vine, vine...

În dimineaţa asta am avut senzaţia că e toamnă. Deja. Poate din cauza ca o aştept cu atâta drag. Îmi place toamna, când e călduţ, dar nu sufocant, când în jur frunzele imi demonstrează că nu, nu am văzut încă toate nuanţele de galben, când ma plimb prin parc şi îmi afund pantofii în frunze uscate care foşenesc şi îmi povestesc despre toate şi nimic, când îmi pot purta în sfârşit hainuţele de tweed pe care le-am ratat primavara când am sărit din geacă în tricou si la aerul condiţionat din maşină, când, în sfârşit aerul se poate respira, şi, mai mult chiar, are un miros de fructe coapte...

Revin. Am avut senzaţia că e toamnă. Pentru că m-am trezit şi nu am mai văzut lumina care intra decisiv în cameră, poruncindu-mi fără drept de apel să deschid ochii. Acum doar se întrezărea, printre coloanele intunecate ale jaluzelelor. Am plecat de acasă şi în maşină m-a întâmpinat vocea lui Dobro...proaspăt întors şi el din concediu. Pe drum spre Băneasa... coada de maşini, de care aproape că îmi fusese dor (sic!)...

Toamna e un fel de femeie la 40 de ani...Atunci când e, poate, cea mai frumoasă. Şi dacă, pentru mine, primăvara e anotimpul în care mă îndrăgostesc....toamna e momentul în care ma adun, mă liniştesc...şi pun vise la dospit!