Cum să fii fraier, într-o lume de şmecheri. Şi să îţi placă

Sunt ceea ce aţi putea numi un şofer civilizat. Respect regulile de circulaţie, dau mereu prioritate, îi las pe alţii să se bage în faţa mea, nu iau nimănui locul de parcare, semnalizez şi mulţumesc, de fiecare dată când cineva îmi face loc. Nu mă enervez când stau la coadă la semafor. Dau muzica mai tare şi imi aprind o ţigară. Şi mă uit în jur. La oameni, la clădiri, la ceilalţi şoferi. Odată am descoperit un curcubeu. Razele soarelui se refractau în picaturile de apă de la Fântâna Mioriţa, desupra căreia apăruse o minune colorată. Era într-o dimineaţă de luni, iar la Podul Băneasa se spărsese o conductă (folosesc această formulare impersonală ca să nu acuz pe vreun Dorel, care îşi face veacul pe la, de acum eternul, şantier de la pasaj). Prin urmare, intersecţia era inundată, traficul blocat, oamenii nervoşi, claxoanele sunau la intervale regulate şi relativ scurte, dinţii scrâşneau, mâinile băteau, nervoase, pe volan. Eu priveam pe geam, zâmbind.

Îmi place, aşadar, să cred că sunt civilizată în trafic. Mă uit la şoferii grăbiţi, care mă depăşesc şi pe dreapta şi pe stânga, pe linia de tramvai sau pe cea continuă, care urcă pe trotuare sau parchează pe refugii, şi mă felicit în gând că, în viaţa mea, lucrurile nu sunt ATÂT de presante, încât să mă cramponez de cele maxim 7 minute, pe care le-aş economisi dacă aş face toate aceste giumbuşlucuri.

E o chestiune de sănătate mintală, până la urmă. Ei claxonează nevrotic, turează maşinilie, gesticulează agresiv. Eu aleg să nu mă enervez, să zâmbesc, să ma bucur de o melodie frumoasă de la radio. Neuronii cui au de câştigat?

Ei bine, în dimineaţa asta, în drum spre muncă, pe o stradă cu o bandă şi jumătate, am vrut să depăşesc o maşină care staţiona nestingherită pe dreapta. Am semnalizat şi am depăşit-o, luându-i, într-adevăr, foarte fin, faţa unui taxi. Pentru că îmi suna telefonul, nu am apucat să apăs butonul de avarie, ca să-i mulţumesc/să mă scuz. La semaforul de la prima intersecţie, taximetristul a oprit în dreptul meu. Mai întâi mi-a bătut obrazul. I-am zâmbit, vinovată. A lăsat geamul jos. L-am lăsat şi eu, umilă, gata să mă justific. Ce a urmat s-ar putea rezuma astfel: eu sunt suma tuturor relelor, femeile nu ştiu să conducă, başca, sunt nepoliticoase în trafic, şi, vezi, din cauza ăstora ca tine nu le mai lăsăm noi să se bage. Mai bine stai la cratiţă, decât la volan!

Ştiţi, de obicei eu mulţumesc, i-am spus cu glas scăzut... Lasă, că am văzut eu cum mi-ai mulţumit! Zdrang, s-a închis geamul taximetristului, peste demnitatea mea şifonată. Am râs şi l-am lăsat să se bage în faţa mea, când a plecat cu scârţâit de roţi demonstrativ de la semafor.

Concluzia? De mâine să mă apuc să o iau şi eu pe linia de tramvai, din moment ce rezultatul e acelaşi? La bafta mea, probabil că, oricum, la prima intersecţie, Poliţia îmi va lua carnetul. Şi aici îmi dau seama că aşa e şi în viaţă. Unii au tupeu, fac gargară, se bagă (fără butonul de avarie), calcă peste ceilalţi şi scapă basma curată. Alţii, mai fraieri, le-ar spune lumea, mai oameni, le zic eu, respectă regulile şi trag din greu. Şi şi-o iau. Pentru că, printr-o ciudată răsturnare de valori, a fi bun e egal, mai nou, cu a fi prost!

Mă scuzaţi, dar eu vreau să fiu fraieră în continuare!