2009, la final de călătorie

De când eram mică, atunci când plecam într-o călătorie, drumul de întoarcere avea o însemnătate aparte. Mai ales dacă mergeam cu trenul sau mașina. Priveam pe geam și nu spuneam mai nimic. Ceilalți mă întrebau dacă sunt supărată. Puneau tăcerea mea pe seama nostalgiei, sau a părerii de rău că vacanța s-a terminat. De fapt, pentru mine, drumul de întoarcere era una din cele mai frumoase părți ale vacanței.

Cu inima plină de clipele pe care tocmai le petrecusem, cu imaginea locurilor văzute încă imprimată pe retină, visam la ce va veni. Sfârșitul unei călătorii însemna mereu noi și noi planuri. Și le ticluiam în intimitatea apropierii de fereastra trenului sau a mașinii. Eu și lumea care se scurgea prin fața ochilor mei, ca un album cu imagini dat pe repede înainte.

De asta, indiferent de cât de bun a fost un an, sfârșitul lui mă prinde întotdeauna cu un tonus foarte bun.

2009 nu a fost chiar anul meu...așa cum mi-l urasem anul trecut, dar a fost un an bun, un an în care am învățat multe. A fost anul în care am scăpat de zâmbetul metalic și de privirile perplexe ale angajaților de la McDonalds, când le ceream cuțit și furculiță la McPuișorul pe care tocmai îl comandasem. Anul în care am văzut o mulțime de locuri superbe din lumea asta, și de fiecare dată am fost acolo cu cei cu care mi-aș fi dorit să fiu. Anul în care am început să mă obișnuiesc cu ideea de a fi domnișoara de onoare de serviciu.

A fost anul în care am descoperit oameni, m-am luptat cu fantome, am învins, am fost înfrântă, m-am ridicat și am luat-o de la capăt, am scris, am primit încurajări, am primit și palme, am iubit, am crezut că iubesc, am râs, am crezut că o să-nnebunesc de plâns, am dansat, am sperat, am fost dezamăgită, m-am enervat, am visat în fiecare zi, am ascultat, am rănit, am crezut, m-am temut, am greșit, am învățat să sper și să cred în mine... Am trăit.

Plec spre 2010 cu același gând: să nu uit să trăiesc, în fiecare zi! La mulți ani!

Bancuri prezidenţiale

Pâine şi circ. Toate-s vechi şi nouă toate. Românii au, în sfârşit, conducătorul care-i reprezintă. Căci ce e mai românesc decât să răzi de capra, moartă de indigestie, a vecinului, după ce tu însuţi i-ai aruncat preventiv nişte iarbă expirată peste gard?

Şi unde să o faci mai bine dacă nu la televiziunea poporului, recent rebranduită în "BreakingNewsTV" şi complet nemoguliană.

Să hăhăiţi bine!





P.S.: Mă aştept ca dintr-un moment în altul să iasă Naomi, Piticul Porno şi, eventual, Elodia şi să bea cu toţii un şpriţ, la poveşti.

Bunica Liuba

Ar fi împlinit astăzi 79 de ani. Mi-o aduc aminte caldă și mirosind a papanași sau a plăcinte poale-n brâu. Cu zâmbetul de copil și ochii negri ce aduceau aminte că a fost odată foarte frumoasă. Și cu tolba plină de povești.

Bunica mea era basarabeancă. Și numele ei însemna, în rusă, Iubire. De fapt toată ființa Bunicii Liuba emana iubire. E adevărat că, pentru a o percepe, trebuia să treci de aparenta severitate (doar fusese profesoară de limba română). Nu era o mămăiță blajină care face prăjituri și stă deoparte la discuțiile nepoților. Bunica mea mă corecta la gramatică. Îmi dădea să citesc reviste de istorie și mă învăța cântece rusești. Și mă ducea la muzee. Era o bunică altfel. Și multă vreme n-am știut s-o apreciez.

A iubit bunica mea. Familia pentru care ar fi făcut orice. Pe soțul ei de care se îndrăgostise nebunește în tinerețe. Limba ei, pe care n-o vroia ciuntită de nimeni. Și, mai ales, pământul unde se născuse și de care i-a fost dor toată viața. Îmi povestea cum a fugit din calea rușilor în timpul războiului. Și cum, copil fiind, simțea că n-o să își mai vadă casa niciodată. Povești despre bombardamente, deznădejde și foamete îmi păreau plăsmuiri demne de scenarii de film. Doar sclipirea tăioasă din ochii bunicii îmi spunea că toate au fost aievea și că au rămas acolo, întipărite, pentru a nu mai pleca niciodată.

Dar bunica avea și o mulțime de povești vesele. Cu personaje care mi-au populat visele, întreaga copilărie. Adesea inventate. Pentru că, avidă de nou, îi ceream mereu altele și altele. Erau, bunăoară, cei doi prieteni, Lir și Tibișir, unul înalt și slab, altul mic și gras, care intrau în tot felul de belele. Sau îndrăgostiții Bujorel și Ghiocela... Bunica m-a învățat să visez și să-mi creez în jur o lume de basm în care nu mai aveam nevoie nici măcar de păpuși. Am luat lumea asta cu mine, peste ani. O găsesc azi în zâmbetul unui copil pe stradă, în jocul frunzelor, toamna, într-un miros pe care l-am crezut pierdut.

A plecat de câțiva ani. Și mă surprinde că îi simt dorul numai câteodată. Imaginea ei se pierde ușor printre celelalte amintiri. Rămâne doar o stare. Și mirosul de poale-n brâu.


La mulți ani, bunico, oriunde ai fi!

Sărbători de plastic

Oare când s-a transformat colăcuțul din colinde într-o amărâtă bancnotă de plastic, în sufletele noastre?

Pe scara blocului se aud voci. Cineva sună la ușă. Răspund, după ce am privit precaută pe vizor. Un tânăr cu chip blând îmi spune că sunt un grup de studenți la teologie și ar vrea să mă colinde. Mă surprinde că primul meu impuls e să le spun că nu vreau, dar încuviințez. Cântă frumos. Pe voci, ca în corul bisericesc. Sunt trei fete cu voci calde și doi băieți, un tenor și un bariton. Glasurile lor umplu scara și ecoul le ține isonul. Nu las ușa deschisă și plec să-mi văd de treabă prin casă, așa cum țin minte că făceau oamenii când mergeam eu la colindat. Rămân acolo și le zâmbesc din cadrul ei. Încerc să îmi golesc sufletul de toate grijile de peste zi și să-l las să se umple cu melodia asta frumoasă, pe care îmi pare chiar că o recunosc. Dar, din nu știu ce motiv, gândul meu zboară doar la faptul că acești oameni așteaptă să-i plătesc la sfârșit și că eu nu prea am bani în portofel. Rămâne acolo, agățat, paralizându-mi orice simțire. Le zâmbesc în continuare, dar zâmbetul meu e gol. Nici ei nu mă privesc în ochi, parcă le e teamă de ce ar putea găsi acolo.

Am văzut odată un documentar despre colindătorii din Maramureș care se porneau în Ajun, pe un ger năprasnic, să colinde din poartă în poartă și să dea vestea bună oamenilor din sat. Primeau în schimb nuci și mere, pe care le băgau în traistă, și câte un păhărel de palincă, să facă frigul mai ușor de îndurat.

De ani buni auzim la TV de luna cadourilor, luna sărbătorilor de iarnă. Magazinele fac reduceri, mall-urile sunt pline. Reporterii fac live-uri de la supermarket și ne spun ce mai cumpără românii. Nu mai e loc în parcări, nu mai e loc în coșurile de cumpărături. Oamenii aleargă de la un shopping center la altul, cumpără brazi, ornamente, cadouri scumpe sau chilipiruri, își aduc aminte de cei sărmani, merg la evenimente caritabile, unde își cumpără liniștea sufletească, pentru încă un an. Sau numai până la Paști. E luna în care dăruim. Luna în care ne aducem aminte să ne sunăm prietenii cu care nu ne-am mai întâlnit de la Crăciunul trecut. Singura lună în care zăpada, care cade și paralizează Bucureștiul câteva zile, e privită cu îngăduință sau primită cu exclamații de genul „Ce bine! Vom avea un Crăciun adevărat!”. E luna în care suntem cel mai rupți de realitate.

Și e luna în care Banul își face simțită prezența cel mai acut, în viețile noastre. Fie că e în vacanțele la munte, în cadourile pe care le oferim sau am vrea să le facem și nu putem, în grijile că masa de Crăciun nu va fi la fel de bogată ca anul trecut sau în lipsa unui om drag de la această masă. Se strecoară chiar și în cele mai vechi obiceiuri și le deposedează de conținut. Le dă doar o formă, pe care am ajuns să o confundăm cu toții cu Crăciunul. Unul pe care, adesea, nici măcar nu ni-l putem permite.

Să ne imaginăm un Crăciun fără un brad mare împodobit, ci doar cu o crenguță. Fără o masă plină cu toate semi-preparatele pe care le-am putut cumpăra de la Carrefour (în ajun, când e deschis până la 2.00, după ce am stat trei ore la coadă) ci doar cu un cozonac făcut în casă și o oală cu sarmale, fără cadouri împachetate în hârtie creponată cu funde colorate, ci (doar?) cu toți cei dragi alături. Pare sărăcăcios, nu? Parcă nu e Craciunul. Cel puțin nu cel pe care ni-l vând de ani de zile filmele americane.

Dar unul fără familie, fără colindători, fără senzația că ești acasă, dar cu toate cele de mai sus?

Colindul s-a terminat. Aș vrea să am niște nuci și mere. Scot însă 5 lei din portofel și îi dau unuia dintre colindători, murmurând stânjenită o scuză. Și atunci se întâmplă ceva. Oamenii mă privesc în ochi, îmi mulțumesc și-mi urează sărbători fericite. Și simt că sunt sinceri. Că ar fi făcut la fel și dacă erau 50 de lei, sau doar un pahar cu apă. Că nu mă judecă pentru că nu le-am dat mai mulți bani, ci îmi sunt recunoscători că i-am lăsat să împărtășească acest moment cu mine. Și, în sfârșit, îmi las sufletul să zâmbească.

Închid ușa și ascult o vreme. Nu le mai aud glasurile. Semn că vecinii mei s-au lăsat totuși pradă primului impuls.

Confruntările din noi

Anunț la rubrica “Matrimoniale”: “Tânăr de condiție bună, caut parteneră pentru relație pe termen lung, posibil căsătorie. Poate fi blondă sau brunetă, înaltă sau scundă, slabă sau plinuță. Obligatoriu să-l susțină pe candidatul X”. Nu, anunțul nu e real. Dar ar putea fi. Și ar fi chiar indicat. S-ar evita astfel posibile drame și scandaluri.

Alegerile care tocmai au trecut (au trecut?) mi-au arătat o nouă față a noastră, a tuturor. Clișeul că ne pricepem cu toții la fotbal și politică ar trebui completat cu ceva: că ne înverșunăm adesea când discutăm pe aceste două teme. Atât de mult, încât ajungem la insulte și injurii și chiar stricăm prietenii. De unde atâta încrâncenare?

La noi politicienii sunt dușmani două, trei luni, o dată la patru, cinci ani. Și nici atunci pe bune. Se înjură la televizor, după care își dau mâna cordial și beau împreună un șpriț, la Golden Blitz. Ei știu că toată această mascaradă se termină după alegeri și trebuie să lase loc de negocieri. Și mai știu că “verba volant” și speră că poporul are memoria unui țânțar. Că oamenii vor uita, de îndată ce au ieșit din cabina de vot, că X s-a jurat că nu se aliază cu Y, pe care îl vedea ca pe răul absolut, că Z s-a făcut frate cu X dar l-a înjunghiat pe la spate, că Y discută și cu X și cu Z, chiar dacă în campanie îi acuza de toate relele. Așa e în politică. La noi, cel puțin.

Îi ascultăm cinci ani la televizor, îi criticăm sau îi lăudăm. Sau suntem indiferenți. În preajma alegerilor, însă, se întâmplă ceva neobișnuit. Pasiunile se trezesc dintr-o dată și ating cote de neimaginat. Simpatia sau antipatia față de un candidat sau altul se transformă în furie. Îi numim pe cei care nu au aceeași preferință ca noi, după caz, comuniști, sclavi, limitați, tonomate, și, în ultimă instanță, proști. Când argumentele lipsesc, intră în scenă ironiile, malițiozitățile și, mai rău, injuriile. La adresa unor oameni cu care, alfel, am descoperi poate că avem mai multe în comun decât credeam. Unde greșim?

În alte țări, alegătorii umblă cu insigne în piept. “Eu îl votez pe X”. La noi, vecinii se încaieră, pe la sate, pentru că s-au surprins reciproc lipind afișe cu candidați rivali.

E o adeziune soră cu obsesia. Iubim sau urâm un candidat, deși ei nu ne dau nimic în schimb. Circulau pe vremuri povești despre frați care nu și-au mai vorbit ani de zile sau familii care s-au destrămat din pricina...unui vot. Așa suntem noi poate, latini balcanici, combinația perfectă de pasiune și agresivitate, duse la extrem.

Am avut, zilele astea discuții în contradictoriu cu o grămadă de oameni pe care îi admir și îi respect. Nu mică mi-a fost mirarea să observ că luau totul foarte personal. Dacă nu ești cu noi, ești fraier, ești comunist, ești manipulat. Oricâte argumente aș fi adus, răspunsul era același. Ai dreptate, DAR, eu o sa votez tot cu X. Totul se reduce la nivelul emoțional. La cum simte fiecare alegător. De ce s-a ajuns aici?

Îndrăznesc o explicație. Exact asta vor politicienii. Dacă votul s-ar baza pe considerente logice, pe o alegere informată, cine ar mai fi ales? La noi nu există doctrine politice, așa cum nu există alegători liberali sau socialiști. Nu votăm ideologii, votăm oameni. Care par să se identifce cu anumite idealuri. Dar asta nu e o regulă. Bunăoară, un candidat poate la fel de bine să își fi început cariera politică în FSN, să fi trecut prin PNȚCD și să fi ajuns acum liberal, social democrat sau pedelist. Spune asta ceva despre el? Poate că la alegerile viitoare va fi extremist, dacă i-o va cere contextul politicși social. Și atunci cum îl poate convinge pe alegătorul care îl privește la televizor? Să îi vorbească despre doctrine, ideologii? Sau să se ”vândă” ca om? Să pozeze în liderul cu mână de fier, președintele jucător, soldatul bunului-simț, războinicul luminii sau diplomatul de carieră. Trebuie să recunoaștem că asta vorbește poporului mai mult decât teoria libertății pieței sau a solidarismului social. Dar, e atât de irelevant...

Votăm un om. Sau împotriva unuia. Și până să o facem polemizăm, ne aprindem, ne certăm. Ei, oamenii, se vor înțelege după alegeri. În fond, e un singur ciolan și trebuie împărțit. Noi rămânem cu gustul amar și cu niște cuvinte pe care ni le-am aruncat...pe gratis. Ciolanul rămâne la ei.

Civilizația low-cost

Se zice că un lord adevărat folosește tacâmurile chiar și atunci când mănâncă singur, pe-o insulă pustie, sau în deșert. Românii nu sunt lorzi. Nici n-ar putea să fie. Pentru că, pe vremea când Shakespeare se uita la stele și scria despre dragostea imposibilă dintre descendenții unor familii rivale, care se iubesc în ciuda acestora și a destinului, dar sunt înfrânți până la urmă de însăși soarta care i-a unit, la noi otrăveau fântânile și pârjoleau ogoarele în calea turcilor. Și se refugiau în munți. Unde nu recitau poezii. Cel mult, cântece de leagăn.

Românii nu sunt manierați și culți. Nici sofisticați ca francezii, nici sobrii ca nemții, nici civilizați ca nordicii. Sunt gălăgioși și veșnic nemulțumiți. Jmenari, jepcari, grobieni. Vor câștig ușor și rapid dacă se poate. Le plac combinațiile. Așteaptă să le pice ceva. Privați atâta vreme de o grămadă de lucruri, au înțeles greșit democrația. Sau poate n-au înțeles-o deloc. Drepturi da, obligații ba. Vrem respect, dar nu oferim noi, primii, nimic.

Am călătorit deunăzi cu o cursă low-cost. Nu era prima oară, deși de fiecare dată îmi promit că e ultima (dar, na, cine poate rezista tentației unui zbor la Madrid cu nici 50 de euro?). Nu știu cum sunt cursele low cost din alte țări, dar ale noastre se disting de la o poștă. Un experiment simplu: recunoașteți coada de așteptare la check-in, pentru București, cu un low-cost, în orice aeroport din Europa. Nu veți de greș dacă:

-vă îndreptați spre coada de unde se aud cele mai multe vociferări.

-vă uitați la cum sunt îmbrăcați oamenii(nu sunt o sclavă a aparențelor, jur, și nici nu spun ca sunt îmbrăcați sărăcăcios, că nu ar fi fost cazul să îi judec atunci). Cu cât mai multe paiete, catarame strălucitoare, lanturi groase de (h)aur vedeți, cu atât sunteți mai aproape. Și mai e ceva. De obicei, în avion te îmbraci comod. La această coadă veți vedea cele mai multe tocuri cui.

-și nu e o coadă de fapt. E o grămadă.

În avion e degringoladă. Ce contează că politica companiei spune că ai voie cu o(UNA) geantă de mână, și aia de anumite dimensiuni, ca să încapă toate bagajele? De fiecare dată e plin de saci de rafie, de te întrebi dacă au proiectat aștia gresit avionul și nu s-au gândit la bagajele paagerilor. Când avionul aterizează, însoțitoarea de zbor ne roagă un singur lucru: rămâneți cu centurile cuplate, până la oprirea aeronavei. De îndată ce se simte prima roată pe pământ, începe un adevărat concert de click-uri, mulțimea se ridică în neștire și începe să caute bagajele. Oameni buni, nu suntem în tren! Dureaza încă 30 de secunde să iasa avionul de pe pistă, că suntem pe Băneasa, nu pe Heathrow! Vă grăbiți undeva? N-ați vrea să deschidem ușile, să coborâți din mers?

Bun, veți zice, aia-s cocalarii, căpșunarii, macaronarii, țiganii. Ei bine, dacă e așa, sunt mulți, nene! Și ce te faci că și în țară îi vezi peste tot: la mall, la piața, la scara blocului, în ratb, în trafic. E o chestie determinată istoric până la urmă, și degeaba ne răzvrătim și strâmbăm din nas, noi, aștia cu pretenții de lorzi. Dacă stai să te gândești la evoluția poporul nostru și la piramida nevoilor, e clar că iobagul sau jelerul n-avea pretenții de civilizație și artă, când nu știa dacă are ce mânca a doua zi. Sau că, întorși din munți, la casele prădate, femeile violate, țăranii noștri n-aveau vreme să se preocupe de maniere înalte. Respectul pentru celălalt se învață, civilizația se cultivă. Pe meleagurile noastre, n-au avut vreme de asta.

Românii, așadar, nu sunt lorzi. Există, firește, excepții. Există elite. Sunt puțini, și de-a lungul veacurilor au scris istoria. Căci da, românii nu sunt Cantemir, Bălcescu, Brătienii. Aceia sunt excepțiile. Care la un moment dat au ieșit în față. Acum preferă să stea retrași. Sau să plece prin alte părți. Televizorul și (sub)cultura reality show i-au redus la tăcere. Dacă înainte “rumânul prost” asculta de vornic , de popă sau de dascăl, pentru că își recunoștea neștiința, acum tupeul ține loc de învățătură și banii de civilizație. Și toată lumea face “aroganțe“.

Scriu toate astea pentru că am obosit. Să văd în jur mizerie și oameni indiferenți, să fiu luată de fraieră, să îmi găsesc ștergătoarele ridicate chiar dacă am lăsat mașina pe un loc neplătit (dar, na, e împământenit) sau și mai rău, să gasesc pe cineva care dă cu picioarele în ea, pentru a-i porni alarma, deși lăsasem un bilet în geam cu numărul de telefon și că stau 5 minute, să aștept cu orele la nu știu ce ghișee și când în sfârșit ajung să mi se spună acru că e pauza de prânz, să mă trezesc duminica în acorduri de manele, în ceea ce s-ar putea prea bine să fie războiul decibelilor, purtat între vecinii mei, să salut oameni la muncă și să se uite prin mine(ce fel de om trebuie să fii, să nu răspunzi la un salut, chiar și atunci când nu cunoști persoana?) Și pentru că azi, stând la o coadă la KFC, când o cunoștință care se afla mai în față mi-a strigat să vin acolo, și eu am spus că mi-e jenă și nu e corect să trec în față, m-a întrebat sincer: “Tu în ce țară ai trăit?”.

Regatul meu

De câteva zile încoace mă întreb într-una ce-mi doresc. Firea mea contradictorie, doar sunt femeie, ce naiba, parcă nu mi-a jucat niciodată atât de multe feste. Azi e ceva, mâine e opusul. Sau, și mai rău, acum e asta și peste cinci minute alta.

Sunt invidioasă, o spun cinstit, pe cei care au găsit acel ceva care îi mulțumește. Sau poate că nu l-au găsit, dar au învățat să accepte ce au și să își dorească ce pot. Pe mine asta mă înnebunește. O iau ca pe o renunțare. Un eșec. De când eram mică, mă gândeam că destinul trebuie să îmi fi rezervat ceva mare. „Tatăl meu, împăratul...” era fraza cu care îmi începeam, sfidătoare, orice discurs. Numai că tatăl meu, deși e un lord într-adevăr, nu era împăratul care să îmi pună pe tavă un regat...

Așa că am plecat să mi-l cuceresc singură.

E al naibii de anevoios drumul. Și, sinceră să fiu, uneori am impresia că la capătul lui nu se află regatul mult visat. Câteodată mă gândesc că m-am rătăcit. Că ar fi trebuit să ajung deja, dacă eram pe druml cel bun. Alteori îmi zic că poate nu am pătimit destul, ca să merit o așa regală destinație. În fiecare zi întrebări. În fiecare zi temeri. Trag cu ochiul la regatul celor care și l-au dobândit deja și mă întreb ce au făcut ei și cum de s-au priceput mai bine să ajungă. Cel mai greu e când mă năpădește îndoiala. Poate că n-ai să ajungi acolo niciodată. Poate ar fi mai bine să te oprești pe drum, la un han prmitor, unde vei găsi o sobă caldă și un glas prietenos. O fac, o vreme. Dar dorul de ducă...și de regat, mă cheamă la drum.

Azi mă întreb dacă nu cumva regatul meu e chiar drumul. Și dacă, cu ochii ațintiți pe luminița de la capăt, am uitat să-l recunosc.

The root of evil

Girls are the root of evil. Este o teorie veche. Şi demonstrată pe deasupra.

Avem:

Girls= Time x Money şi

Time=Money

Rezultă: Girls=Money²

Dar, Money= Evil.

Deci, Girls=√Evil. Q.E.D.

În altă ordine de idei, sau poate chiar în aceeaşi, de patru dimineţi e ceaţă. Iar viaţa mea e în cutii.

Şi epilogul?

Acum mulţi ani am scris asta. În seara asta mi-am amintit. E ca şi cum atunci aş fi ştiut. E ca şi cum, demult, mi-am scris viaţa care avea să vină. Şi am urmat-o întocmai. Am citit, recent, însemnările de prin jurnalele mele din liceu. Scriam cu frenezie despre viaţă, despre dragoste, deşi eram doar o fătucă îndrăgostită de ideea de a iubi şi nu ştiam nimic despre asta. Tânjeam după iubirea care va veni şi-mi va lua minţile. O ticluiam, în taină. O visam. O chemam.

Am scris atunci prologul şi actul înâi şi actul doi din ce avea să fie piesa (drama?) care va urma. Am intuit-o numai. Poate am atras-o? N-am ştiut niciodată de unde venea tristeţea din versurile mele.

Acum ştiu. Am ajuns acolo. Atâta că, în graba mea, am uitat să scriu epilogul...

Ce faci când boarea cea tăcută,
ce vine dinspre-al mării-ntins,
c-un zâmbet vag, c-un murmur stins,
timidă, obrajii ţi-i sărută?

Ce vezi, când ochii îi închizi,
şi caţi spre-adâcu-ţi stors de vise?
Iluzii, clipe, fericiri promise,
Ai vrea, din fuga lor, să prinzi.

Ce simţi, când vezi ca-ntr-un mormânt,
Iubirea stinsă, fără glas?
Iar din trecut ţi-au mai rămas
Doar frunze. Risipite-n vânt.

Sporturile naţionale...

În dimineaţa asta am venit la serviciu cu metroul. Mai bine zis cu metroul, autobuzul, mulţimea, pejosul, noroiul, ploaia şi vântul în faţă. Mă gândeam cum ar fi dacă şi urbea noastră dragă ar beneficia de o reţea de metrou precum Parisul sau Barcelona. Am fi, poate, mai punctuali? Mai zâmbitori? Dar nu asta vroiam să povestesc. Am citit, gratis, la metrou, ziarul Ring. Am aflat de acolo, printre altele, că părinţii lui Marian Drăgulescu l-au urmărit pe fiul lor la televizorul unor vecini, pentru că...nu aveau postul care difuza competiţia la care a câştigat „numai” două medalii. De aur.

Acum, m-am interesat şi eu ce post a difuzat respectiva competiţie. Aud că e Digi Tv, care, într-adevăr, nu se prinde decât de ... iniţiaţi. Şi atunci mă întreb de ce nu a fost dată de o televiziune la care au acces mai mulţi oameni. De genul Televiziunii Naţionale. Să fi fost ea, competiţia, una de neglijat? Adică o adunare la care nişte unii mai ţopăie un pic, pe muzică, se agaţă de nişte inele, sau sar de nebuni pe trambuline? Nu, nu era decât un campionat. Mondial.

Asta mi-a adus aminte de un „buletin” sportiv auzit aseară la radio, pe la ora 23.00. De fapt, ca să fiu mai exactă, înainte de buletinul de ştiri, prezentatorul s-a gândit să ne facă un rezumat din ştirile sportive. Care a sunat cam aşa: Fotbal. Rezultate. F.C. Adunaţii Copăceni- C.S Camionul Iepureşti, 2-0, Rulmentul Piatra Arsă- Locomotiva Zărneşti, 1-3, Gloria Pătlăgelele- F.C. Corbu, 2-2. Alte ştiri. Jenson Button, campion la Formula 1 şi Marian Drăgulescu a câştigat CEVA medalii. Sfârşit.

Eu constatasem de multă vreme că, la noi, ştirile sportive sunt, de fapt, informaţii mondene din fotbalul intern, dar asta nu înseamnă că e normal!!! Şi, în niciun caz nu cred că e normal să îmi povesteşti despre nişte meciuri plictisitoare, fie ele şi din divizia A (Burger, sau cum îi zicea?) şi să îmi spui apoi, aşa ca fapt divers, că Drăgulescu a câştigat şi el nişte medalii. Se întâmplă să fie de aur. Se întâmplă să fie a 13-a şi a 14-a, după ce el anunţase că se retrage şi a stat pe bară vreo cinci luni. Simţiţi povestea? Nenea de la radio, nu.

Să nu mă înţelegeţi greşit. Sunt microbistă. Am fost la multe meciuri pe stadion, la naţională, la...Steaua, şi la Callatis de câteva ori. Mă uit cu plăcere la un meci de Champions League, şi, întotdeauna urmăresc campionatele europene sau mondiale, unde, în mod trist, de cele mai multe ori, trebuie să îmi aleg o ţară cu care să ţin. La gimnastică, pe de altă parte, de când mă ştiu, am ţinut cu una singură. Cu ţara mea. Care, cel mai adesea nu m-a dezamăgit. Să fie asta motivul pentru care faptul că România câştigă aur la gimnastică nu mai e considerat o ştire din sport? Dar, că Jiji s-a certat la vestiare cu ultimul antrenor adus la Steaua, este! E clar! Bârfa şi privitul în ograda vecinului sunt sporturile noastre naţionale!

P.S.: Unii ar zice că sportul naţional e Oina. Oinama şâcâdâm şâcâdâm!!!

Scrisoare de reclamaţie

Toamnă dragă,

Îţi scriu ca să mă plâng. Nu aşa ne-a fost învoiala. Acum o lună, când sufeream de cald şi visam la tine cu ochii deschişi, şi te preamăream pe blog, mi-ai promis că ai să vii. Cu soare blând şi frunze în toate nuanţele de galben. Cu lumină diafană, numai bună de fotografiat în diafgramă închisă şi la ISO mic.(:D) Cu temperaturi decente, potrivite pentru toate hăinuţele mele din tweed, pe care, te anunţ pe această cale că nici anul asta nu am apucat să le port (iar le voi purta la iarnă şi voi răci de n-am să am aer, la propriu!-e numai vina ta!). Cu plimbări prin locuri unde lumina îmbrăţişează dealurile, şi sărută lacurile şi învăluie copacii. În fine, cu fructe coapte şi must şi mâncăruri din alea pe care nu cred că am să ştiu vreodată să le prepar...dar ce mult îmi place să le mănânc.

Şi ce am primit în schimb? O ploaie măruntă care pare că ţine de la începuturile lumii. Mâini şi picioare reci şi dureri reumatice. Cer gri şi plumburiu şi atât de apăsător, trafic de-ţi vine să laşi maşina în parcare (cine are). Noroi pe cizme.

Permite-mi, deci, să îmi schimb aşteptările. Visez acum la o sobă caldă, o carte bună, un ceai de coacăze, fără zahăr, şi zăpadă care să acopere totul. Să nu mai ştiu dacă e zi sau noapte. Dacă sunt la munte sau la mare. Să fie totul o mare albă, ca un nor din acela care nu aduce ploaie. Pufos. Cremos. Intact. Să ningă şi timpul să se oprească. Să toarcă secundele şi orele, precum motanul meu bătrân, fără să ducă undeva.

Şi aşa, suspendaţi, într-o poveste imaculată, să ne iubim.

Dorinţe...

Nadina mă invită să scriu despre dorinţe. Ale mele. Aşa ca de sfârşit de an, că tot miroase afară a iarnă şi a frig. Mărturisesc că mi-este puţin greu. Şi asta pentru că, până nu demult, de fiecare dată când suflam în lumânări, mâncam ceva nou sau...îmi cădea o geană (:P)...şi trebuia să îmi pun o dorinţă, aveam una singură în minte. Obsesivă. Care nu s-a îndeplinit, oricum. Partea bună este însă că, acum, când am reuşit să mă detaşez, am atâta libertate să îmi doresc...chestii, care s-ar putea chiar şi îndeplini, încât nu ştiu de unde să încep.

O să o iau pe rând.

Vreau ca fericirea care m-a cuprins de 24 de zile (hihi) să nu se termine. Să stea acolo, molcomă, discretă şi aducătoare de vise dulci. Să-mi miroasă dimineţile a cafea tare şi a milkshake cu bananou. Să citesc şi să-l citesc. Să scriu şi să-l descriu. Să cânt în maşina lui, cu trapa deschisă şi privind la cer. Să-l ţin de mână şi să-l privesc în timp ce fumează...să mă las hipnotizată de rotocoalele de fum pe care le scoate printre buzele întredeschise... Să vedem marea, şi lumea, şi fiecare lucru mic pe care ceilalţi nu-l observă.

Vreau o iarnă blândă în Bucureşti, dar zăpadă multă şi pufoasă la munte şi la mine acasă. Vreau marea îngheţată şi peisajul ireal al stabilopozilor acoperiţi de troiene. Vreau casa caldă, cu luminiţe în curte şi vinul fiert, în faţa sobei.

Vreau zile cu soare şi locuri pe care să le fotografiez. Şi un obiectiv nou, dacă tot suntem la capitolul ăsta! Bine, şi un trepied, set de filtre, încă un obiectiv...poate chiar un aparat mai nou...

Vreau să vad iar Parisul şi Barcelona. Să mă plimb prin Maroc, să văd Praga, Moscova, iarna, să lenevesc pe o insulă grecească şi să îmi cânte lin din bouzouki. Să fug în Columbia lui Marquez şi să caut Macondo-ul atemporal, pe râul care îmi poartă numele.

Şi mai vreau multe lucruri...acum îmi dau seama. Doar că nu eram obişnuită să le spun pe nume...

Ei râd...

Astăzi Boc a ieşi să mintă, încă o dată, (oare ultima?-am vrea noi) poporul cu televizorul. E marţi, 13, şi simte deja cum scaunul i se clatină. Şi atunci îşi spune să mai arunce puţin praf (din care are din belşug, întrucât numai asta a făcut din toată România, în ultimele luni) în ochiul votantului, ala care încă mai e deschis, atunci când scârba, grija că nu şi-a plătit întreţinerea sau că îşi pierde locul de muncă nu l-a închis de tot. A ieşit, deci, premierul să ne spună cum Magnificul Guvern vrea să ne dea o lege a pensiilor. Una pe care o vor 81% dintre români, şi, culmea, fix parlamentarii (aia 322, de data trecută) vor să o blocheze. Cum moţiunea asta de cenzură nu e datorată incompetenţei crase în care se complac de luni de zile aceşti iluştri urmaşi în funcţie ai Brătienilor (care, fie vorba-ntre noi, cred că se răsucesc în morminte). Nu, Guvernul ăsta e bun! E cinstit! Şi, mai mult, îşi respectă angajamentele faţă de români! Faţă de românii care s-au văzut nevoiţi să-şi închidă firmele, de când cu forfetarul, să stea acasă x zile pe lună, neplătiţi, să se enerveze în trafic, să înghită praf, pe şantierele mult trâmbiţatelor, dar puţin văzutelor, pasaje şi autostrăzi. Da, faţă de ei, evident!


Nu îmi place politica şi, probabil, nu o înţeleg! Pentru că altfel, poate aş fi ştiut de ce, atunci când Opoziţia, prin vocea lui Antonescu şi, mai proaspăt opozantul Geoană, îl acuza pe premier că a condus cel mai slab Guvern de după Revoluţie, acesta râdea. Cam cum râzi când eşti la o şuetă cu amicii şi auzi o glumă bună.

Şi de ce n-ar fi toate astea o glumă bună până la urmă? Măsuri anti criză? Un banc simpatic! Salarii, pensii, buget de stat? Anecdote. Români fără slujbe, datornici, executaţi silit? Fleacuri. Ambuteiaje, nervi, sărăcie? Detalii. Ei oricum pleacă acasă cu elicopterul, la vilele lor călduţe, la conturile din Eleveţia, concediile din străinătate.

Aşa că râd. De ce n-ar face-o?

Cum să fii fraier, într-o lume de şmecheri. Şi să îţi placă

Sunt ceea ce aţi putea numi un şofer civilizat. Respect regulile de circulaţie, dau mereu prioritate, îi las pe alţii să se bage în faţa mea, nu iau nimănui locul de parcare, semnalizez şi mulţumesc, de fiecare dată când cineva îmi face loc. Nu mă enervez când stau la coadă la semafor. Dau muzica mai tare şi imi aprind o ţigară. Şi mă uit în jur. La oameni, la clădiri, la ceilalţi şoferi. Odată am descoperit un curcubeu. Razele soarelui se refractau în picaturile de apă de la Fântâna Mioriţa, desupra căreia apăruse o minune colorată. Era într-o dimineaţă de luni, iar la Podul Băneasa se spărsese o conductă (folosesc această formulare impersonală ca să nu acuz pe vreun Dorel, care îşi face veacul pe la, de acum eternul, şantier de la pasaj). Prin urmare, intersecţia era inundată, traficul blocat, oamenii nervoşi, claxoanele sunau la intervale regulate şi relativ scurte, dinţii scrâşneau, mâinile băteau, nervoase, pe volan. Eu priveam pe geam, zâmbind.

Îmi place, aşadar, să cred că sunt civilizată în trafic. Mă uit la şoferii grăbiţi, care mă depăşesc şi pe dreapta şi pe stânga, pe linia de tramvai sau pe cea continuă, care urcă pe trotuare sau parchează pe refugii, şi mă felicit în gând că, în viaţa mea, lucrurile nu sunt ATÂT de presante, încât să mă cramponez de cele maxim 7 minute, pe care le-aş economisi dacă aş face toate aceste giumbuşlucuri.

E o chestiune de sănătate mintală, până la urmă. Ei claxonează nevrotic, turează maşinilie, gesticulează agresiv. Eu aleg să nu mă enervez, să zâmbesc, să ma bucur de o melodie frumoasă de la radio. Neuronii cui au de câştigat?

Ei bine, în dimineaţa asta, în drum spre muncă, pe o stradă cu o bandă şi jumătate, am vrut să depăşesc o maşină care staţiona nestingherită pe dreapta. Am semnalizat şi am depăşit-o, luându-i, într-adevăr, foarte fin, faţa unui taxi. Pentru că îmi suna telefonul, nu am apucat să apăs butonul de avarie, ca să-i mulţumesc/să mă scuz. La semaforul de la prima intersecţie, taximetristul a oprit în dreptul meu. Mai întâi mi-a bătut obrazul. I-am zâmbit, vinovată. A lăsat geamul jos. L-am lăsat şi eu, umilă, gata să mă justific. Ce a urmat s-ar putea rezuma astfel: eu sunt suma tuturor relelor, femeile nu ştiu să conducă, başca, sunt nepoliticoase în trafic, şi, vezi, din cauza ăstora ca tine nu le mai lăsăm noi să se bage. Mai bine stai la cratiţă, decât la volan!

Ştiţi, de obicei eu mulţumesc, i-am spus cu glas scăzut... Lasă, că am văzut eu cum mi-ai mulţumit! Zdrang, s-a închis geamul taximetristului, peste demnitatea mea şifonată. Am râs şi l-am lăsat să se bage în faţa mea, când a plecat cu scârţâit de roţi demonstrativ de la semafor.

Concluzia? De mâine să mă apuc să o iau şi eu pe linia de tramvai, din moment ce rezultatul e acelaşi? La bafta mea, probabil că, oricum, la prima intersecţie, Poliţia îmi va lua carnetul. Şi aici îmi dau seama că aşa e şi în viaţă. Unii au tupeu, fac gargară, se bagă (fără butonul de avarie), calcă peste ceilalţi şi scapă basma curată. Alţii, mai fraieri, le-ar spune lumea, mai oameni, le zic eu, respectă regulile şi trag din greu. Şi şi-o iau. Pentru că, printr-o ciudată răsturnare de valori, a fi bun e egal, mai nou, cu a fi prost!

Mă scuzaţi, dar eu vreau să fiu fraieră în continuare!

Leapsa muzicala

Simona mi-a facut o invitatie pe care nu o pot refuza... Ieri a fost ziua muzicii si trebuia sa ne alegem o melodie care ne place.
Stau si ma gandesc ca sunt atat de multe. Muzica a fost dintotdeauna o parte importanta din viata mea. De la cantecelele pe care mi le canta bunica, cu glas lin, atunci cand eram mica si, brusc, ma opream din plans si o ascultam, la cele pe care le cantam cu parintii mei, demult, cand se lua lumina si imi era frica, la sunetul de chitara care rasuna din garaj cand facea fratele meu repetitii, pana la melodiile pe care le asociez acum cu oameni, locuri, stari.
Tata e un mare meloman si la noi in casa a sunat mereu muzica... Am crescut cu Boney M, Abba sau Roxette. Am descoperit apoi Metallica, Dire Straits sau Nirvana...
Am iubit pe muzica, am plans pe muzica. Am ras si am dansat si am visat pe muzica. Si, in stilul meu caracteristic, am plecat, intotdeauna, pe muzica.

Vocea copilariei mele, a adolescentei plina de framantari, a tinerei nestatornice, a femeii care iubeste este cea a lui Dani Klein, de la Vaya Con Dios. Ea o sa povesteasca, intotdeauna, o bucatica din mine.

După vijelie...

Poeţii sunt trişti. Şi lacrimile lor nasc versuri. Am citit asta, odată, undeva. Sau poate am scris-o chiar eu? Am crezut mereu că fericirea, aceea pe care n-am ştiut vreodată să o definesc (şi pe care, de două mii de ani, minţi mai luminate se chinuie să o descifreze) te aruncă într-o stare de molcomă suficienţă, o inerţie a creaţiei, din care, pentru a ieşi, e musai să se petreacă un cutremur sentimental.

Eu mi-am trăit cutremurele la limita delirului şi aproape că l-am creat pe fiecare în parte. Sau le-am exacerbat...până într-atât încât nu mai distingeam diferenţa dintre vis şi realitate. Dragostea, pe care o doream obsesiv, deşi nu ştiam s-o recunosc, şi poate n-am aflat nici până acum, a venit şi a plecat din mine, asemenea unei vijelii. De fiecare dată rămâneam goală, ca o pajişte, pustiită de pârjol. Pe care semănam apoi cuvinte...

Poate aşa se explică de ce mi-e teamă de fericire. De ce, când se aşterne în faţa mea, cu aroma ei de cafea tare, în dimineţi somnoroase, picioarele mi se transformă în plumb.

Fericirea e suma bucuriilor mărunte (şi uite ca am găsit o definiţie). E leagănul din curte, pe care adorm vara, cu ochii la stele. Şi pieptul mamei, lângă care grijile mă părăsesc. E iarba pe care calc, desculţă, într-o după amiază însorită. Şi cântecul preferat, la radio.

E chipul lui, dimineaţa.

Mă întreb dacă nu cumva, în goana mea după marea poveste, am uitat(sau oare am ştiut vreodată?) că de fapt dragostea înseamnă doi, înseamnă adiere, nu taifun. E mangâiere, nu posesie violentă, mistuitoare, chin.

Am auzit de multe ori vorbindu-se de calmul dinaintea furtunii. Eu azi îmi doresc să răstorn vorba asta, şi, cu ea, să îmi alung frica pentru totdeauna. Şi, la mine în suflet, după vijelii, să adie briza...

Coplesitorul Niciodata...

Suntem prieteni de vreo 13 ani...Am ras si am plans, si am iubit impreuna! Ne-am sustinut, ne-am tachinat, am crescut unii langa ceilalti!

Saptamana trecuta ne adunam ca sa dansam la nunta primilor doi dintre noi care se casatoresc! Maine ne adunam pentru a merge la inmormantarea mamei lui Andrei. Viata e atat de ciudata uneori...

E trist. Si in fata lui "Nicioadata" te simti mic si neputincios. Parca nici nu mai e loc de razvratire...

Vai de titlurile noastre

O să fac un exerciţiu de imaginaţie. X este student sau proaspăt absolvent de jurnalism. Ar vrea să lucreze în presă, că, deh!, n-o să facă precum cei de la ASE, care din economişti ajung Assistant Manager sau Customer Care Representative sau alte denumiri pompoase şi etern americane. Aşadar X. Dornic să se afirme. Nu-i place politica pentru că e plictisitoare. Te gândeşti că dacă moşuleţii aia simpatici dorm pe rupte în Parlament or fi ştiind ei de ce. Pe economic nu s-ar băga, că e cu prognoze, tot felul de indici şi lui nu-i plac calculele, doar de-aia nici n-a dat la Poli. Ar mai fi socialul, dar e cu anchete, cu documentare, adică toate chestiile alea pe care (presupun, pentru că nu am fost la Jurnalism, de aia am şi zis că îmi imaginez) prefera să le ia cu copy paste de pe net când făcea proiecte în facultate.
Ce rămâne? E simplu. Mondenul. Un domeniu atât de ofertant la noi. Unde mai pui că e şi simplu de scris. Două poze de la paparazzo, trei exagerări, o presupunere şi gata...ai un super articol, demn de pus pe prima pagină. Ziare care să îl publice sunt destule. Başca, sunt şi cele mai vândute din România. Pentru că românilor le place să tragă cu ochiul în curtea vecinului, şi dacă mai e şi faimos acest vecin, se vor alinia ca la cinema. Subiectele sunt multe şi variate. Cântăreţul Y a scuipat seminţe pe plajă (oooo), artista Z şi-a pus, pentru a treia oară, silicoane (oooo, aaa), creatorul de modă πr² merge la cumpărături în şlapi (oooo, aaa, uuu). Toate de interes naţional şi urgenţă zero.

Exerciţiul meu se opreşte aici. Pentru că ceea ce urmează depăşeşte limitele imaginaţiei mele. Sunt gata să accept (că de înţeles nu ştiu dacă am să înţeleg vreodată) aceste articole pline de înţelepciune şi subtilitate. Oricum nu le citesc. Dar titlurile, titlurile îmi sar în ochi, fie că vreau sau nu. Şi mă cutremur.

Câteva exemple pline de tâlc.

Despre dragoste...si multi demoni

Aseară m-am întâlnit cu o fată care e mai tânără decât mine cu vreo doi ani. La vârsta asta, a trecut deja printr-un divorţ, s-a mutat de acasă, s-a întors, iar bărbatul pe care îl iubeşte şi cu care stă de un an de zile, la mama ei acasă, nici măcar nu se mai oboseşte să o mintă ca va divorţa. Şi el. Îmi povestea că îşi doreşte un copil. Că viaţa ei înseamnă muncă şi acasă, şi, o dată la şase luni, în cel mai bun caz, un concediu. Că simte că nu şi-a trăit viaţa de tânără, dar că şi-a asumat lucrul ăsta, încă de la 18 ani când îşi dorea cu ardoare o familie... Avea un gen de melancolie în glas şi privirea cuiva care a trecut prin multe. Vorbind cu ea, aproape că mi-a fost ruşine că am plâns un an de zile după un june infatuat, a cărui singură declaraţie de drag(oste?) pentru mine a fost...” Încă te simpatizez!”.

Dar fiecare cu demonii lui...

În jurul meu se fac pregătiri de nuntă. Multe. Acum trei ani se spunea că eu voi fi prima din grup care o să se mărite... Eu zâmbeam, şi deşi din cauză că mi se repeta atât de des ajunsesem să cred şi eu asta, undeva într-un colţ al inimii ştiam că n-o să fie aşa. Iubeam prea mult libertatea, şi visam obsesiv la o „dragoste mare”. Din aia care te consumă, te mistuie şi fuge la fel de repede cum a venit. A fost aici...şi m-am ars. Dar, culmea, aş lua-o de la capăt cu ochii închişi.

Scria Isabel Allende că de „încăpăţânarea dragostei” nu poţi să scapi orice ai face...Unii se nasc cu ea şi îi sunt predestinaţi, aţii o fentează elegant, fâcând un slalom maiestuos printre tentaţiile pe care le produce viaţa. Mie mi-a zis un pireten drag odată că, dacă cineva îmi spune că în faţa e un zid, atunci cu siguranţă că mă voi repezi înainte cu acceleraţia călcată până la podea...

vine, vine...

În dimineaţa asta am avut senzaţia că e toamnă. Deja. Poate din cauza ca o aştept cu atâta drag. Îmi place toamna, când e călduţ, dar nu sufocant, când în jur frunzele imi demonstrează că nu, nu am văzut încă toate nuanţele de galben, când ma plimb prin parc şi îmi afund pantofii în frunze uscate care foşenesc şi îmi povestesc despre toate şi nimic, când îmi pot purta în sfârşit hainuţele de tweed pe care le-am ratat primavara când am sărit din geacă în tricou si la aerul condiţionat din maşină, când, în sfârşit aerul se poate respira, şi, mai mult chiar, are un miros de fructe coapte...

Revin. Am avut senzaţia că e toamnă. Pentru că m-am trezit şi nu am mai văzut lumina care intra decisiv în cameră, poruncindu-mi fără drept de apel să deschid ochii. Acum doar se întrezărea, printre coloanele intunecate ale jaluzelelor. Am plecat de acasă şi în maşină m-a întâmpinat vocea lui Dobro...proaspăt întors şi el din concediu. Pe drum spre Băneasa... coada de maşini, de care aproape că îmi fusese dor (sic!)...

Toamna e un fel de femeie la 40 de ani...Atunci când e, poate, cea mai frumoasă. Şi dacă, pentru mine, primăvara e anotimpul în care mă îndrăgostesc....toamna e momentul în care ma adun, mă liniştesc...şi pun vise la dospit!

Delete contact!

Azi i-am dat delete de pe Messenger si i-am sters numarul de telefon din agenda. Asta desi l-as putea spune pe nerasuflate, trezita din somn, la 2.48 noaptea... A fost un act de razvratire...de disperare...sau de izbanda... Nu stiu sigur inca...

E ciudat cum te legi cateodata de cineva, in ciuda tuturor lucrurilor care iti spun ca o sa mearga prost, sau mai prost. Dezastruos chiar. Stai si te intrebi „de ce am facut-o?” si nu gasesti niciun raspuns mai inteligent decat „de fraiera”. A, cu titlu de terapie, exista amagirile dulcege de genul „am crezut ca va iesi ceva pana la urma” sau „la inceput era ok”...dar, curand, ai un atac de luciditate si realizezi ca e vorba de ceva patologic...e boala aia ciudata pe care unii o numesc indragosteala, orbul gainii, saptamana nebunilor. Dar toate trec.

A murit si Tov. S-a dus dupa pitic...Era de asteptat, caci boala a fost lunga...

Exit Bucharest. Enter Stockholm.

trei silabe aveam in minte de dimineata---CON-CE-DIU. parca si soarele era mai bland si faptul ca m-am trezit la 6.30 nu mai parea atat de infiorator. este, da, ultima zi de munca, inainte de mica escapada in tara vikingilor. inutil sa spun cat chef de munca am...:)))

in alta ordine de idei, de dimineata m-am distrat copios in masina, pe drum spre munca. am vazut imaginea-simbol a femeii la volan. imi pare rau ca mi s-a stricat camera de la telefon, pentru ca as fi vrut sa imortalizez momentul.

descriere, desi a zis bine cine a zis ca o imagine face cat 1000 de cuvinte: femeia, middle aged, sau, na, hai 35 de ani (doamne...peste 10 ani si eu o sa am 35, oare o sa fiu middle aged?), dreapta, fara sa se sprijine de speteaza scaunului, cu ambele maini pe volan, in pozitia 2 fara 10. se uita fix inainte, nu rade, nu vorbeste cu cel din dreapta. nu lasa pe nimeni sa se bage in fata ei.

bonus, bărbatul (al ei presupunem): mai middle aged decat ea, vizibil crispat, mana drapta pozitionata strategic pe manerul de deasupra usii...posibil pune frana fictiva cu piciorul in dreapta, la fiecare intersectie. Masina, un Matiz. Rosu.

Le multumesc ca mi-au facut dimineata mai frumoasa!!!

Adio, prieten vechi...Vama!

Oare cine s-a schimbat? Eu sau Vama?

Tin minte zilele de vara care pareau sa nu se mai termine, de acum multi ani...cand leneveam pe plaja, sub umbrelutele de stuf...si citeam o carte. Sau razele soarelui care bateau in cort la ora 8, cand devenea insuportabil de cald, si...dupa ce dadusem jos sacul de dormit si cele trei bluzoane(ca deh, la patru cand ma culcasem era frig ca dracu)ma trezeam. La ora aia era o liniste superba in Vama. Majoritatea petrecaretilor inca dormea, iar cei mai matinali erau pe plaja. De la Zapata se auzea muzica braziliana. Aerul mirosea a dimineata, a nisip si a clatite.

Tin minte baile in mare de la miezul noptii(cand multe telefoane si ceasuri si-au dat duhul) si pe cele de la rasarit. Tin minte soarele care iesea rosu din mare, in timp ce ultimii musterii de la Expirat si Stuf se indreptau spre corturi.

Tin minte diminetile in care colindam cu aparatul foto de gat. Si cand plecam cu zilele de acasa cu destinatia Vama, desi trebuia sa dau admitere la facultate...iar mama ma intreba din cand in cand cu voce gatuita "Sper ca tu inveti pe acolo?!".



Era Vama cu cortul in care am baut doua sticle de vin si am mancat chipsuri si ne-a plouat pana la piele, Vama in care petreceam pana la zi si apoi ne intindeam si adormeam la soare, avand grija ca unul dintre noi sa ramana treaz si sa ne intoarca, precum puii la rotisor, Vama in care ne combinam si ne desparteam, Vama in care ne iubeam. Vama pe care o iubeam.

Acum sunt mult prea multi oameni care au auzit ca e cool sa mergi in Vama, teribilisti care au inteles prost libertatea pe care ti-o ofera locul. A fi liber si boem nu inseamna sa te pishi in mijlocul strazii si nici sa urli ca descreieratul pe ritmuri de Parazitii din bemveul tunat. Acum in Vama vin familisti. Plaja s-a umplut de tipi burtosi, cu lant la gat si ghiul pe degetul mic de la mana stanga, de copilasi obezi si de bunici care fac integrame pe cearceaf. De blonde siliconate si masculi in calduri. Pare ca toti, in drumul lor spre Bulgaria, au facut pana la Vama Veche.

Locul umbrelutelor de stuf l-au luat cele cu Coca-cola, locul chitaristilor l-au luat cocalarii.

De 1 mai, n-am mai gasit din Vama mea nimic. Nici macar locul de parcare.

Au tuns-o pe Naomi!!!!

Din ciclul Cenusareasa cu pantof masura 46, auziţi ce a paţit Naomi (vai, draga!).

Doi băieti...potrivit unor surse, de la Noua Dreapta, si-au exersat talentul de frizer, ah pardon Hairstylisti( ca de cand cu reclama la Zapp Share Free...se simt ofensati...stii tu)..pe parul domnishorului Naomi.

Care a dat fuguta la psihologul de serviciu...Dan Diaconescu in Direct( aka triple D)...să-şi planga amarul. Si el a primit-o cu bratele deschise...ca sa mai schimbe foaia, ca de cand o cauta pe Elodia prin padure...a inceput sa traiasca periculos...si il baga Tolea in tomberon.

Pam Pam.

De semi-toamna

Ma intreb cam cata incapatanare poate sa incapa in trupul meu..care nu e prea mare.
Cam cat potential de self-distruct exista intr-o viata altfel echilibrata si fara prea multe excese. Ma descompun. Ehh...ati vrea voi! Azi ma lupt, tip, cedez. Maine o iau de la capat. Nu exista oboseala, nu exista timpi morti. E o cursa...catre nicaieri, cel mai probabil!
In jur se face tot mai tacere...semn ca ceilalti si-au gasit un refugiu. Eu ma catar mandra pe stanca mea, in bataia vantului si a fulgerelor, si incerc sa ma amagesc cu gandul ca...sunt mai sus decat toti... De fapt sunt uda si mi-e frig...si in curand o sa ma ajunga reumatismul. O sa crap, dar macar o sa cad de sus.

Oare de ce am impresia ca e noiembrie?

O lume nebuna, nebuna

Oamenii se bat in magazin pe trei cotlete, altii mor cu zile prin spitale, afara ploua ca in vremurile biblice...si eu cred ca il iubesc. Si cam atat.

In loc de La multi ani!

Azi dimineata cand m-am intors acasa dupa petrecere, mi-am dat seama că am nevoie de un barbat în viata mea. Pentru ca m-am chinuit cinci minute sa imi deschid fermoarul de la spatele rochiei.

Asa ca am rezolvat si capitolul New Year's resolution!