Sporturile naţionale...

În dimineaţa asta am venit la serviciu cu metroul. Mai bine zis cu metroul, autobuzul, mulţimea, pejosul, noroiul, ploaia şi vântul în faţă. Mă gândeam cum ar fi dacă şi urbea noastră dragă ar beneficia de o reţea de metrou precum Parisul sau Barcelona. Am fi, poate, mai punctuali? Mai zâmbitori? Dar nu asta vroiam să povestesc. Am citit, gratis, la metrou, ziarul Ring. Am aflat de acolo, printre altele, că părinţii lui Marian Drăgulescu l-au urmărit pe fiul lor la televizorul unor vecini, pentru că...nu aveau postul care difuza competiţia la care a câştigat „numai” două medalii. De aur.

Acum, m-am interesat şi eu ce post a difuzat respectiva competiţie. Aud că e Digi Tv, care, într-adevăr, nu se prinde decât de ... iniţiaţi. Şi atunci mă întreb de ce nu a fost dată de o televiziune la care au acces mai mulţi oameni. De genul Televiziunii Naţionale. Să fi fost ea, competiţia, una de neglijat? Adică o adunare la care nişte unii mai ţopăie un pic, pe muzică, se agaţă de nişte inele, sau sar de nebuni pe trambuline? Nu, nu era decât un campionat. Mondial.

Asta mi-a adus aminte de un „buletin” sportiv auzit aseară la radio, pe la ora 23.00. De fapt, ca să fiu mai exactă, înainte de buletinul de ştiri, prezentatorul s-a gândit să ne facă un rezumat din ştirile sportive. Care a sunat cam aşa: Fotbal. Rezultate. F.C. Adunaţii Copăceni- C.S Camionul Iepureşti, 2-0, Rulmentul Piatra Arsă- Locomotiva Zărneşti, 1-3, Gloria Pătlăgelele- F.C. Corbu, 2-2. Alte ştiri. Jenson Button, campion la Formula 1 şi Marian Drăgulescu a câştigat CEVA medalii. Sfârşit.

Eu constatasem de multă vreme că, la noi, ştirile sportive sunt, de fapt, informaţii mondene din fotbalul intern, dar asta nu înseamnă că e normal!!! Şi, în niciun caz nu cred că e normal să îmi povesteşti despre nişte meciuri plictisitoare, fie ele şi din divizia A (Burger, sau cum îi zicea?) şi să îmi spui apoi, aşa ca fapt divers, că Drăgulescu a câştigat şi el nişte medalii. Se întâmplă să fie de aur. Se întâmplă să fie a 13-a şi a 14-a, după ce el anunţase că se retrage şi a stat pe bară vreo cinci luni. Simţiţi povestea? Nenea de la radio, nu.

Să nu mă înţelegeţi greşit. Sunt microbistă. Am fost la multe meciuri pe stadion, la naţională, la...Steaua, şi la Callatis de câteva ori. Mă uit cu plăcere la un meci de Champions League, şi, întotdeauna urmăresc campionatele europene sau mondiale, unde, în mod trist, de cele mai multe ori, trebuie să îmi aleg o ţară cu care să ţin. La gimnastică, pe de altă parte, de când mă ştiu, am ţinut cu una singură. Cu ţara mea. Care, cel mai adesea nu m-a dezamăgit. Să fie asta motivul pentru care faptul că România câştigă aur la gimnastică nu mai e considerat o ştire din sport? Dar, că Jiji s-a certat la vestiare cu ultimul antrenor adus la Steaua, este! E clar! Bârfa şi privitul în ograda vecinului sunt sporturile noastre naţionale!

P.S.: Unii ar zice că sportul naţional e Oina. Oinama şâcâdâm şâcâdâm!!!

Scrisoare de reclamaţie

Toamnă dragă,

Îţi scriu ca să mă plâng. Nu aşa ne-a fost învoiala. Acum o lună, când sufeream de cald şi visam la tine cu ochii deschişi, şi te preamăream pe blog, mi-ai promis că ai să vii. Cu soare blând şi frunze în toate nuanţele de galben. Cu lumină diafană, numai bună de fotografiat în diafgramă închisă şi la ISO mic.(:D) Cu temperaturi decente, potrivite pentru toate hăinuţele mele din tweed, pe care, te anunţ pe această cale că nici anul asta nu am apucat să le port (iar le voi purta la iarnă şi voi răci de n-am să am aer, la propriu!-e numai vina ta!). Cu plimbări prin locuri unde lumina îmbrăţişează dealurile, şi sărută lacurile şi învăluie copacii. În fine, cu fructe coapte şi must şi mâncăruri din alea pe care nu cred că am să ştiu vreodată să le prepar...dar ce mult îmi place să le mănânc.

Şi ce am primit în schimb? O ploaie măruntă care pare că ţine de la începuturile lumii. Mâini şi picioare reci şi dureri reumatice. Cer gri şi plumburiu şi atât de apăsător, trafic de-ţi vine să laşi maşina în parcare (cine are). Noroi pe cizme.

Permite-mi, deci, să îmi schimb aşteptările. Visez acum la o sobă caldă, o carte bună, un ceai de coacăze, fără zahăr, şi zăpadă care să acopere totul. Să nu mai ştiu dacă e zi sau noapte. Dacă sunt la munte sau la mare. Să fie totul o mare albă, ca un nor din acela care nu aduce ploaie. Pufos. Cremos. Intact. Să ningă şi timpul să se oprească. Să toarcă secundele şi orele, precum motanul meu bătrân, fără să ducă undeva.

Şi aşa, suspendaţi, într-o poveste imaculată, să ne iubim.

Dorinţe...

Nadina mă invită să scriu despre dorinţe. Ale mele. Aşa ca de sfârşit de an, că tot miroase afară a iarnă şi a frig. Mărturisesc că mi-este puţin greu. Şi asta pentru că, până nu demult, de fiecare dată când suflam în lumânări, mâncam ceva nou sau...îmi cădea o geană (:P)...şi trebuia să îmi pun o dorinţă, aveam una singură în minte. Obsesivă. Care nu s-a îndeplinit, oricum. Partea bună este însă că, acum, când am reuşit să mă detaşez, am atâta libertate să îmi doresc...chestii, care s-ar putea chiar şi îndeplini, încât nu ştiu de unde să încep.

O să o iau pe rând.

Vreau ca fericirea care m-a cuprins de 24 de zile (hihi) să nu se termine. Să stea acolo, molcomă, discretă şi aducătoare de vise dulci. Să-mi miroasă dimineţile a cafea tare şi a milkshake cu bananou. Să citesc şi să-l citesc. Să scriu şi să-l descriu. Să cânt în maşina lui, cu trapa deschisă şi privind la cer. Să-l ţin de mână şi să-l privesc în timp ce fumează...să mă las hipnotizată de rotocoalele de fum pe care le scoate printre buzele întredeschise... Să vedem marea, şi lumea, şi fiecare lucru mic pe care ceilalţi nu-l observă.

Vreau o iarnă blândă în Bucureşti, dar zăpadă multă şi pufoasă la munte şi la mine acasă. Vreau marea îngheţată şi peisajul ireal al stabilopozilor acoperiţi de troiene. Vreau casa caldă, cu luminiţe în curte şi vinul fiert, în faţa sobei.

Vreau zile cu soare şi locuri pe care să le fotografiez. Şi un obiectiv nou, dacă tot suntem la capitolul ăsta! Bine, şi un trepied, set de filtre, încă un obiectiv...poate chiar un aparat mai nou...

Vreau să vad iar Parisul şi Barcelona. Să mă plimb prin Maroc, să văd Praga, Moscova, iarna, să lenevesc pe o insulă grecească şi să îmi cânte lin din bouzouki. Să fug în Columbia lui Marquez şi să caut Macondo-ul atemporal, pe râul care îmi poartă numele.

Şi mai vreau multe lucruri...acum îmi dau seama. Doar că nu eram obişnuită să le spun pe nume...

Ei râd...

Astăzi Boc a ieşi să mintă, încă o dată, (oare ultima?-am vrea noi) poporul cu televizorul. E marţi, 13, şi simte deja cum scaunul i se clatină. Şi atunci îşi spune să mai arunce puţin praf (din care are din belşug, întrucât numai asta a făcut din toată România, în ultimele luni) în ochiul votantului, ala care încă mai e deschis, atunci când scârba, grija că nu şi-a plătit întreţinerea sau că îşi pierde locul de muncă nu l-a închis de tot. A ieşit, deci, premierul să ne spună cum Magnificul Guvern vrea să ne dea o lege a pensiilor. Una pe care o vor 81% dintre români, şi, culmea, fix parlamentarii (aia 322, de data trecută) vor să o blocheze. Cum moţiunea asta de cenzură nu e datorată incompetenţei crase în care se complac de luni de zile aceşti iluştri urmaşi în funcţie ai Brătienilor (care, fie vorba-ntre noi, cred că se răsucesc în morminte). Nu, Guvernul ăsta e bun! E cinstit! Şi, mai mult, îşi respectă angajamentele faţă de români! Faţă de românii care s-au văzut nevoiţi să-şi închidă firmele, de când cu forfetarul, să stea acasă x zile pe lună, neplătiţi, să se enerveze în trafic, să înghită praf, pe şantierele mult trâmbiţatelor, dar puţin văzutelor, pasaje şi autostrăzi. Da, faţă de ei, evident!


Nu îmi place politica şi, probabil, nu o înţeleg! Pentru că altfel, poate aş fi ştiut de ce, atunci când Opoziţia, prin vocea lui Antonescu şi, mai proaspăt opozantul Geoană, îl acuza pe premier că a condus cel mai slab Guvern de după Revoluţie, acesta râdea. Cam cum râzi când eşti la o şuetă cu amicii şi auzi o glumă bună.

Şi de ce n-ar fi toate astea o glumă bună până la urmă? Măsuri anti criză? Un banc simpatic! Salarii, pensii, buget de stat? Anecdote. Români fără slujbe, datornici, executaţi silit? Fleacuri. Ambuteiaje, nervi, sărăcie? Detalii. Ei oricum pleacă acasă cu elicopterul, la vilele lor călduţe, la conturile din Eleveţia, concediile din străinătate.

Aşa că râd. De ce n-ar face-o?

Cum să fii fraier, într-o lume de şmecheri. Şi să îţi placă

Sunt ceea ce aţi putea numi un şofer civilizat. Respect regulile de circulaţie, dau mereu prioritate, îi las pe alţii să se bage în faţa mea, nu iau nimănui locul de parcare, semnalizez şi mulţumesc, de fiecare dată când cineva îmi face loc. Nu mă enervez când stau la coadă la semafor. Dau muzica mai tare şi imi aprind o ţigară. Şi mă uit în jur. La oameni, la clădiri, la ceilalţi şoferi. Odată am descoperit un curcubeu. Razele soarelui se refractau în picaturile de apă de la Fântâna Mioriţa, desupra căreia apăruse o minune colorată. Era într-o dimineaţă de luni, iar la Podul Băneasa se spărsese o conductă (folosesc această formulare impersonală ca să nu acuz pe vreun Dorel, care îşi face veacul pe la, de acum eternul, şantier de la pasaj). Prin urmare, intersecţia era inundată, traficul blocat, oamenii nervoşi, claxoanele sunau la intervale regulate şi relativ scurte, dinţii scrâşneau, mâinile băteau, nervoase, pe volan. Eu priveam pe geam, zâmbind.

Îmi place, aşadar, să cred că sunt civilizată în trafic. Mă uit la şoferii grăbiţi, care mă depăşesc şi pe dreapta şi pe stânga, pe linia de tramvai sau pe cea continuă, care urcă pe trotuare sau parchează pe refugii, şi mă felicit în gând că, în viaţa mea, lucrurile nu sunt ATÂT de presante, încât să mă cramponez de cele maxim 7 minute, pe care le-aş economisi dacă aş face toate aceste giumbuşlucuri.

E o chestiune de sănătate mintală, până la urmă. Ei claxonează nevrotic, turează maşinilie, gesticulează agresiv. Eu aleg să nu mă enervez, să zâmbesc, să ma bucur de o melodie frumoasă de la radio. Neuronii cui au de câştigat?

Ei bine, în dimineaţa asta, în drum spre muncă, pe o stradă cu o bandă şi jumătate, am vrut să depăşesc o maşină care staţiona nestingherită pe dreapta. Am semnalizat şi am depăşit-o, luându-i, într-adevăr, foarte fin, faţa unui taxi. Pentru că îmi suna telefonul, nu am apucat să apăs butonul de avarie, ca să-i mulţumesc/să mă scuz. La semaforul de la prima intersecţie, taximetristul a oprit în dreptul meu. Mai întâi mi-a bătut obrazul. I-am zâmbit, vinovată. A lăsat geamul jos. L-am lăsat şi eu, umilă, gata să mă justific. Ce a urmat s-ar putea rezuma astfel: eu sunt suma tuturor relelor, femeile nu ştiu să conducă, başca, sunt nepoliticoase în trafic, şi, vezi, din cauza ăstora ca tine nu le mai lăsăm noi să se bage. Mai bine stai la cratiţă, decât la volan!

Ştiţi, de obicei eu mulţumesc, i-am spus cu glas scăzut... Lasă, că am văzut eu cum mi-ai mulţumit! Zdrang, s-a închis geamul taximetristului, peste demnitatea mea şifonată. Am râs şi l-am lăsat să se bage în faţa mea, când a plecat cu scârţâit de roţi demonstrativ de la semafor.

Concluzia? De mâine să mă apuc să o iau şi eu pe linia de tramvai, din moment ce rezultatul e acelaşi? La bafta mea, probabil că, oricum, la prima intersecţie, Poliţia îmi va lua carnetul. Şi aici îmi dau seama că aşa e şi în viaţă. Unii au tupeu, fac gargară, se bagă (fără butonul de avarie), calcă peste ceilalţi şi scapă basma curată. Alţii, mai fraieri, le-ar spune lumea, mai oameni, le zic eu, respectă regulile şi trag din greu. Şi şi-o iau. Pentru că, printr-o ciudată răsturnare de valori, a fi bun e egal, mai nou, cu a fi prost!

Mă scuzaţi, dar eu vreau să fiu fraieră în continuare!

Leapsa muzicala

Simona mi-a facut o invitatie pe care nu o pot refuza... Ieri a fost ziua muzicii si trebuia sa ne alegem o melodie care ne place.
Stau si ma gandesc ca sunt atat de multe. Muzica a fost dintotdeauna o parte importanta din viata mea. De la cantecelele pe care mi le canta bunica, cu glas lin, atunci cand eram mica si, brusc, ma opream din plans si o ascultam, la cele pe care le cantam cu parintii mei, demult, cand se lua lumina si imi era frica, la sunetul de chitara care rasuna din garaj cand facea fratele meu repetitii, pana la melodiile pe care le asociez acum cu oameni, locuri, stari.
Tata e un mare meloman si la noi in casa a sunat mereu muzica... Am crescut cu Boney M, Abba sau Roxette. Am descoperit apoi Metallica, Dire Straits sau Nirvana...
Am iubit pe muzica, am plans pe muzica. Am ras si am dansat si am visat pe muzica. Si, in stilul meu caracteristic, am plecat, intotdeauna, pe muzica.

Vocea copilariei mele, a adolescentei plina de framantari, a tinerei nestatornice, a femeii care iubeste este cea a lui Dani Klein, de la Vaya Con Dios. Ea o sa povesteasca, intotdeauna, o bucatica din mine.