Vise și cutii

Și foaia se încăpățâna să rămână albă. Ar fi aruncat cuvinte la-ntâmplare, ca pe niște cârpe uzate...doar ca să umple golul. Dar cuvintele astea, altădate ușoare ca un fulg, se transformau în bolovani și rămâneau în adâncuri.

Când construiești bucăți de vise din cioturi de cuvinte adunate, ai vrea să le coși una de alta și apoi să le lași să zboare liber. Dar nu întotdeauna bucățile se potrivesc. Câteodată unele sunt prea grele și le trag în jos pe toate. Știi zgomotul acela surd, când un vis se prăbușește pe podea? Și apoi pașii grăbiți ai trecătorilor îl fac una cu pământul? Eu l-am auzit de câteva ori. Și-mi sună și acum în minte. E ca un vaiet, și nu știi cine geme. Visul ciuntit sau pământul care îl primește. Sau poate sufletul care l-a construit.

Dacă ai ști de câte ori mi-am zis că nu mai vreau să visez. Înciudată de propria-mi neîndemânare. Poate dacă aș ști să le cos mai bine și visele mele ar zbura mai mult. Poate dacă le-aș decupa mai aproape de realitate, ar avea mai multă forță să se-nalțe. Poate dacă aș avea mai mult curaj, n-ar rămâne în cutii.

Poate că-ntr-o zi o să-nvăț. Și poate că atunci visul meu se va întoarce să mă ia și pe mine în el.