Asta e? :)

La început e ca un vânticel lin care se abate din când în când peste o pajiște, primăvara. Și mângâie firele de iarbă, fără să le îndoaie. Le dezmiardă. E atât de fin și aproape imperceptibil. Ca atunci când trasezi linii imaginare la 2 milimetri de pielea lui. Și nu îndrăznești să îl atingi. E și aproape și departe. Și al tău și al nimănui.

E golul din capul pieptului, când simți că ți se taie răsuflarea. Dar alergi cu pași de uriaș spre necunoscut. Spre un necunoscut pe care ai vrea să îl descoperi, să îl înveți pe de rost, să îl adulmeci, să îl sapi în buricele degetelor ca să-l recompui apoi, din nou și din nou, în vis.

E înfrigurarea care te cuprinde și îți paralizează existența. Și nu mai știi să simți decât prin el. Pentru el. Cuvintele îți par mici și nedemne de așa trăiri. Și-ai vrea să strigi tuturor, pe stradă, din mașină, în case, în Univers. Dar nicio limbă nu poate parcă să exprime sublimul dinăuntrul tău. Așa că taci și îți zâmbești complice. Iar lumea capătă culori pe care nu le-ai mai văzut vreodată. Rotunde și pline. Suprasaturate. Stau să explodeze. Să te acopere. Să te umple.

E o atingere, un zâmbet sau o vorbă spusă-n șoaptă. O îmbrățișare care a prins, în sfârșit, sens. Și promisiunea că visele nu își au locul numai în cutii.

Vise și cutii

Și foaia se încăpățâna să rămână albă. Ar fi aruncat cuvinte la-ntâmplare, ca pe niște cârpe uzate...doar ca să umple golul. Dar cuvintele astea, altădate ușoare ca un fulg, se transformau în bolovani și rămâneau în adâncuri.

Când construiești bucăți de vise din cioturi de cuvinte adunate, ai vrea să le coși una de alta și apoi să le lași să zboare liber. Dar nu întotdeauna bucățile se potrivesc. Câteodată unele sunt prea grele și le trag în jos pe toate. Știi zgomotul acela surd, când un vis se prăbușește pe podea? Și apoi pașii grăbiți ai trecătorilor îl fac una cu pământul? Eu l-am auzit de câteva ori. Și-mi sună și acum în minte. E ca un vaiet, și nu știi cine geme. Visul ciuntit sau pământul care îl primește. Sau poate sufletul care l-a construit.

Dacă ai ști de câte ori mi-am zis că nu mai vreau să visez. Înciudată de propria-mi neîndemânare. Poate dacă aș ști să le cos mai bine și visele mele ar zbura mai mult. Poate dacă le-aș decupa mai aproape de realitate, ar avea mai multă forță să se-nalțe. Poate dacă aș avea mai mult curaj, n-ar rămâne în cutii.

Poate că-ntr-o zi o să-nvăț. Și poate că atunci visul meu se va întoarce să mă ia și pe mine în el.

Poker-ul care ne doare

Disclaimer: Nu sunt critic de film și nici măcar conumator înrăit. Dar am (încă :P) un creier și în el un flitru. Așadar:

Poker e un film care te doare. Și nu pentru că ar fi o oglindă prea fidelă a unei societăți pe care o deplângem cu toții la țigară, pe bloguri sau la televizor. Ci pentru că e un film făcut PENTRU această societate. Publicul pe care și l-a proiectat Nicolaescu este format fix din oamenii de care ne plângem zi de zi. Spălați pe creiere de discursuri populiste, reality show-uri și telenovele ieftine cu țigani și mafioți. E o colecție de bancuri vulgare spuse, adesea, fără talent. Despre viață, politică și sex. Și despre o țară de care toți își bat joc. Și, culmea, publicul râde. Te trezești râzând și tu...după care îți vine să plângi. De milă, de nervi și de faptul că, fără să vrei, ai fost încadrat în această categorie. A proștilor, înregimentați într-un sistem pe care nu-l înțeleg și care își bate joc în fiecare zi de ei, sau a plictisiților care, oboșiți să se mai răzvrătească înghit zilnic mizeriile servite cu zâmbetul pe buze de hienele care își împart, la vârf, ciolanul.

Da, e o oglindă a unei societăți. Dar e o dovadă de aroganță absolută să o validezi în felul ăsta. Este ceea ce fac, în fiecare zi, conducătorii noștri. Ne-o trag pe la spate de nu ne vedem și nici măcar nu mai au decența să ne spună...Pardon!
Iar noi râdem. Pâine și circ. Și să ne distrăm bine!

P.S: Jojo este genială în rolul moldovencei. La cât de bine joacă, nici nu mai trebuia să ne arate sânii și fundul aproape jumătate din film.

Un joc

-Știi jocul ăla cu îmi place/nu-mi place? Trebuie să spui un lucru care îți place și unul care nu. Eu astăzi vreau să-i schimb regulile. Pentru că știu sigur că în lumea asta sunt mai multe lucruri care-mi plac decât cele care îmi repugnă. De fapt aș vrea să spun numai lucruri care-mi plac. Poate în felul ăsta o să vad și viața în alte culori. Ce nu spui nu există, nu-i așa?

-Dar nu, nici așa nu merge. Ar fi plictisitor să fie în lume doar lucruri care-ți plac.

-Și atunci?

-Atunci, pentru fiecare lucru care nu îți place, găsește cel puțin două care-ți plac. ..


Îmi place marea și briza, când se înserează, vara, și mi se face pielea de găină, dar nu mă-ndur să plec de pe chaise-longue. Îmi place soarele călduț care se strecoară în diminețile de vară în sera de acasă unde pot sta jos, pe o pernă, să citesc în timp ce-mi beau cafeaua. Nu-mi place mirosul de hamsii prăjite care-mi intră-n păr și-n haine.

Îmi place să mă plimb primăvara pe sub pomii înfloriți. Îmi place Iașiul în luna mai, când înfloresc teii și-mi aduc aminte cum mă plimbam de mână cu bunica mea, care-mi povestea de Basarabia ei, de speranță și vise, de oameni care-au fost și de lumi care-ar putea să fie. Nu-mi plac oamenii care n-au idealuri.

Îmi place să conduc, singură în mașină, cu muzica dată tare și gândurile care-mi zboară aiurea. Îmi place să scriu. Despre el, despre noi, despre lume și despre vise. Și despre ce îmi place . Nu-mi place să mi se vorbească de sus.

Îmi plac oamenii buni, pentru că sunt frumoși și strălucesc într-un fel aparte. Îmi plac vorbele spuse din suflet. Nu neapărat cele frumoase. Pentru că sub o vorbă măiestrită, uneori se-ascund ironii și malițiozități. Nu-mi plac bărbații care-mi spun prea repede ”te iubesc”.

Îmi place să descopăr orașe și locuri și să mă cufund în ele. Să ajung să fiu de-acolo. Să vorbesc cu oameni, dar mai ales să îi ascult. Îmi plac poveștile. Și cele triste, căci lacrimile nasc versuri, adesea. Nu-mi place să fac rău.

Îmi place să iubesc. Să descopăr detaliile, să ating, să simt, să gust, să văd. Îmi place să dau până la ultima suflare și nu regret niciodată. Nu-mi place să mă cred mai bună decât alții, deși o fac uneori.

Îmi plac defectele. Și toate imperfecțiunile care fac un om sau un lucru să fie unic. Natura nu e simetrică niciodată. Nu vreau să schimb nimic, ci doar să-nvăț să văd, în fiecare zi, din unghiuri diferite. Nu-mi plac oamenii care judecă gratuit.

Îmi place să privesc lumea printr-o lentilă și să mă joc cu razele soarelui, până când totul se aranjează cum aș vrea. Dar nu mi-e teamă să fiu surprinsă. Îmi place aflu ce gândești la un moment dat, dar o să prețuiesc întotdeauna misterul. Nu-mi place să mi se ia libertatea.

Îmi plce să visez și să construiesc lumi. Uneori mă pierd în ele și am nevoie de ajutor ca să revin. Nu mi-e teamă să cer ajutorul. Îmi place drumul către ceva, deși încă mă tem de destinații. Nu-mi place să mint.

Îmi place îngehțata. Și compotul de vișine. Și tot ce e dulce-acrișor. Nu-mi place spanacul.

Îmi place viața și mă străduiesc să trăiesc în fiecare zi cu zâmbetul pe buze. Să învăț, să cresc, să ajut să crească. Mă mai împiedic uneori și fac o grămadă de prostii. Mă enervez, mă îmbufnez, o iau de la capăt. Îmi place să complic lucrurile și că am nevoie de cineva să mi le descomplice. Nu-mi place să cred că asta e tot.

Ție ce îți place?

Cer pictat cu stele

Ce gândești tu, străine, în noaptea asta pictată cu stele, când am tăcut amândoi? Spre cine-ți zboară gândul, când se lasă liniștea în jurul tău? Fixezi lumina călătoare a vreunui colț de lume și lași o muzică, oricare, să te pătrundă încet, ca mângâierile unei amante duioase. Nu te frămânți și nu-ți dorești să fii în altă parte, dar porți în tine amintirea unui moment de fericire. Plin. Rotund și viu. Dar scurt, atât cât să nu moară niciodată.

La ce visezi, străine, când ții ochii larg deschiși? Când ești mai treaz ca niciodată. Când simți în palme o atingere pe care ai crezut-o uitată, iar în adâncuri vijelie. Nu vrei să îți lași ploapele să cadă, nici moleșeala să se-nstăpânească peste simțuri. Dar coada ochiului îți joacă feste. Și, printre gene, arunci priviri lungi către o viață care ar putea să fie. Cum, n-o s-o știi, poate, niciodată.

Eu nu te judec, străine. Și nici nu am să-ți cer nimic. Te ghicesc, în oglinda retrovizoare, printre rotocoale de fum. În față e marea. Marea mea. Și cerul. Pictat cu stele.