Asta e? :)

La început e ca un vânticel lin care se abate din când în când peste o pajiște, primăvara. Și mângâie firele de iarbă, fără să le îndoaie. Le dezmiardă. E atât de fin și aproape imperceptibil. Ca atunci când trasezi linii imaginare la 2 milimetri de pielea lui. Și nu îndrăznești să îl atingi. E și aproape și departe. Și al tău și al nimănui.

E golul din capul pieptului, când simți că ți se taie răsuflarea. Dar alergi cu pași de uriaș spre necunoscut. Spre un necunoscut pe care ai vrea să îl descoperi, să îl înveți pe de rost, să îl adulmeci, să îl sapi în buricele degetelor ca să-l recompui apoi, din nou și din nou, în vis.

E înfrigurarea care te cuprinde și îți paralizează existența. Și nu mai știi să simți decât prin el. Pentru el. Cuvintele îți par mici și nedemne de așa trăiri. Și-ai vrea să strigi tuturor, pe stradă, din mașină, în case, în Univers. Dar nicio limbă nu poate parcă să exprime sublimul dinăuntrul tău. Așa că taci și îți zâmbești complice. Iar lumea capătă culori pe care nu le-ai mai văzut vreodată. Rotunde și pline. Suprasaturate. Stau să explodeze. Să te acopere. Să te umple.

E o atingere, un zâmbet sau o vorbă spusă-n șoaptă. O îmbrățișare care a prins, în sfârșit, sens. Și promisiunea că visele nu își au locul numai în cutii.