Despre dragoste...si multi demoni

Aseară m-am întâlnit cu o fată care e mai tânără decât mine cu vreo doi ani. La vârsta asta, a trecut deja printr-un divorţ, s-a mutat de acasă, s-a întors, iar bărbatul pe care îl iubeşte şi cu care stă de un an de zile, la mama ei acasă, nici măcar nu se mai oboseşte să o mintă ca va divorţa. Şi el. Îmi povestea că îşi doreşte un copil. Că viaţa ei înseamnă muncă şi acasă, şi, o dată la şase luni, în cel mai bun caz, un concediu. Că simte că nu şi-a trăit viaţa de tânără, dar că şi-a asumat lucrul ăsta, încă de la 18 ani când îşi dorea cu ardoare o familie... Avea un gen de melancolie în glas şi privirea cuiva care a trecut prin multe. Vorbind cu ea, aproape că mi-a fost ruşine că am plâns un an de zile după un june infatuat, a cărui singură declaraţie de drag(oste?) pentru mine a fost...” Încă te simpatizez!”.

Dar fiecare cu demonii lui...

În jurul meu se fac pregătiri de nuntă. Multe. Acum trei ani se spunea că eu voi fi prima din grup care o să se mărite... Eu zâmbeam, şi deşi din cauză că mi se repeta atât de des ajunsesem să cred şi eu asta, undeva într-un colţ al inimii ştiam că n-o să fie aşa. Iubeam prea mult libertatea, şi visam obsesiv la o „dragoste mare”. Din aia care te consumă, te mistuie şi fuge la fel de repede cum a venit. A fost aici...şi m-am ars. Dar, culmea, aş lua-o de la capăt cu ochii închişi.

Scria Isabel Allende că de „încăpăţânarea dragostei” nu poţi să scapi orice ai face...Unii se nasc cu ea şi îi sunt predestinaţi, aţii o fentează elegant, fâcând un slalom maiestuos printre tentaţiile pe care le produce viaţa. Mie mi-a zis un pireten drag odată că, dacă cineva îmi spune că în faţa e un zid, atunci cu siguranţă că mă voi repezi înainte cu acceleraţia călcată până la podea...