Ministerul Sănătății e neprofesionist. Sau Cercel e neprofesionist, parlamentarii mână-n mână cu mogulii...și tot așa. E ca în povestea cu ciobănașul care striga „Săriți, vine lupul”.

Nici medicul de familie nu mai are prea mare autoritate. Striviți sub papucul impertinent al guvernanților care anunță senin că nu sunt bani, nu sunt oare doctorii cei acuzați că lasă oamenii să moară cu zile în spitalele în care au mai rămas doar paturile, și ele din vremuri, odată, de aur? Mai poate medicul care se zbate între sărăcia lucie și durerea care-l întâmpină la lucru în fiecare zi, adesea împietrindu-l, să găsească puterea de-a liniști un om, de a-l sfătui, de a-i inspira încredere?

Și vaccinul în sine, creat la noi, în țara în care cercetarea e Cenușăreasa (de care râd surorile de la Transporturi și Turism) oricărui buget, de ani de zile. În țara care vrea să pregătească ospătari și tinichigii și mecanici auto și să-și trimită olimpicii unde-or vedea cu ochii. Mai poate el, vaccinul, să fie sigur pentru cineva?

Să sperăm așadar că pandemia este doar o gripă... mai contagioasă. Pentru că, altfel, când vor striga „Lupul!”, guvernanții noștri s-ar putea trezi că nu mai sare nimeni.