Dorinţe...

Nadina mă invită să scriu despre dorinţe. Ale mele. Aşa ca de sfârşit de an, că tot miroase afară a iarnă şi a frig. Mărturisesc că mi-este puţin greu. Şi asta pentru că, până nu demult, de fiecare dată când suflam în lumânări, mâncam ceva nou sau...îmi cădea o geană (:P)...şi trebuia să îmi pun o dorinţă, aveam una singură în minte. Obsesivă. Care nu s-a îndeplinit, oricum. Partea bună este însă că, acum, când am reuşit să mă detaşez, am atâta libertate să îmi doresc...chestii, care s-ar putea chiar şi îndeplini, încât nu ştiu de unde să încep.

O să o iau pe rând.

Vreau ca fericirea care m-a cuprins de 24 de zile (hihi) să nu se termine. Să stea acolo, molcomă, discretă şi aducătoare de vise dulci. Să-mi miroasă dimineţile a cafea tare şi a milkshake cu bananou. Să citesc şi să-l citesc. Să scriu şi să-l descriu. Să cânt în maşina lui, cu trapa deschisă şi privind la cer. Să-l ţin de mână şi să-l privesc în timp ce fumează...să mă las hipnotizată de rotocoalele de fum pe care le scoate printre buzele întredeschise... Să vedem marea, şi lumea, şi fiecare lucru mic pe care ceilalţi nu-l observă.

Vreau o iarnă blândă în Bucureşti, dar zăpadă multă şi pufoasă la munte şi la mine acasă. Vreau marea îngheţată şi peisajul ireal al stabilopozilor acoperiţi de troiene. Vreau casa caldă, cu luminiţe în curte şi vinul fiert, în faţa sobei.

Vreau zile cu soare şi locuri pe care să le fotografiez. Şi un obiectiv nou, dacă tot suntem la capitolul ăsta! Bine, şi un trepied, set de filtre, încă un obiectiv...poate chiar un aparat mai nou...

Vreau să vad iar Parisul şi Barcelona. Să mă plimb prin Maroc, să văd Praga, Moscova, iarna, să lenevesc pe o insulă grecească şi să îmi cânte lin din bouzouki. Să fug în Columbia lui Marquez şi să caut Macondo-ul atemporal, pe râul care îmi poartă numele.

Şi mai vreau multe lucruri...acum îmi dau seama. Doar că nu eram obişnuită să le spun pe nume...

Ei râd...

Astăzi Boc a ieşi să mintă, încă o dată, (oare ultima?-am vrea noi) poporul cu televizorul. E marţi, 13, şi simte deja cum scaunul i se clatină. Şi atunci îşi spune să mai arunce puţin praf (din care are din belşug, întrucât numai asta a făcut din toată România, în ultimele luni) în ochiul votantului, ala care încă mai e deschis, atunci când scârba, grija că nu şi-a plătit întreţinerea sau că îşi pierde locul de muncă nu l-a închis de tot. A ieşit, deci, premierul să ne spună cum Magnificul Guvern vrea să ne dea o lege a pensiilor. Una pe care o vor 81% dintre români, şi, culmea, fix parlamentarii (aia 322, de data trecută) vor să o blocheze. Cum moţiunea asta de cenzură nu e datorată incompetenţei crase în care se complac de luni de zile aceşti iluştri urmaşi în funcţie ai Brătienilor (care, fie vorba-ntre noi, cred că se răsucesc în morminte). Nu, Guvernul ăsta e bun! E cinstit! Şi, mai mult, îşi respectă angajamentele faţă de români! Faţă de românii care s-au văzut nevoiţi să-şi închidă firmele, de când cu forfetarul, să stea acasă x zile pe lună, neplătiţi, să se enerveze în trafic, să înghită praf, pe şantierele mult trâmbiţatelor, dar puţin văzutelor, pasaje şi autostrăzi. Da, faţă de ei, evident!


Nu îmi place politica şi, probabil, nu o înţeleg! Pentru că altfel, poate aş fi ştiut de ce, atunci când Opoziţia, prin vocea lui Antonescu şi, mai proaspăt opozantul Geoană, îl acuza pe premier că a condus cel mai slab Guvern de după Revoluţie, acesta râdea. Cam cum râzi când eşti la o şuetă cu amicii şi auzi o glumă bună.

Şi de ce n-ar fi toate astea o glumă bună până la urmă? Măsuri anti criză? Un banc simpatic! Salarii, pensii, buget de stat? Anecdote. Români fără slujbe, datornici, executaţi silit? Fleacuri. Ambuteiaje, nervi, sărăcie? Detalii. Ei oricum pleacă acasă cu elicopterul, la vilele lor călduţe, la conturile din Eleveţia, concediile din străinătate.

Aşa că râd. De ce n-ar face-o?

Cum să fii fraier, într-o lume de şmecheri. Şi să îţi placă

Sunt ceea ce aţi putea numi un şofer civilizat. Respect regulile de circulaţie, dau mereu prioritate, îi las pe alţii să se bage în faţa mea, nu iau nimănui locul de parcare, semnalizez şi mulţumesc, de fiecare dată când cineva îmi face loc. Nu mă enervez când stau la coadă la semafor. Dau muzica mai tare şi imi aprind o ţigară. Şi mă uit în jur. La oameni, la clădiri, la ceilalţi şoferi. Odată am descoperit un curcubeu. Razele soarelui se refractau în picaturile de apă de la Fântâna Mioriţa, desupra căreia apăruse o minune colorată. Era într-o dimineaţă de luni, iar la Podul Băneasa se spărsese o conductă (folosesc această formulare impersonală ca să nu acuz pe vreun Dorel, care îşi face veacul pe la, de acum eternul, şantier de la pasaj). Prin urmare, intersecţia era inundată, traficul blocat, oamenii nervoşi, claxoanele sunau la intervale regulate şi relativ scurte, dinţii scrâşneau, mâinile băteau, nervoase, pe volan. Eu priveam pe geam, zâmbind.

Îmi place, aşadar, să cred că sunt civilizată în trafic. Mă uit la şoferii grăbiţi, care mă depăşesc şi pe dreapta şi pe stânga, pe linia de tramvai sau pe cea continuă, care urcă pe trotuare sau parchează pe refugii, şi mă felicit în gând că, în viaţa mea, lucrurile nu sunt ATÂT de presante, încât să mă cramponez de cele maxim 7 minute, pe care le-aş economisi dacă aş face toate aceste giumbuşlucuri.

E o chestiune de sănătate mintală, până la urmă. Ei claxonează nevrotic, turează maşinilie, gesticulează agresiv. Eu aleg să nu mă enervez, să zâmbesc, să ma bucur de o melodie frumoasă de la radio. Neuronii cui au de câştigat?

Ei bine, în dimineaţa asta, în drum spre muncă, pe o stradă cu o bandă şi jumătate, am vrut să depăşesc o maşină care staţiona nestingherită pe dreapta. Am semnalizat şi am depăşit-o, luându-i, într-adevăr, foarte fin, faţa unui taxi. Pentru că îmi suna telefonul, nu am apucat să apăs butonul de avarie, ca să-i mulţumesc/să mă scuz. La semaforul de la prima intersecţie, taximetristul a oprit în dreptul meu. Mai întâi mi-a bătut obrazul. I-am zâmbit, vinovată. A lăsat geamul jos. L-am lăsat şi eu, umilă, gata să mă justific. Ce a urmat s-ar putea rezuma astfel: eu sunt suma tuturor relelor, femeile nu ştiu să conducă, başca, sunt nepoliticoase în trafic, şi, vezi, din cauza ăstora ca tine nu le mai lăsăm noi să se bage. Mai bine stai la cratiţă, decât la volan!

Ştiţi, de obicei eu mulţumesc, i-am spus cu glas scăzut... Lasă, că am văzut eu cum mi-ai mulţumit! Zdrang, s-a închis geamul taximetristului, peste demnitatea mea şifonată. Am râs şi l-am lăsat să se bage în faţa mea, când a plecat cu scârţâit de roţi demonstrativ de la semafor.

Concluzia? De mâine să mă apuc să o iau şi eu pe linia de tramvai, din moment ce rezultatul e acelaşi? La bafta mea, probabil că, oricum, la prima intersecţie, Poliţia îmi va lua carnetul. Şi aici îmi dau seama că aşa e şi în viaţă. Unii au tupeu, fac gargară, se bagă (fără butonul de avarie), calcă peste ceilalţi şi scapă basma curată. Alţii, mai fraieri, le-ar spune lumea, mai oameni, le zic eu, respectă regulile şi trag din greu. Şi şi-o iau. Pentru că, printr-o ciudată răsturnare de valori, a fi bun e egal, mai nou, cu a fi prost!

Mă scuzaţi, dar eu vreau să fiu fraieră în continuare!

Leapsa muzicala

Simona mi-a facut o invitatie pe care nu o pot refuza... Ieri a fost ziua muzicii si trebuia sa ne alegem o melodie care ne place.
Stau si ma gandesc ca sunt atat de multe. Muzica a fost dintotdeauna o parte importanta din viata mea. De la cantecelele pe care mi le canta bunica, cu glas lin, atunci cand eram mica si, brusc, ma opream din plans si o ascultam, la cele pe care le cantam cu parintii mei, demult, cand se lua lumina si imi era frica, la sunetul de chitara care rasuna din garaj cand facea fratele meu repetitii, pana la melodiile pe care le asociez acum cu oameni, locuri, stari.
Tata e un mare meloman si la noi in casa a sunat mereu muzica... Am crescut cu Boney M, Abba sau Roxette. Am descoperit apoi Metallica, Dire Straits sau Nirvana...
Am iubit pe muzica, am plans pe muzica. Am ras si am dansat si am visat pe muzica. Si, in stilul meu caracteristic, am plecat, intotdeauna, pe muzica.

Vocea copilariei mele, a adolescentei plina de framantari, a tinerei nestatornice, a femeii care iubeste este cea a lui Dani Klein, de la Vaya Con Dios. Ea o sa povesteasca, intotdeauna, o bucatica din mine.

După vijelie...

Poeţii sunt trişti. Şi lacrimile lor nasc versuri. Am citit asta, odată, undeva. Sau poate am scris-o chiar eu? Am crezut mereu că fericirea, aceea pe care n-am ştiut vreodată să o definesc (şi pe care, de două mii de ani, minţi mai luminate se chinuie să o descifreze) te aruncă într-o stare de molcomă suficienţă, o inerţie a creaţiei, din care, pentru a ieşi, e musai să se petreacă un cutremur sentimental.

Eu mi-am trăit cutremurele la limita delirului şi aproape că l-am creat pe fiecare în parte. Sau le-am exacerbat...până într-atât încât nu mai distingeam diferenţa dintre vis şi realitate. Dragostea, pe care o doream obsesiv, deşi nu ştiam s-o recunosc, şi poate n-am aflat nici până acum, a venit şi a plecat din mine, asemenea unei vijelii. De fiecare dată rămâneam goală, ca o pajişte, pustiită de pârjol. Pe care semănam apoi cuvinte...

Poate aşa se explică de ce mi-e teamă de fericire. De ce, când se aşterne în faţa mea, cu aroma ei de cafea tare, în dimineţi somnoroase, picioarele mi se transformă în plumb.

Fericirea e suma bucuriilor mărunte (şi uite ca am găsit o definiţie). E leagănul din curte, pe care adorm vara, cu ochii la stele. Şi pieptul mamei, lângă care grijile mă părăsesc. E iarba pe care calc, desculţă, într-o după amiază însorită. Şi cântecul preferat, la radio.

E chipul lui, dimineaţa.

Mă întreb dacă nu cumva, în goana mea după marea poveste, am uitat(sau oare am ştiut vreodată?) că de fapt dragostea înseamnă doi, înseamnă adiere, nu taifun. E mangâiere, nu posesie violentă, mistuitoare, chin.

Am auzit de multe ori vorbindu-se de calmul dinaintea furtunii. Eu azi îmi doresc să răstorn vorba asta, şi, cu ea, să îmi alung frica pentru totdeauna. Şi, la mine în suflet, după vijelii, să adie briza...

Coplesitorul Niciodata...

Suntem prieteni de vreo 13 ani...Am ras si am plans, si am iubit impreuna! Ne-am sustinut, ne-am tachinat, am crescut unii langa ceilalti!

Saptamana trecuta ne adunam ca sa dansam la nunta primilor doi dintre noi care se casatoresc! Maine ne adunam pentru a merge la inmormantarea mamei lui Andrei. Viata e atat de ciudata uneori...

E trist. Si in fata lui "Nicioadata" te simti mic si neputincios. Parca nici nu mai e loc de razvratire...

Vai de titlurile noastre

O să fac un exerciţiu de imaginaţie. X este student sau proaspăt absolvent de jurnalism. Ar vrea să lucreze în presă, că, deh!, n-o să facă precum cei de la ASE, care din economişti ajung Assistant Manager sau Customer Care Representative sau alte denumiri pompoase şi etern americane. Aşadar X. Dornic să se afirme. Nu-i place politica pentru că e plictisitoare. Te gândeşti că dacă moşuleţii aia simpatici dorm pe rupte în Parlament or fi ştiind ei de ce. Pe economic nu s-ar băga, că e cu prognoze, tot felul de indici şi lui nu-i plac calculele, doar de-aia nici n-a dat la Poli. Ar mai fi socialul, dar e cu anchete, cu documentare, adică toate chestiile alea pe care (presupun, pentru că nu am fost la Jurnalism, de aia am şi zis că îmi imaginez) prefera să le ia cu copy paste de pe net când făcea proiecte în facultate.
Ce rămâne? E simplu. Mondenul. Un domeniu atât de ofertant la noi. Unde mai pui că e şi simplu de scris. Două poze de la paparazzo, trei exagerări, o presupunere şi gata...ai un super articol, demn de pus pe prima pagină. Ziare care să îl publice sunt destule. Başca, sunt şi cele mai vândute din România. Pentru că românilor le place să tragă cu ochiul în curtea vecinului, şi dacă mai e şi faimos acest vecin, se vor alinia ca la cinema. Subiectele sunt multe şi variate. Cântăreţul Y a scuipat seminţe pe plajă (oooo), artista Z şi-a pus, pentru a treia oară, silicoane (oooo, aaa), creatorul de modă πr² merge la cumpărături în şlapi (oooo, aaa, uuu). Toate de interes naţional şi urgenţă zero.

Exerciţiul meu se opreşte aici. Pentru că ceea ce urmează depăşeşte limitele imaginaţiei mele. Sunt gata să accept (că de înţeles nu ştiu dacă am să înţeleg vreodată) aceste articole pline de înţelepciune şi subtilitate. Oricum nu le citesc. Dar titlurile, titlurile îmi sar în ochi, fie că vreau sau nu. Şi mă cutremur.

Câteva exemple pline de tâlc.

Despre dragoste...si multi demoni

Aseară m-am întâlnit cu o fată care e mai tânără decât mine cu vreo doi ani. La vârsta asta, a trecut deja printr-un divorţ, s-a mutat de acasă, s-a întors, iar bărbatul pe care îl iubeşte şi cu care stă de un an de zile, la mama ei acasă, nici măcar nu se mai oboseşte să o mintă ca va divorţa. Şi el. Îmi povestea că îşi doreşte un copil. Că viaţa ei înseamnă muncă şi acasă, şi, o dată la şase luni, în cel mai bun caz, un concediu. Că simte că nu şi-a trăit viaţa de tânără, dar că şi-a asumat lucrul ăsta, încă de la 18 ani când îşi dorea cu ardoare o familie... Avea un gen de melancolie în glas şi privirea cuiva care a trecut prin multe. Vorbind cu ea, aproape că mi-a fost ruşine că am plâns un an de zile după un june infatuat, a cărui singură declaraţie de drag(oste?) pentru mine a fost...” Încă te simpatizez!”.

Dar fiecare cu demonii lui...

În jurul meu se fac pregătiri de nuntă. Multe. Acum trei ani se spunea că eu voi fi prima din grup care o să se mărite... Eu zâmbeam, şi deşi din cauză că mi se repeta atât de des ajunsesem să cred şi eu asta, undeva într-un colţ al inimii ştiam că n-o să fie aşa. Iubeam prea mult libertatea, şi visam obsesiv la o „dragoste mare”. Din aia care te consumă, te mistuie şi fuge la fel de repede cum a venit. A fost aici...şi m-am ars. Dar, culmea, aş lua-o de la capăt cu ochii închişi.

Scria Isabel Allende că de „încăpăţânarea dragostei” nu poţi să scapi orice ai face...Unii se nasc cu ea şi îi sunt predestinaţi, aţii o fentează elegant, fâcând un slalom maiestuos printre tentaţiile pe care le produce viaţa. Mie mi-a zis un pireten drag odată că, dacă cineva îmi spune că în faţa e un zid, atunci cu siguranţă că mă voi repezi înainte cu acceleraţia călcată până la podea...

vine, vine...

În dimineaţa asta am avut senzaţia că e toamnă. Deja. Poate din cauza ca o aştept cu atâta drag. Îmi place toamna, când e călduţ, dar nu sufocant, când în jur frunzele imi demonstrează că nu, nu am văzut încă toate nuanţele de galben, când ma plimb prin parc şi îmi afund pantofii în frunze uscate care foşenesc şi îmi povestesc despre toate şi nimic, când îmi pot purta în sfârşit hainuţele de tweed pe care le-am ratat primavara când am sărit din geacă în tricou si la aerul condiţionat din maşină, când, în sfârşit aerul se poate respira, şi, mai mult chiar, are un miros de fructe coapte...

Revin. Am avut senzaţia că e toamnă. Pentru că m-am trezit şi nu am mai văzut lumina care intra decisiv în cameră, poruncindu-mi fără drept de apel să deschid ochii. Acum doar se întrezărea, printre coloanele intunecate ale jaluzelelor. Am plecat de acasă şi în maşină m-a întâmpinat vocea lui Dobro...proaspăt întors şi el din concediu. Pe drum spre Băneasa... coada de maşini, de care aproape că îmi fusese dor (sic!)...

Toamna e un fel de femeie la 40 de ani...Atunci când e, poate, cea mai frumoasă. Şi dacă, pentru mine, primăvara e anotimpul în care mă îndrăgostesc....toamna e momentul în care ma adun, mă liniştesc...şi pun vise la dospit!

Delete contact!

Azi i-am dat delete de pe Messenger si i-am sters numarul de telefon din agenda. Asta desi l-as putea spune pe nerasuflate, trezita din somn, la 2.48 noaptea... A fost un act de razvratire...de disperare...sau de izbanda... Nu stiu sigur inca...

E ciudat cum te legi cateodata de cineva, in ciuda tuturor lucrurilor care iti spun ca o sa mearga prost, sau mai prost. Dezastruos chiar. Stai si te intrebi „de ce am facut-o?” si nu gasesti niciun raspuns mai inteligent decat „de fraiera”. A, cu titlu de terapie, exista amagirile dulcege de genul „am crezut ca va iesi ceva pana la urma” sau „la inceput era ok”...dar, curand, ai un atac de luciditate si realizezi ca e vorba de ceva patologic...e boala aia ciudata pe care unii o numesc indragosteala, orbul gainii, saptamana nebunilor. Dar toate trec.

A murit si Tov. S-a dus dupa pitic...Era de asteptat, caci boala a fost lunga...

Exit Bucharest. Enter Stockholm.

trei silabe aveam in minte de dimineata---CON-CE-DIU. parca si soarele era mai bland si faptul ca m-am trezit la 6.30 nu mai parea atat de infiorator. este, da, ultima zi de munca, inainte de mica escapada in tara vikingilor. inutil sa spun cat chef de munca am...:)))

in alta ordine de idei, de dimineata m-am distrat copios in masina, pe drum spre munca. am vazut imaginea-simbol a femeii la volan. imi pare rau ca mi s-a stricat camera de la telefon, pentru ca as fi vrut sa imortalizez momentul.

descriere, desi a zis bine cine a zis ca o imagine face cat 1000 de cuvinte: femeia, middle aged, sau, na, hai 35 de ani (doamne...peste 10 ani si eu o sa am 35, oare o sa fiu middle aged?), dreapta, fara sa se sprijine de speteaza scaunului, cu ambele maini pe volan, in pozitia 2 fara 10. se uita fix inainte, nu rade, nu vorbeste cu cel din dreapta. nu lasa pe nimeni sa se bage in fata ei.

bonus, bărbatul (al ei presupunem): mai middle aged decat ea, vizibil crispat, mana drapta pozitionata strategic pe manerul de deasupra usii...posibil pune frana fictiva cu piciorul in dreapta, la fiecare intersectie. Masina, un Matiz. Rosu.

Le multumesc ca mi-au facut dimineata mai frumoasa!!!

Adio, prieten vechi...Vama!

Oare cine s-a schimbat? Eu sau Vama?

Tin minte zilele de vara care pareau sa nu se mai termine, de acum multi ani...cand leneveam pe plaja, sub umbrelutele de stuf...si citeam o carte. Sau razele soarelui care bateau in cort la ora 8, cand devenea insuportabil de cald, si...dupa ce dadusem jos sacul de dormit si cele trei bluzoane(ca deh, la patru cand ma culcasem era frig ca dracu)ma trezeam. La ora aia era o liniste superba in Vama. Majoritatea petrecaretilor inca dormea, iar cei mai matinali erau pe plaja. De la Zapata se auzea muzica braziliana. Aerul mirosea a dimineata, a nisip si a clatite.

Tin minte baile in mare de la miezul noptii(cand multe telefoane si ceasuri si-au dat duhul) si pe cele de la rasarit. Tin minte soarele care iesea rosu din mare, in timp ce ultimii musterii de la Expirat si Stuf se indreptau spre corturi.

Tin minte diminetile in care colindam cu aparatul foto de gat. Si cand plecam cu zilele de acasa cu destinatia Vama, desi trebuia sa dau admitere la facultate...iar mama ma intreba din cand in cand cu voce gatuita "Sper ca tu inveti pe acolo?!".



Era Vama cu cortul in care am baut doua sticle de vin si am mancat chipsuri si ne-a plouat pana la piele, Vama in care petreceam pana la zi si apoi ne intindeam si adormeam la soare, avand grija ca unul dintre noi sa ramana treaz si sa ne intoarca, precum puii la rotisor, Vama in care ne combinam si ne desparteam, Vama in care ne iubeam. Vama pe care o iubeam.

Acum sunt mult prea multi oameni care au auzit ca e cool sa mergi in Vama, teribilisti care au inteles prost libertatea pe care ti-o ofera locul. A fi liber si boem nu inseamna sa te pishi in mijlocul strazii si nici sa urli ca descreieratul pe ritmuri de Parazitii din bemveul tunat. Acum in Vama vin familisti. Plaja s-a umplut de tipi burtosi, cu lant la gat si ghiul pe degetul mic de la mana stanga, de copilasi obezi si de bunici care fac integrame pe cearceaf. De blonde siliconate si masculi in calduri. Pare ca toti, in drumul lor spre Bulgaria, au facut pana la Vama Veche.

Locul umbrelutelor de stuf l-au luat cele cu Coca-cola, locul chitaristilor l-au luat cocalarii.

De 1 mai, n-am mai gasit din Vama mea nimic. Nici macar locul de parcare.

Au tuns-o pe Naomi!!!!

Din ciclul Cenusareasa cu pantof masura 46, auziţi ce a paţit Naomi (vai, draga!).

Doi băieti...potrivit unor surse, de la Noua Dreapta, si-au exersat talentul de frizer, ah pardon Hairstylisti( ca de cand cu reclama la Zapp Share Free...se simt ofensati...stii tu)..pe parul domnishorului Naomi.

Care a dat fuguta la psihologul de serviciu...Dan Diaconescu in Direct( aka triple D)...să-şi planga amarul. Si el a primit-o cu bratele deschise...ca sa mai schimbe foaia, ca de cand o cauta pe Elodia prin padure...a inceput sa traiasca periculos...si il baga Tolea in tomberon.

Pam Pam.

De semi-toamna

Ma intreb cam cata incapatanare poate sa incapa in trupul meu..care nu e prea mare.
Cam cat potential de self-distruct exista intr-o viata altfel echilibrata si fara prea multe excese. Ma descompun. Ehh...ati vrea voi! Azi ma lupt, tip, cedez. Maine o iau de la capat. Nu exista oboseala, nu exista timpi morti. E o cursa...catre nicaieri, cel mai probabil!
In jur se face tot mai tacere...semn ca ceilalti si-au gasit un refugiu. Eu ma catar mandra pe stanca mea, in bataia vantului si a fulgerelor, si incerc sa ma amagesc cu gandul ca...sunt mai sus decat toti... De fapt sunt uda si mi-e frig...si in curand o sa ma ajunga reumatismul. O sa crap, dar macar o sa cad de sus.

Oare de ce am impresia ca e noiembrie?

O lume nebuna, nebuna

Oamenii se bat in magazin pe trei cotlete, altii mor cu zile prin spitale, afara ploua ca in vremurile biblice...si eu cred ca il iubesc. Si cam atat.

In loc de La multi ani!

Azi dimineata cand m-am intors acasa dupa petrecere, mi-am dat seama că am nevoie de un barbat în viata mea. Pentru ca m-am chinuit cinci minute sa imi deschid fermoarul de la spatele rochiei.

Asa ca am rezolvat si capitolul New Year's resolution!

Don't look back in anger

Anul asta din care au mai ramas vreo 6 ore a inceput ciudat si a continuat dubios. Am fost cu sufletul pe drumuri asa cum eram in noaptea de Revelion. Am fost cu dragostea in intarziere asa cum am ajuns la petrecerea de acum un an.

Dar..uitandu-ma inapoi...cu man(dr)ie...inchid ochii si zic "A trecut!" si apoi ii deschid spre 2009...unde sper sa vad lumina aia despre care toti zic ca ar fi la capatul tunelului.

Gata. Plec spre un an care sa fie al meu!

La multi ani! Asa cum ii meritam!

P.S. Jur ca inca imi populeaza gandurile si sufletul.

Inca 4 kile si puteam dona. Cu multe cafele la activ

Prima oara in viata mea de femeie nebuna si obsedata de greutate cand mi-a parut cu adevarat rau ca am doar 54 de kilograme. Am vrut sa donez sange. Si nu pot sa o fac. Trebuie sa am peste 58 de kilograme... si tensiunea peste 11 mmH. Ceea ce nu o sa se intample prea curand (la tensiune ma refer...avand in vedere ca am vreo 9 cu 7 acuma-tensiune de musca).
So, I'm not donating material. Probabil as lesina acolo, zice mama. Si nu le-as fi de niciun folos oamenilor alora.

Nu-mi ramane decat sa raspandesc vorba despre campanie...poate se gasesc oameni care nu stau sa cada, asa ca mine, si au si sange de dat...E nevoie de 20.000 de donatori, si pana acum s-au strans vreo 9000.

Exista si avantaje pentru cei care o fac...chiar daca poate nu ele sunt cele mai importante in comparatie cu faptul ca ai putea salva o viata.
Avantajele, care este ele: analize gratute, 1 zi libera, 50% reducere la transport, bonuri de masa.

De ce vor fetele numai badarani II

Pentru ca ciocolata dietetica nu o sa iti produca in veci un mic orgasm.

Pentru ca sunt singurii care pot sa iti franga inima, si ce ar fi viata daca nu ai avut macar o data "a broken heart"?

Cuceritori prin excelenta, acesti barbati au lucruri mai importante de facut decat sa iti gateasca micul dejun sau sa iti trimita smsee cu dulcegarii pitigaiate. Ei iti adreseaza sapte, opt cuvinte pe zi si iti asigura norma de hiperventilatii. E in mersul lor, in felul in care iti vorbesc, in zambetul sigur pe care il afiseaza.

Toate femeile care dorm acum in paturi caldute au suspinat sau vor suspina macar o data dupa un cuceritor, un badaran fermecator, un nenorocit adorabil.

Cuceritorul te masoara din cap pana in picioare intr-un mod vadit sexual, si asta, departe de a te jigni, iti provoaca frisoane de placere. Te saluta cu raceala si are grija sa nu il observi cand te priveste cu coada ochiului. Nu iti spune lucrurile pe care vrei sa le auzi, iar daca se intampla sa te alinte vreodata...esti a lui pe vecie.

Cuceritorul mai are intotdeauna un plan B, C, Y, Z...asa ca nu te va implora sa iesi cu el. Nu iti va aduce flori, nu va vrea sa iti cunoasca parintii. Nu o sa va uitati impreuna la filme siropoase si nu, nu o sa va luati amandoi un animalut. Cu toate astea, un cuvant de la el o sa valoreze cat 10 te iubescuri.

Nu o sa te sune de noapte buna, dar tu o sa-l visezi.

Nu va ramane langa tine mai mult de o saptamana, doua, trei, dar tu o sa ai la ce te gandi toata viata.

Mosu' sa dea jos cojocu*

In seara asta vine Moshu... ala care ne aduce pijamale, si papucei caldurosi si dulciuri...muuulte dulciuri, ca lui nu-i pasa de cate minute de pilates faci pe zi.
In seara asta ii las pe pedelisti sa se certe cu pesdedistii, si apoi sa se injure cu penelistii, pentru ca apoi sa imparta cu totii un ciolan. Mai mic. Ca e criza financiara.
In seara asta ma gandesc la prietenii mei care imi zambesc cand am un nod in gat...si ma fac sa rad cu lacrimi. Care sunt acolo de vreo 10 ani, sau care s-au aciuat pe drum. And still counting.
In seara asta mi-e dor de mama. Si de tata. Si de vremea cand nu aveam griji. Ma asezam pe pervaz la caldura si priveam cum ninge afara. Acum sunt 15 de grade de Mos Nicolae...au intrat si fulgii in criza.

Fara nicio legatura...sau poate tocmai pentru ca vin sarbatorile...si ar trebui sa invatam sa fim mai buni...am putea sa luam exemplu...de la un catel. Un catel care a aratat mai multa "omenie" decat multi dintre semenii nostri si a SALVAT pur si simplu de la moarte un alt catel.



* titlul nu are conotatii sexuale...departe de mine vreun gand pervers... E doar cald.