Cer pictat cu stele

Ce gândești tu, străine, în noaptea asta pictată cu stele, când am tăcut amândoi? Spre cine-ți zboară gândul, când se lasă liniștea în jurul tău? Fixezi lumina călătoare a vreunui colț de lume și lași o muzică, oricare, să te pătrundă încet, ca mângâierile unei amante duioase. Nu te frămânți și nu-ți dorești să fii în altă parte, dar porți în tine amintirea unui moment de fericire. Plin. Rotund și viu. Dar scurt, atât cât să nu moară niciodată.

La ce visezi, străine, când ții ochii larg deschiși? Când ești mai treaz ca niciodată. Când simți în palme o atingere pe care ai crezut-o uitată, iar în adâncuri vijelie. Nu vrei să îți lași ploapele să cadă, nici moleșeala să se-nstăpânească peste simțuri. Dar coada ochiului îți joacă feste. Și, printre gene, arunci priviri lungi către o viață care ar putea să fie. Cum, n-o s-o știi, poate, niciodată.

Eu nu te judec, străine. Și nici nu am să-ți cer nimic. Te ghicesc, în oglinda retrovizoare, printre rotocoale de fum. În față e marea. Marea mea. Și cerul. Pictat cu stele.