Scrisoare de reclamaţie

Toamnă dragă,

Îţi scriu ca să mă plâng. Nu aşa ne-a fost învoiala. Acum o lună, când sufeream de cald şi visam la tine cu ochii deschişi, şi te preamăream pe blog, mi-ai promis că ai să vii. Cu soare blând şi frunze în toate nuanţele de galben. Cu lumină diafană, numai bună de fotografiat în diafgramă închisă şi la ISO mic.(:D) Cu temperaturi decente, potrivite pentru toate hăinuţele mele din tweed, pe care, te anunţ pe această cale că nici anul asta nu am apucat să le port (iar le voi purta la iarnă şi voi răci de n-am să am aer, la propriu!-e numai vina ta!). Cu plimbări prin locuri unde lumina îmbrăţişează dealurile, şi sărută lacurile şi învăluie copacii. În fine, cu fructe coapte şi must şi mâncăruri din alea pe care nu cred că am să ştiu vreodată să le prepar...dar ce mult îmi place să le mănânc.

Şi ce am primit în schimb? O ploaie măruntă care pare că ţine de la începuturile lumii. Mâini şi picioare reci şi dureri reumatice. Cer gri şi plumburiu şi atât de apăsător, trafic de-ţi vine să laşi maşina în parcare (cine are). Noroi pe cizme.

Permite-mi, deci, să îmi schimb aşteptările. Visez acum la o sobă caldă, o carte bună, un ceai de coacăze, fără zahăr, şi zăpadă care să acopere totul. Să nu mai ştiu dacă e zi sau noapte. Dacă sunt la munte sau la mare. Să fie totul o mare albă, ca un nor din acela care nu aduce ploaie. Pufos. Cremos. Intact. Să ningă şi timpul să se oprească. Să toarcă secundele şi orele, precum motanul meu bătrân, fără să ducă undeva.

Şi aşa, suspendaţi, într-o poveste imaculată, să ne iubim.