2009, la final de călătorie

De când eram mică, atunci când plecam într-o călătorie, drumul de întoarcere avea o însemnătate aparte. Mai ales dacă mergeam cu trenul sau mașina. Priveam pe geam și nu spuneam mai nimic. Ceilalți mă întrebau dacă sunt supărată. Puneau tăcerea mea pe seama nostalgiei, sau a părerii de rău că vacanța s-a terminat. De fapt, pentru mine, drumul de întoarcere era una din cele mai frumoase părți ale vacanței.

Cu inima plină de clipele pe care tocmai le petrecusem, cu imaginea locurilor văzute încă imprimată pe retină, visam la ce va veni. Sfârșitul unei călătorii însemna mereu noi și noi planuri. Și le ticluiam în intimitatea apropierii de fereastra trenului sau a mașinii. Eu și lumea care se scurgea prin fața ochilor mei, ca un album cu imagini dat pe repede înainte.

De asta, indiferent de cât de bun a fost un an, sfârșitul lui mă prinde întotdeauna cu un tonus foarte bun.

2009 nu a fost chiar anul meu...așa cum mi-l urasem anul trecut, dar a fost un an bun, un an în care am învățat multe. A fost anul în care am scăpat de zâmbetul metalic și de privirile perplexe ale angajaților de la McDonalds, când le ceream cuțit și furculiță la McPuișorul pe care tocmai îl comandasem. Anul în care am văzut o mulțime de locuri superbe din lumea asta, și de fiecare dată am fost acolo cu cei cu care mi-aș fi dorit să fiu. Anul în care am început să mă obișnuiesc cu ideea de a fi domnișoara de onoare de serviciu.

A fost anul în care am descoperit oameni, m-am luptat cu fantome, am învins, am fost înfrântă, m-am ridicat și am luat-o de la capăt, am scris, am primit încurajări, am primit și palme, am iubit, am crezut că iubesc, am râs, am crezut că o să-nnebunesc de plâns, am dansat, am sperat, am fost dezamăgită, m-am enervat, am visat în fiecare zi, am ascultat, am rănit, am crezut, m-am temut, am greșit, am învățat să sper și să cred în mine... Am trăit.

Plec spre 2010 cu același gând: să nu uit să trăiesc, în fiecare zi! La mulți ani!

Bancuri prezidenţiale

Pâine şi circ. Toate-s vechi şi nouă toate. Românii au, în sfârşit, conducătorul care-i reprezintă. Căci ce e mai românesc decât să răzi de capra, moartă de indigestie, a vecinului, după ce tu însuţi i-ai aruncat preventiv nişte iarbă expirată peste gard?

Şi unde să o faci mai bine dacă nu la televiziunea poporului, recent rebranduită în "BreakingNewsTV" şi complet nemoguliană.

Să hăhăiţi bine!





P.S.: Mă aştept ca dintr-un moment în altul să iasă Naomi, Piticul Porno şi, eventual, Elodia şi să bea cu toţii un şpriţ, la poveşti.

Bunica Liuba

Ar fi împlinit astăzi 79 de ani. Mi-o aduc aminte caldă și mirosind a papanași sau a plăcinte poale-n brâu. Cu zâmbetul de copil și ochii negri ce aduceau aminte că a fost odată foarte frumoasă. Și cu tolba plină de povești.

Bunica mea era basarabeancă. Și numele ei însemna, în rusă, Iubire. De fapt toată ființa Bunicii Liuba emana iubire. E adevărat că, pentru a o percepe, trebuia să treci de aparenta severitate (doar fusese profesoară de limba română). Nu era o mămăiță blajină care face prăjituri și stă deoparte la discuțiile nepoților. Bunica mea mă corecta la gramatică. Îmi dădea să citesc reviste de istorie și mă învăța cântece rusești. Și mă ducea la muzee. Era o bunică altfel. Și multă vreme n-am știut s-o apreciez.

A iubit bunica mea. Familia pentru care ar fi făcut orice. Pe soțul ei de care se îndrăgostise nebunește în tinerețe. Limba ei, pe care n-o vroia ciuntită de nimeni. Și, mai ales, pământul unde se născuse și de care i-a fost dor toată viața. Îmi povestea cum a fugit din calea rușilor în timpul războiului. Și cum, copil fiind, simțea că n-o să își mai vadă casa niciodată. Povești despre bombardamente, deznădejde și foamete îmi păreau plăsmuiri demne de scenarii de film. Doar sclipirea tăioasă din ochii bunicii îmi spunea că toate au fost aievea și că au rămas acolo, întipărite, pentru a nu mai pleca niciodată.

Dar bunica avea și o mulțime de povești vesele. Cu personaje care mi-au populat visele, întreaga copilărie. Adesea inventate. Pentru că, avidă de nou, îi ceream mereu altele și altele. Erau, bunăoară, cei doi prieteni, Lir și Tibișir, unul înalt și slab, altul mic și gras, care intrau în tot felul de belele. Sau îndrăgostiții Bujorel și Ghiocela... Bunica m-a învățat să visez și să-mi creez în jur o lume de basm în care nu mai aveam nevoie nici măcar de păpuși. Am luat lumea asta cu mine, peste ani. O găsesc azi în zâmbetul unui copil pe stradă, în jocul frunzelor, toamna, într-un miros pe care l-am crezut pierdut.

A plecat de câțiva ani. Și mă surprinde că îi simt dorul numai câteodată. Imaginea ei se pierde ușor printre celelalte amintiri. Rămâne doar o stare. Și mirosul de poale-n brâu.


La mulți ani, bunico, oriunde ai fi!

Sărbători de plastic

Oare când s-a transformat colăcuțul din colinde într-o amărâtă bancnotă de plastic, în sufletele noastre?

Pe scara blocului se aud voci. Cineva sună la ușă. Răspund, după ce am privit precaută pe vizor. Un tânăr cu chip blând îmi spune că sunt un grup de studenți la teologie și ar vrea să mă colinde. Mă surprinde că primul meu impuls e să le spun că nu vreau, dar încuviințez. Cântă frumos. Pe voci, ca în corul bisericesc. Sunt trei fete cu voci calde și doi băieți, un tenor și un bariton. Glasurile lor umplu scara și ecoul le ține isonul. Nu las ușa deschisă și plec să-mi văd de treabă prin casă, așa cum țin minte că făceau oamenii când mergeam eu la colindat. Rămân acolo și le zâmbesc din cadrul ei. Încerc să îmi golesc sufletul de toate grijile de peste zi și să-l las să se umple cu melodia asta frumoasă, pe care îmi pare chiar că o recunosc. Dar, din nu știu ce motiv, gândul meu zboară doar la faptul că acești oameni așteaptă să-i plătesc la sfârșit și că eu nu prea am bani în portofel. Rămâne acolo, agățat, paralizându-mi orice simțire. Le zâmbesc în continuare, dar zâmbetul meu e gol. Nici ei nu mă privesc în ochi, parcă le e teamă de ce ar putea găsi acolo.

Am văzut odată un documentar despre colindătorii din Maramureș care se porneau în Ajun, pe un ger năprasnic, să colinde din poartă în poartă și să dea vestea bună oamenilor din sat. Primeau în schimb nuci și mere, pe care le băgau în traistă, și câte un păhărel de palincă, să facă frigul mai ușor de îndurat.

De ani buni auzim la TV de luna cadourilor, luna sărbătorilor de iarnă. Magazinele fac reduceri, mall-urile sunt pline. Reporterii fac live-uri de la supermarket și ne spun ce mai cumpără românii. Nu mai e loc în parcări, nu mai e loc în coșurile de cumpărături. Oamenii aleargă de la un shopping center la altul, cumpără brazi, ornamente, cadouri scumpe sau chilipiruri, își aduc aminte de cei sărmani, merg la evenimente caritabile, unde își cumpără liniștea sufletească, pentru încă un an. Sau numai până la Paști. E luna în care dăruim. Luna în care ne aducem aminte să ne sunăm prietenii cu care nu ne-am mai întâlnit de la Crăciunul trecut. Singura lună în care zăpada, care cade și paralizează Bucureștiul câteva zile, e privită cu îngăduință sau primită cu exclamații de genul „Ce bine! Vom avea un Crăciun adevărat!”. E luna în care suntem cel mai rupți de realitate.

Și e luna în care Banul își face simțită prezența cel mai acut, în viețile noastre. Fie că e în vacanțele la munte, în cadourile pe care le oferim sau am vrea să le facem și nu putem, în grijile că masa de Crăciun nu va fi la fel de bogată ca anul trecut sau în lipsa unui om drag de la această masă. Se strecoară chiar și în cele mai vechi obiceiuri și le deposedează de conținut. Le dă doar o formă, pe care am ajuns să o confundăm cu toții cu Crăciunul. Unul pe care, adesea, nici măcar nu ni-l putem permite.

Să ne imaginăm un Crăciun fără un brad mare împodobit, ci doar cu o crenguță. Fără o masă plină cu toate semi-preparatele pe care le-am putut cumpăra de la Carrefour (în ajun, când e deschis până la 2.00, după ce am stat trei ore la coadă) ci doar cu un cozonac făcut în casă și o oală cu sarmale, fără cadouri împachetate în hârtie creponată cu funde colorate, ci (doar?) cu toți cei dragi alături. Pare sărăcăcios, nu? Parcă nu e Craciunul. Cel puțin nu cel pe care ni-l vând de ani de zile filmele americane.

Dar unul fără familie, fără colindători, fără senzația că ești acasă, dar cu toate cele de mai sus?

Colindul s-a terminat. Aș vrea să am niște nuci și mere. Scot însă 5 lei din portofel și îi dau unuia dintre colindători, murmurând stânjenită o scuză. Și atunci se întâmplă ceva. Oamenii mă privesc în ochi, îmi mulțumesc și-mi urează sărbători fericite. Și simt că sunt sinceri. Că ar fi făcut la fel și dacă erau 50 de lei, sau doar un pahar cu apă. Că nu mă judecă pentru că nu le-am dat mai mulți bani, ci îmi sunt recunoscători că i-am lăsat să împărtășească acest moment cu mine. Și, în sfârșit, îmi las sufletul să zâmbească.

Închid ușa și ascult o vreme. Nu le mai aud glasurile. Semn că vecinii mei s-au lăsat totuși pradă primului impuls.

Confruntările din noi

Anunț la rubrica “Matrimoniale”: “Tânăr de condiție bună, caut parteneră pentru relație pe termen lung, posibil căsătorie. Poate fi blondă sau brunetă, înaltă sau scundă, slabă sau plinuță. Obligatoriu să-l susțină pe candidatul X”. Nu, anunțul nu e real. Dar ar putea fi. Și ar fi chiar indicat. S-ar evita astfel posibile drame și scandaluri.

Alegerile care tocmai au trecut (au trecut?) mi-au arătat o nouă față a noastră, a tuturor. Clișeul că ne pricepem cu toții la fotbal și politică ar trebui completat cu ceva: că ne înverșunăm adesea când discutăm pe aceste două teme. Atât de mult, încât ajungem la insulte și injurii și chiar stricăm prietenii. De unde atâta încrâncenare?

La noi politicienii sunt dușmani două, trei luni, o dată la patru, cinci ani. Și nici atunci pe bune. Se înjură la televizor, după care își dau mâna cordial și beau împreună un șpriț, la Golden Blitz. Ei știu că toată această mascaradă se termină după alegeri și trebuie să lase loc de negocieri. Și mai știu că “verba volant” și speră că poporul are memoria unui țânțar. Că oamenii vor uita, de îndată ce au ieșit din cabina de vot, că X s-a jurat că nu se aliază cu Y, pe care îl vedea ca pe răul absolut, că Z s-a făcut frate cu X dar l-a înjunghiat pe la spate, că Y discută și cu X și cu Z, chiar dacă în campanie îi acuza de toate relele. Așa e în politică. La noi, cel puțin.

Îi ascultăm cinci ani la televizor, îi criticăm sau îi lăudăm. Sau suntem indiferenți. În preajma alegerilor, însă, se întâmplă ceva neobișnuit. Pasiunile se trezesc dintr-o dată și ating cote de neimaginat. Simpatia sau antipatia față de un candidat sau altul se transformă în furie. Îi numim pe cei care nu au aceeași preferință ca noi, după caz, comuniști, sclavi, limitați, tonomate, și, în ultimă instanță, proști. Când argumentele lipsesc, intră în scenă ironiile, malițiozitățile și, mai rău, injuriile. La adresa unor oameni cu care, alfel, am descoperi poate că avem mai multe în comun decât credeam. Unde greșim?

În alte țări, alegătorii umblă cu insigne în piept. “Eu îl votez pe X”. La noi, vecinii se încaieră, pe la sate, pentru că s-au surprins reciproc lipind afișe cu candidați rivali.

E o adeziune soră cu obsesia. Iubim sau urâm un candidat, deși ei nu ne dau nimic în schimb. Circulau pe vremuri povești despre frați care nu și-au mai vorbit ani de zile sau familii care s-au destrămat din pricina...unui vot. Așa suntem noi poate, latini balcanici, combinația perfectă de pasiune și agresivitate, duse la extrem.

Am avut, zilele astea discuții în contradictoriu cu o grămadă de oameni pe care îi admir și îi respect. Nu mică mi-a fost mirarea să observ că luau totul foarte personal. Dacă nu ești cu noi, ești fraier, ești comunist, ești manipulat. Oricâte argumente aș fi adus, răspunsul era același. Ai dreptate, DAR, eu o sa votez tot cu X. Totul se reduce la nivelul emoțional. La cum simte fiecare alegător. De ce s-a ajuns aici?

Îndrăznesc o explicație. Exact asta vor politicienii. Dacă votul s-ar baza pe considerente logice, pe o alegere informată, cine ar mai fi ales? La noi nu există doctrine politice, așa cum nu există alegători liberali sau socialiști. Nu votăm ideologii, votăm oameni. Care par să se identifce cu anumite idealuri. Dar asta nu e o regulă. Bunăoară, un candidat poate la fel de bine să își fi început cariera politică în FSN, să fi trecut prin PNȚCD și să fi ajuns acum liberal, social democrat sau pedelist. Spune asta ceva despre el? Poate că la alegerile viitoare va fi extremist, dacă i-o va cere contextul politicși social. Și atunci cum îl poate convinge pe alegătorul care îl privește la televizor? Să îi vorbească despre doctrine, ideologii? Sau să se ”vândă” ca om? Să pozeze în liderul cu mână de fier, președintele jucător, soldatul bunului-simț, războinicul luminii sau diplomatul de carieră. Trebuie să recunoaștem că asta vorbește poporului mai mult decât teoria libertății pieței sau a solidarismului social. Dar, e atât de irelevant...

Votăm un om. Sau împotriva unuia. Și până să o facem polemizăm, ne aprindem, ne certăm. Ei, oamenii, se vor înțelege după alegeri. În fond, e un singur ciolan și trebuie împărțit. Noi rămânem cu gustul amar și cu niște cuvinte pe care ni le-am aruncat...pe gratis. Ciolanul rămâne la ei.

Civilizația low-cost

Se zice că un lord adevărat folosește tacâmurile chiar și atunci când mănâncă singur, pe-o insulă pustie, sau în deșert. Românii nu sunt lorzi. Nici n-ar putea să fie. Pentru că, pe vremea când Shakespeare se uita la stele și scria despre dragostea imposibilă dintre descendenții unor familii rivale, care se iubesc în ciuda acestora și a destinului, dar sunt înfrânți până la urmă de însăși soarta care i-a unit, la noi otrăveau fântânile și pârjoleau ogoarele în calea turcilor. Și se refugiau în munți. Unde nu recitau poezii. Cel mult, cântece de leagăn.

Românii nu sunt manierați și culți. Nici sofisticați ca francezii, nici sobrii ca nemții, nici civilizați ca nordicii. Sunt gălăgioși și veșnic nemulțumiți. Jmenari, jepcari, grobieni. Vor câștig ușor și rapid dacă se poate. Le plac combinațiile. Așteaptă să le pice ceva. Privați atâta vreme de o grămadă de lucruri, au înțeles greșit democrația. Sau poate n-au înțeles-o deloc. Drepturi da, obligații ba. Vrem respect, dar nu oferim noi, primii, nimic.

Am călătorit deunăzi cu o cursă low-cost. Nu era prima oară, deși de fiecare dată îmi promit că e ultima (dar, na, cine poate rezista tentației unui zbor la Madrid cu nici 50 de euro?). Nu știu cum sunt cursele low cost din alte țări, dar ale noastre se disting de la o poștă. Un experiment simplu: recunoașteți coada de așteptare la check-in, pentru București, cu un low-cost, în orice aeroport din Europa. Nu veți de greș dacă:

-vă îndreptați spre coada de unde se aud cele mai multe vociferări.

-vă uitați la cum sunt îmbrăcați oamenii(nu sunt o sclavă a aparențelor, jur, și nici nu spun ca sunt îmbrăcați sărăcăcios, că nu ar fi fost cazul să îi judec atunci). Cu cât mai multe paiete, catarame strălucitoare, lanturi groase de (h)aur vedeți, cu atât sunteți mai aproape. Și mai e ceva. De obicei, în avion te îmbraci comod. La această coadă veți vedea cele mai multe tocuri cui.

-și nu e o coadă de fapt. E o grămadă.

În avion e degringoladă. Ce contează că politica companiei spune că ai voie cu o(UNA) geantă de mână, și aia de anumite dimensiuni, ca să încapă toate bagajele? De fiecare dată e plin de saci de rafie, de te întrebi dacă au proiectat aștia gresit avionul și nu s-au gândit la bagajele paagerilor. Când avionul aterizează, însoțitoarea de zbor ne roagă un singur lucru: rămâneți cu centurile cuplate, până la oprirea aeronavei. De îndată ce se simte prima roată pe pământ, începe un adevărat concert de click-uri, mulțimea se ridică în neștire și începe să caute bagajele. Oameni buni, nu suntem în tren! Dureaza încă 30 de secunde să iasa avionul de pe pistă, că suntem pe Băneasa, nu pe Heathrow! Vă grăbiți undeva? N-ați vrea să deschidem ușile, să coborâți din mers?

Bun, veți zice, aia-s cocalarii, căpșunarii, macaronarii, țiganii. Ei bine, dacă e așa, sunt mulți, nene! Și ce te faci că și în țară îi vezi peste tot: la mall, la piața, la scara blocului, în ratb, în trafic. E o chestie determinată istoric până la urmă, și degeaba ne răzvrătim și strâmbăm din nas, noi, aștia cu pretenții de lorzi. Dacă stai să te gândești la evoluția poporul nostru și la piramida nevoilor, e clar că iobagul sau jelerul n-avea pretenții de civilizație și artă, când nu știa dacă are ce mânca a doua zi. Sau că, întorși din munți, la casele prădate, femeile violate, țăranii noștri n-aveau vreme să se preocupe de maniere înalte. Respectul pentru celălalt se învață, civilizația se cultivă. Pe meleagurile noastre, n-au avut vreme de asta.

Românii, așadar, nu sunt lorzi. Există, firește, excepții. Există elite. Sunt puțini, și de-a lungul veacurilor au scris istoria. Căci da, românii nu sunt Cantemir, Bălcescu, Brătienii. Aceia sunt excepțiile. Care la un moment dat au ieșit în față. Acum preferă să stea retrași. Sau să plece prin alte părți. Televizorul și (sub)cultura reality show i-au redus la tăcere. Dacă înainte “rumânul prost” asculta de vornic , de popă sau de dascăl, pentru că își recunoștea neștiința, acum tupeul ține loc de învățătură și banii de civilizație. Și toată lumea face “aroganțe“.

Scriu toate astea pentru că am obosit. Să văd în jur mizerie și oameni indiferenți, să fiu luată de fraieră, să îmi găsesc ștergătoarele ridicate chiar dacă am lăsat mașina pe un loc neplătit (dar, na, e împământenit) sau și mai rău, să gasesc pe cineva care dă cu picioarele în ea, pentru a-i porni alarma, deși lăsasem un bilet în geam cu numărul de telefon și că stau 5 minute, să aștept cu orele la nu știu ce ghișee și când în sfârșit ajung să mi se spună acru că e pauza de prânz, să mă trezesc duminica în acorduri de manele, în ceea ce s-ar putea prea bine să fie războiul decibelilor, purtat între vecinii mei, să salut oameni la muncă și să se uite prin mine(ce fel de om trebuie să fii, să nu răspunzi la un salut, chiar și atunci când nu cunoști persoana?) Și pentru că azi, stând la o coadă la KFC, când o cunoștință care se afla mai în față mi-a strigat să vin acolo, și eu am spus că mi-e jenă și nu e corect să trec în față, m-a întrebat sincer: “Tu în ce țară ai trăit?”.