Sâmbătă iarnă

Coji de mandarine. Acoperite de scrum. Și gânduri învălmășite. Am întredeschis ochii. Și am aruncat o privire la cum ar putea să fie. Era o viață întreagă acolo. I-am închis repede la loc.

Cuvinte. Priviri. Uneori și lacrimi. Dezamăgiri. Brațe de împrumut. Le las să se desprindă încet.

”Take it easy girl”. Să vedem ce iese...

Pentru ce aș (mai) ieși în stradă

Elful mă întreabă pentru ce aș (mai) ieși în stradă. Bună întrebare, pe gerul ăsta, când nu mă îndur nici să ies să iau țigări. Lăsând gluma la o parte, cred că vremea când am fi ieșit în stradă pentru ceva a cam apus. S-a instalat un fel de lâncezeală autosuficientă. Ne lipsesc motivele? Chemarea? Catalizatorii? O mulțime de întrebări la care nu mai avem răspuns cam de când bătea naționala la fotbal.

Acum douăzeci de ani părinții noștri au ieșit în stradă. Eram prea mică pentru a-mi aduce aminte, sau măcar să înțeleg. Tot ce pot face e să pun cap la cap frânturi de povești auzite la televizor sau la un pahar de vorbă cu ăi (mai) bătrâni. Ce i-a însuflețit pe ei atunci? Ce s-a schimbat în noi, în 20 de ani?

Au ieșit pentru că își doreau libertate? O libertate care avea iz de blugi și țigări Kent. Și de Led Zeppelin. Visau la un Vest pe care nu îl cunoșteau. Îl intuiau doar, din cărți, reviste citite pe sub mână. De la Europa Liberă. Restul era imaginație. Și candoare. Sistemul i-a păstrat puri, le-a dat posibilitatea să fie idealiști. I-a pregătit, până la urmă, pentru ce avea să vie. Altele erau bucuriile pe atunci. Altfel apreciau lucrurile mici. Privați de atâtea lucruri, departe de a se aliena, tinerii strângeau rândurile.

Azi avem iluzia că am obținut tot ce vroiam. Ne-au sedat cu somniferul îndestulării. Mașină, bani, lucruri. Nimic nu e de neobținut. Evident, fiecare are propriile-i mijloace. Și în goana de a aduna cât mai multe, ne izolăm tot mai mult. Acum, fiecare e pentru el. Ideea de masă e denigrantă. Nimeni nu vrea să fie în cârd cu nimeni. Nimeni nu vrea să facă parte din turmă. Egotismul e o valoare centrală. “Proști, da mulți” cade în desuet.

Acum 20 de ani, canalele de comunicare erau puține. Mesajul era concentrat. Impactul, mult mai mare, pentru că ajungea la destinație foarte puțin deformat. Ideile erau puține, dar puternice. Libertate. Democrație. Libertate! Ce frumos suna. Chiar dacă nimeni n-ar fi putut să-ți spună în ce consta exact această libertate. Era un ideal unanim.

Azi fiecare își dorește altceva. E ca în piramida lui Maslow. Odată ce-ai trecut de nevoile fiziologice, care sunt la fel pentru toți, fecare are nevoi diferite. Libertatea e, atunci când lipsește, până la urmă, o nevoie fiziologică. Noi am câștigat-o. Sau, cel puțin, am primit un surogat. De aici, nevoile se ramifică infinit. La fel s-a întâmplat cu canalele de comunicare. Și atunci nu e de mirare că mesajele, în cazul în care cineva le-ar construi, se disipează. Avem impresia că internetul, telefonul ne conectează la realitate. Dar tot ele ne dau posibilitatea să ne rupem oricând de ea. Momentul T0, când s-a inventat telecomanda, sau Alt+Tab, dacă vreți, a însemnat ruperea rândurilor.

În urmă cu 20 de ani au existat lideri care insuflau dorința de acțiune. Dar a existat și predispoziția de a acționa. Era ca un vas cu apă, care fierbe la foc mocnit. În adâncuri, bulele se pregăteau să spargă suprafața, aparent calmă.

În secolul 21 vasul a înghețat. Apa a dat pe afară și a stins flacăra. Ce era la suprafață s-a evaporat, iar restul a rămas să înfrunte frigul anilor. Peste vas s-a așternut uitarea. Ce mână dibace mai poate aprinde focul? Acum cinci ani am crezut că am găsit o mână forte care să o facă. Și am ieșit entuziaști în stradă, în ceea ce se prea poate că a fost ultima zvâcnire de entuziasm a unui popor altfel plictisit și blazat. S-a dovedit a fi numai o gheară. Ale cărei zgârieturi le simțim și azi. Nu ne mai dor, căci ne obișnuim cu toate. Dar cicatricile rămân acolo să ne amintească de naivitatea noastră. Și să ne vindece permanent de credința trufașă că am mai putea schimba ceva.

Ai noștri și-au dorit libertatea. Și au murit pentru ea. Noi ne dorim liniștea și ne înlănțuim în numele ei, ne înhămăm la credite și ne îndatorăm la bănci. Ei se bucurau de lucrurile mici și visau la lucruri mari. Noi ne dăm mari și visăm la lucruri mici.

Și totuși, ca să îi răspund Elfului, există un ideal pentru care aș ieși în stradă. E drept că nu e la fel de înălțător, nu e nici măcare ieșit din comun. E normalitatea. Cea pe care am pierdut-o pe drum, în aștia 20 de ani. Aș ieși în stradă împreună cu alți o sută, o mie, un milion de oameni care își doresc Normalitatea. Aș ieși și le-aș zâmbi trecătorilor grăbiți. Le-aș da Bună ziua vecinilor, vânzătorilor, colegilor. I-aș privi în ochi pe oameni când vorbesc cu ei. Aș ceda locul de parcare. Aș coborî toate ștergătoarele ridicate de la mașini. Pentru Normalitate și Decență aș ieși în stradă. Pentru Bun Simț. Pentru Respectul pentru cei din jur. E tot un fel de Libertate. Libertatea de a trăi civilizat.

Leapșa o dau mai deprate Oanei și lui Cosmin.

Cât înseamnă, în euro, un "Mulțumesc"?

O experiență de azi. Pe repede înainte. Asta deși subiectul merită milioane de cuvinte. Dar e târziu, e frig și mi-e somn.

Trăim într-o societate defectă. Care ne-a defectat și pe noi. Într-atât încât am ajuns să credem că banul ține loc de orice. Și de mulțumiri.

În drum spre casă, de la munte, am ajuns pe la spital. Nimic grav. O cădere de calciu. Pe vremuri, pentru același „banal” motiv am așteptat vreo trei ore la Universitar, ore în care m-am simțit mai invizibilă decât musculița de oțet. La Sinaia, însă, am găsit altceva. Un medic și o asistentă care n-au privit prin mine, când îmi vorbeau. M-au tratat nu doar cu profesionalism, ci și cu căldură. Uman.

Când te simți neajutorat, un cuvânt spus cu blândețe, o încurajare, te emoționează. Te umple de recunoștință. În timp ce stăteam întinsă pe un pat și asistenta mă ținea de mână și-mi zâmbea, mă gândeam că aș vrea să știe cât de mult o apreciez pentru asta. Pentru că nu lasă salariul mizerabil pe care îl primește și grijile, pentru un mâine tot mai incert, să îi înăsprească privirea. Mă întrebam dacă ar trebui să îi dau bani, în semn de mulțumire, și ce sumă ar putea să cuantifice cât mai precis recunoștința mea. Mă întrebam cum să îi dau banii, pentru că niciodată nu m-am priceput la așa ceva.

Eram în încurcătură. Pe de o parte, dacă i-aș fi dat bani, femeia s-ar fi putut simți jignită. La fel de bine, ar fi putut fi dezamăgită dacă n-aș fi făcut-o. Mă întreb în care moment al existenței noastre, în libertate și democrație, am început să credem că atunci când se poartă frumos, cineva urmărește de fapt avantaje materiale? În ce sertar al memoriei colective am rătăcit ideea de Normalitate?

M-am decis să risc. Într-o lume normală, una pe care o uităm câte puțin în fiecare zi, banii nu țin loc de “Mulțumesc!”. I-am spus asta femeii, privind-o în ochi. I-am spus că vreau să îi mulțumesc într-adevăr. Pentru simplul fapt că mi-a adus aminte de cum ar trebui să fie lucrurile. Am plecat fără să știu dacă gestul meu i-a fost sau nu pe plac.

Cu siguranță, cu “Mulțumesc!”-ul meu nu va cumpăra mare lucru la alimentară, diseară. Vreau totuși să cred că viața asta înseamnă mai mult de atât.

P.S.: Până la urmă m-am întins...

Criza de credibilitate...worst case scenario

De câteva săptămâni auzi/citești/discuți măcar o dată pe zi despre gripa nouă și vaccinul care a venit la pachet cu ea. A fost de ajuns să se așeze câțiva oameni la coadă, că românii s-au și îmbulzit, pe vechiul principiu „ce se dă?”, să se vaccineze, deși campania începuse din noiembrie. Internetul a luat foc, televiziunile prezintă din nou cazurile de infectare printre primele trei știri, iar forumurile abundă în păreri pro și contra vaccinului.

Directorul celui mai important institut de boli infecțioase recomandă vaccinarea. Președintele țării recomandă vaccinarea. Parlamentarii recomandă vaccinarea, deși recunosc cu jumătate de gură că ei nu au facut-o încă...din lipsă de timp. Ministerul Sănătății recomandă vaccinarea.

Problema e că românii nu mai cred pe nimeni. Iar ăsta e tributul pe care îl plătim anilor grei de corupție, de minciuni aruncate cu bezele direct în fețele noastre, de nepăsare și tupeu. Teoria conspirației? Nici măcar. Teoria corupției, a intereselor financiare ascunse, a minciunii și dezinformării. Realități cu care, din păcate, ne-am obișnuit să trăim de ani buni. Care abia acum își arată adevăratul potențial distructiv. Să admitem că această pandemie este reală și situația se poate agrava rapid. Că milioane de oameni ar putea muri. Și că singura metodă de a o preveni este, cu adevărat, vaccinul. Atunci, conducătorii noștri au într-adevăr o problemă. Pentru că nu mai au niciun fel de autoritate, niciun fel de credibilitate. Cercel a primit bani ca să promoveze vaccinul, președintele e mână-n mână cu mogulii din domeniul farmaceutic, parlamentarii ar face orice pentru privilegii, Ministerul Sănătății e neprofesionist. Sau Cercel e neprofesionist, parlamentarii mână-n mână cu mogulii...și tot așa. E ca în povestea cu ciobănașul care striga „Săriți, vine lupul”.

Nici medicul de familie nu mai are prea mare autoritate. Striviți sub papucul impertinent al guvernanților care anunță senin că nu sunt bani, nu sunt oare doctorii cei acuzați că lasă oamenii să moară cu zile în spitalele în care au mai rămas doar paturile, și ele din vremuri, odată, de aur? Mai poate medicul care se zbate între sărăcia lucie și durerea care-l întâmpină la lucru în fiecare zi, adesea împietrindu-l, să găsească puterea de-a liniști un om, de a-l sfătui, de a-i inspira încredere?

Și vaccinul în sine, creat la noi, în țara în care cercetarea e Cenușăreasa (de care râd surorile de la Transporturi și Turism) oricărui buget, de ani de zile. În țara care vrea să pregătească ospătari și tinichigii și mecanici auto și să-și trimită olimpicii unde-or vedea cu ochii. Mai poate el, vaccinul, să fie sigur pentru cineva?

Să sperăm așadar că pandemia este doar o gripă... mai contagioasă. Pentru că, altfel, când vor striga „Lupul!”, guvernanții noștri s-ar putea trezi că nu mai sare nimeni.

Magda- cartea tehnică :))

Dragă posibil pretendent, Oana mă invită să dezvălui trei lucruri pe care ar trebui să le știi despre mine înainte să ma inviți la un suc/cafea/ceai/pâine prajită cu unt și marmeladă. Lista e luuungă, dar îmi place să păstrez misterul, așa că mă voi limita la cele trei pe care e cel mai probabil să le observi chiar tu în timpul rendez-vous-ului.

1.Sunt Vărsător. Asta probabil că știi deja. Cea ce nu știi, dar vei afla pe pielea ta, e că sunt și Vărsătoare. După cum spune frate-meu, când țin ceva în mână, am cota 1.01 să mă pătez, vărs, sparg, împiedic, rup, vărs, scrântesc, lovesc, murdăresc, vărs, scap, mânjesc și...am mai spus vărs? Cred că da. Ai ghicit, îndemânarea nu e punctul meu forte, deși s-ar putea să te uimesc uneori. Așa că, știu că vrei să mă impresionezi, dar sfatul meu e să lași cămașa preferată acasă. Unde e în siguranță.

2.Îmi place să cânt. A se citi să mă lălăi. Dar urechea muzicală s-a înfundat de la atâta cântat sub duș iar ritmul m-a părăsit pentru că nu putea să țină pasul. În concluzie, dacă ascultăm radio în mașină sau te mână Cheia Sol să mă duci la karaoke, ar fi bine să îți iei cu tine niște dopuri, pentru că te-așteaptă ceva buuun, bun de tot. Și nici nu mă satur prea repede. Dă-mi un microfon, un pahar de vodka și sunt Aretha Franklin all night long. Nici n-o să observ când s-a golit barul și s-au spart oglinzile. Ce vrei, sunt în nirvana artistică...

3.Ei, hai că nu e totul chiar atât de gri. Dacă ieși cu mine e mereu superofertă. Plătești unul, mănânci unul jumătate. Asta pentru că niciodată nu pot să mănânc tot din farfurie, plus că de obicei mă lăcomesc să comand mai mult decât îmi trebuie. Și, de cele mai multe ori, tot brioșa ta o sa îmi facă mai mult cu ochiul decât mousse au chocolat-ul meu. Sunt nehotărâtă, știu...dar o să-ți zâmbesc galeș și o să mă ierți :).

Asta mi-s, pentru-nceput. Nu-i așa că acuma dai fuguța la telefon? :))Parol!


Leapșa o dau și eu mai departe Simonei.

De ce Andersen și Frații Grimm ar fi trebuit să scrie o Enciclopedie

” Cu ochii râzând de bucurie, feciorul de împărat se apropie de dânsa şi-i spuse: - Cu mine eşti, cu mine!... Şi-i povesti toate câte s-au întâmplat. Iar la sfârşit, adause: - Îmi eşti mai dragă decât orice pe lumea asta, şi de te-ai învoi să mă însoţeşti la curtea tatălui meu, bine-ar fi, că ard de dorinţă să-mi fii soţie. Albă-că-Zăpada ce era să mai spună, că şi ei îi căzuse drag... Porni împreună cu el și făcură o nuntă de se duse vestea, cu mare alai și voioșie.”

“Prinţesa a dispărut cum a bătut miezul nopţii şi a lăsat să-i cadă un condur de sticlă, pe care prinţul l-a cules şi l-a privit tot restul petrecerii. Era tare îndrăgostit de prinţesa cea frumoasă.[...] Cenuşăreasa fu condusă la prinţ, care a fost şi mai impresionat de frumuseţea ei. Puţin timp după aceea, el o luă de soţie”.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povesteaaaaaa STOOOOP!!!

Dragă domnule Hans Christian Andresen, stimabili frați Grimm, fără supărare, dar ne aburiți cu asta de secole. Nu credeți că ar fi fost mai înțelept să ne avertizați de la început că prințul ăsta poate lua mai multe forme? Și că nici nu îl găsim de la prima plimbare cu caleașca pe “bulivar”?

Decât să scrieți povești de adormit vigilența fetițelor, nu mai bine ați fi întocmit o enciclopedie cu toate tipologiile pe care le vom întâlni pe drum? Căci, plecate de la castelul fermecat, cu părul proaspăt împletit în cosițe, Cenușăresele și Albă ca Zăpezile mioritice, vor da, cel mai probabil, nas în nas cu:

Slinosul cu tracțiune integrală. Ușor de recunoscut dupe (!) lănțugul care poposește leneș pe ceafa groasă, tunsă 2 cu mașina la frizerul din cartier. Tricoul mulat pe sinuozitățile obținute în urma ingurgitării tuturor alimentelor pe care se gândesc aștia să bage taxă. Catarama D&G, aurită, expusă strategic mai spre stânga, pentru a nu fi acoperită total de burdihan. Ceasul asortat la ghiul, vizibil ușor datorită unei poziționări perfecte a mâinii pe cadrul gemului de la mașina, dotată, ați ghicit, cu climă... musonică. De obicei acest tip de prinți au succes la Cosânzencele de cartier, dar nu vor rata ocazia să „înscrie” și la o Albă ca Zăpada drăguță. Cel mai bun sfat e să îi recitați senine ceva. De pildă, epitaful de pe mormântul lui Ovidiu. În latină. Vă vor părăsi rapid. Și cu privirea goală a reproș.

Seninul de terasă. I-am ierta unele aroganțe, căci are privirea limpede și pieptul epilat, dar ne enervează când își lasă caii (putere) în mijlocul drumului, de parcă ar fi în regatul lui. De fapt, chiar este, dacă bate vânt de Primăverii. Este etern plictisit și fără energie, în ciuda cafelelor băute cu generozitate peste zi. Preferă discuțiile ușoare, despre fotbal, excursii și gadgeturi și femeile accesoriu. De altfel, dacă nu au ceva silicon prin părțile esențiale și nu s-au trezit cu buzele hipertrofiate, Cenușăresele nu prea au de ce să se teamă de acești prinți.

Amicul timid căruia îi ia cam doi ani să îți mărturisească sentimentele pe care ți le poartă. Cam tot atât cât îți ia și ție ca să îți treacă atracția inițială.

Căpușul sentimental. Te iubește în ciuda ta și a tuturor și a lui câteodată. Îți invadează viața, îți acaparează prietenii, te sufocă zâmbindu-ți. Te înfundă cu mâncare și te întreabă candid dacă nu ți-e foame. Indiferent dacă te cunoaște de un an sau de o lună, ești revelația vieții sale și din momentul în care ai pășit în ea, nu mai ai dreptul să pleci. Dacă o faci totuși, ești lașă, superficială și rea.

Nemernicul adorabil. Cu care știi prea bine că nu ai vreun viitor, dar te amăgești că prezentul sună întotdeauna bine.

Internautul simpatic cu care ai discuții super interesante pe net, dar te rogi să nu te invite vreodată în oraș.

Și clasificarea continuă, stimați domni, o știți prea bine, doar că, sătule să mai tragă cu tunul după muște, multe din Cenușăresele noastre s-ar mulțumi și cu un broscoi în loc de prinț, atâta vreme cât nu sforăie și face o cafea bună. Vedeți de ce Enciclopedia v-ar fi acoperit de glorie și recunoștință eternă? Câte suflete de domnițe ați fi salvat de la un chin inutil? Ați fi avut în istorie un loc, alături de Voltaire și Diderot...

Fetelor, we're on our own...

Întoarce și obrazul celălalt...măcar să fie simetric

Motto: Isus a întors și celălalt obraz pentru că nu lovea bine cu dreapta?


Mă întreb ce mecanism îi face pe unii oameni să fie fraieri și pe alții reci și calculați. E o chestie cu care te naști sau o dobândești în timp? E vreun moment anume, din copilărie sau adolescență, când se decide, definitiv și irevocabil, că ai să fii un plângăcios sau că vei „călca peste cadavre”?

De pildă eu sunt o plângăcioasă. O fraieră plângăcioasă. Replica tăioasă îmi vine, cel mai adesea, la vreo 5 minute după ce „agresorul” a plecat. I-o adresez în gând de mai multe ori și asta mă eliberează- norocul meu! Dar pe moment sunt un morman de paie. Ude.

Una din amintirile mele cele mai vechi e din preajma Crăciunului, când mama pusese aluatul de cozonac la crescut. Eu mă ciondăneam cu frate-meu, pe cine știe ce mărunțiș. Replica mamei îmi sună și acum în minte: ”N-aveți voie să vorbiți urât aici, că speriați cozonacii!”.

Azi cineva m-a jignit absolut gratuit. Și m-a jignit urât, fără ca măcar să fi schimbat vreun cuvânt cu mine până acum. Ce-am făcut eu? Am strigat în mine: NEDREPTATE!!! Am plâns un pic și apoi i-am trimis un mesaj acid. Atât de acid cât poate fi un mesaj care începe cu...”stimate domn”. Adică mai deloc, pe limba lui, pesemne.

Ăsta cred că e răspunsul. Vorbim limbi diferite noi, fraierii, și cei care împart invective de parcă ar da bună ziua. Pentru unii, cuvintele au însemnătate, sunt valoroase, prieteni dragi și uneori dușmani aprigi. De aceea, știm să la păstrăm sau să le dăruim, să le cântăm, să le lăsăm să plutească, să valseze printre noi. Pentru alții, ele sunt doar niște bolovani fără nicio valoare, cu care aruncă la întâmplare, le varsă, le rostogolesc. Indiferent pe cine lovesc cu ele.

Uneori mă gândesc cum ar fi dacă aș putea să dau replici usturătoare unor oameni care mă jignesc. Îmi vine în minte însă gustul extrem de amar pe care l-am avut în rarele ocazii când am reușit s-o fac. Când aș fi vrut să se caște pământul și să mă înghită sau să alerg după persoana respectivă, să o îmbrățișez și să îmi cer scuze.

Aparent, chiar și după 20 de ani, eu tot cu grija cozonacilor am rămas.

Facebook-ul nostru cel de toate zilele. Și nopțile :))

Cine a spus că internetul izolează nu avea cont pe Facebook. Clar. Căci ce face această agora virtuală dacă nu să-ți dea impresia că ești înconjurat de prieteni, de oameni cărora le pasă că tu tocmai ai luat micul dejun sau că ți-ai găsit mașina lovită în parcare?

În Carteacufețe se scrie, uneori cu talent, adesea fără, o viață. Acolo poți să fii mai interesant decât în viața reală, iar oamenilor poate părea că le pasă. Totul, din confortul patului pe care ești cocoțat, cu un laptop în brațe. Poți să fii cine vrei tu. Ai atâtea genuri din care să alegi. Quiz-freak-ul este etern plictisitul care caută răspunsuri despre sine oriunde altundeva decât în interiorul său, Comentatorul politic îți va face rapid analiza ultimelor evenimente și te va trimite către blogul său unde a dezvoltat problema, Tipul Cool care postează doar linkuri relevante, adesea despre încălzirea globală sau evoluția pieței imobiliare, deși probabil nu a avut răbdare să le citească nici chiar el până la capăt, Fermierul Bun Samaritean care te va ferici la orice oră din zi sau noapte cu văcuțe, oi, cireși, mușcate, dinozauri, fie că ai îmbrățișat sau nu viața virtuală...la țară. Și, nu în ultimul rând, EgoCentristul care te va anunța din zece în zece minute despre schimbările capitale din viața sa: ”Mă spăl pe cap!”, „În oraș cu Petrică ”, ”La toaletă...” :))

N-o să fiu ipocrită. Nici eu nu prea mai pot să trăiesc fără Facebook. Sunt dependentă de iluzia asta că oamenilor le pasă de ce cred/spun/fac eu. Și recunosc că, de când îl folosesc, am impresia că am mai mulți prieteni. Bunăoară oameni din redacție cu care abia dacă mă salutam sau colegi de facultate pe care îi știu doar din vedere... Acum dezbatem, ne hlizim și probabil că am împărți și oi, dacă aș juca drăcia respectivă.

Pe Facebook pot face multe. Pot spiona “viața de după Magda”¬ a unor foști prieteni (nu dați cu piatra, că și voi ați face-o), pot să văd pe unde i-au purtat pașii pe oamenii cu care nu am mai vorbit de ani de zile. E un fel de cartelă de acces la viețile celorlalți care îți crează iluzia că faci și tu, cumva, parte din ele.

Eu am noroc. Oamenii care contează sunt acolo și după ce închid laptop-ul. Poate ar trebui s-o fac mai des.

P.S.: Când începi să vezi la orice pagină de net o pătrățică roșie în dreapta-jos a ecranului, e cazul să ieși la o plimbare în parc! :)