Ne prăbușim...

România ar trebui să funcționeze doar pe timp de vară. Asta ca să mai poată supraviețui câțiva ani de acum încolo. Suntem ca un castel care a fost odinioară strălucitor, dar de secole nu s-a mai îngrijit nimeni de el. În paragină. Structurile de rezistență încep să se clatine. Pereții, odată falnici și de neclintit, sunt invadați de igrasie. Grinzile, mâncate de carii. Tot ce-a rezistat de secole, în virtutea inerției, începe să se surpe.

Am văzut, deunăzi, Bucureștiul de sus. O aglomerare de linii și forme aiuristice. Acoperișuri poleite ale unor clădiri care odinioară făceau din el Micul Paris, sugrumate de blocuri aruncate la voia întâmplării, de betoane grosolane, de oțel și lumini alandala. Ca niște cristale swarovski într-un maldăr de gunoi. Nimic cochet, nimic estetic. Doar dezordine. Care zgârie retina.

Ne izolăm încet. Furia naturii e mai puternică decât noi. După ce trece urgia, rămân căi ferate în paragină, poduri care stau să cadă, drumuri ca după bombardament. Răspunsul de sus vine imediat. Nu sunt bani. Tot ce s-a construit, s-a construit acum mai bine de 20 de ani. De atunci am peticit, am astupat, am băgat sub preș.

Spitalele sunt gri. Nu sunt bani. Plajele se îngustează. Nu sunt bani. Drumurile pline de gropi. Nu sunt bani. Castelul Peleș, de vânzare. Cine să-l cumpere? Nu sunt bani. Paragină generală. Nu sunt bani. Criza asta a picat la țanc. Să acopere incompetența. Să mascheze prostia și rea voința. Să justifice indolența.

Oamenii sunt tot mai săraci. Și ce dacă? Nu sunt bani, n-ați auzit? Ce-ați fi vrut? Lux? Să vă plătiți chiriile la timp? Să aveți o mașină? Să vă schimbați pantofii, o dată la trei luni? Să plecați într-o excursie? Toate astea fără o mie de calcule? Deja vă întindeți.

Suntem cu toții într-un avion care se prăbușește. Pilotul automat pe care a mers vreo 20 de ani s-a stricat și el. Atâta că noi avem locurile din spate. Iar parașutele (sic!) sunt numai la Bussines Class. Scapă cine poate...

Ce nu ți-am zis niciodată

Am închis ușa. Până acum o lăsam întredeschisă și să mă postam îndărătu-i cu urechile ciulite. La ce bun, când în spatele ei era o liniște de gheață? Uneori adia vântul și foșnetul frunzelor îl luam drept altceva. Drept o chemare. O promisiune. Era, de fapt, numai ecoul strigătului dinăuntrul meu.

Am căutat în mine și-am găsit bucăți de viață. De simțire. Pasaje întregi pe care le-am scris către destinatarul la care nu aveau să ajungă niciodată. Mi-a lipsit curajul. Fugise și el, în spatele ușii.

26 august 2008

”Nu pot să cerşesc dragostea ta, deşi mi-aş dori-o. Te inventez în suflet în fiecare zi. Poate că n-a mai rămas nimic din cine eşti tu de fapt. Poate că nici nu a fost vreodată ceva din tine, în mintea mea.
Mă agăţ de vise ca de mâna mamei atunci când mi-era frică. Ele sunt salvarea şi pieirea mea. Mă pierd în idei, mă frâng sub cuvintele tale indiferente. Cuvintele sunt ca pietrele. Poţi alege să clădeşti cu ele un vis sau să le arunci în neştire, lovind totul în jur. Eu stau în bătaia lor şi am uitat să mă feresc. Sau poate nu am învăţat încă. Mă lovesc în plex, în burtă, în cap. Mă ridic de jos şi le adun cu grijă şi apoi, în umbra unui colţ de lume unde îmi oblojesc rănile, le rearanjez ca să pară că mă iubeşti. E o iluzie, ştiu. Dar e tot ce am.
Lumea e ca un carusel în care fiecare aleargă după cineva. Uneori se opreşte şi se dă semnalul de întoarcere. Unii trişează, sau poate din neatenţie nu schimbă direcţia de mers şi atunci se întâlnesc pe drum. Dar cazurile astea sunt rare.”

Un carusel au fost și anii aștia. Un montagne rousse al inimii. Am râs și-am plâns aproape în același timp. Și am uitat să cred în mine.

Ianuarie 2009

” ...te iubesc , în ciuda ta şi a lor şi chiar a mea câteodată. Te iubesc deşi eşti un idiot fandosit, cu gândirea unui copil de clasa a zecea, care s-a trezit futacul junglei. Deşi oamenii în jur îmi zic să fug cât văd cu ochii. Deşi eu simt că trebuie să fug cât mă ţin picioarele. Sunt a ta şi te iubesc deşi ştiu c-ai să mă faci să plâng, ştiu că ai să uiţi cuvintele frumoase pe care mi le spui, că ai să pleci de îndată ce ţi se va ivi ocazia, şi nici măcar nu o să-ţi pară rău. Stau aici şi te iubesc, şi mă doare stomacul numai când mă gândesc la asta.”

Și ușa rămânea întredeschisă. Atât cât să se strecoare, ca o adiere, iluzia, din când în când. Viața era în altă parte. Dar eu am rămas țintuită, în urma ei. Așteptând.

Septembrie 2009

”Aş vrea să mă doborî. Să mă loveşti în moalele capului şi să mă laşi zăcând acolo... M-aş zvârcoli o vreme şi apoi aş rămâne nemișcată... într-o toropeală salvatoare. Aş sta o vreme în aşa zisa convalescenţă a sufletului. Fără să dorm, fără să mănânc...fără să visez. Aş fixa cu ochii tavanul, sau cerul, sau stelele. Aş vedea doar chipul tău. Mi s-ar usca într-un final şi lacrimile. Şi apoi într-o zi m-aş ridica și, la început şchiopătând, mai mult pe jos decât pe sus, mi-aş continua drumul. Până într-o dimineaţă când mă voi trezi fără să îţi văd chipul, fără să mă gândesc unde eşti şi ce-ai făcut azi noapte. Voi realiza că nu mai ştiu exact cum arată zâmbetul tău şi că nu mai ţin minte cum sună vocea ta. Voi privi în jur şi voi vedea în sfârşit că s-a făcut primăvară, că lumea freamată şi mă aştepta. O voi saluta timid şi îmi voi cere iertare că am lipsit atât de mult. Și ea mă va primi și, pe nesimţite, voi începe să trăiesc din nou. Pentru mine.”

Iarna e pe terminate. Și mâinile mele, înghețate de la frigul din spatele ușii, au început să se dezmorțească. Au început să simtă mângâierile. Să-mi ceară să mângâi. Și altceva decât o nălucă. Mi-a lipsit curajul. Și convingerea. Nu ți-am zis lucrurile astea niciodată, pentru că, în adâncuri, știam că n-ai să le-nțelegi.

Am închis ușa. Și, cu sufletul ușor, plec după viață. A mea. De azi, voi plânge doar de fericire.

Sinistrați de lux

De la început trebuie să spun că sunt recunoscătoare unei Providențe care ne-a făcut să greșim drumul când ne-au ”dat afară” de pe autostradă, la Drajna, și am apucat-o spre Călărași. Altfel, probabil că n-am fi ajuns departe, pe drumul corect, și am fi înnoptat în mașină, în zăpadă. Chiar și așa, de ieri suntem sinistrați. Sinistrați de lux, ce-i drept. Blocați într-un hotel din Călărași. Întorși din drum de un polițist care ne-a anunțat că toate drumurile spre București sunt închise. Asta după cinci ore prin viscol, pe un drum care părea că nu duce nicăieri. Mi-a fost ciudă atunci pe polițist. De dimineață am aflat însă de la știri că vreo trei sute de oameni au fost blocați la Lehliu și au dormit pe la Căminul Cultural și la primărie. Alții prin mașini, în frig. Am auzit asta la televizor, în camera de hotel, unde era cald. Și atunci i-am fost recunoscătoare. Pentru că dacă nu ne întorcea din drum, am fi avut aceeași soartă. Asta dacă mai apucam să ajungem la Lehliu.

Nu am îndurat de frig așadar. Nici de foame. Din fericire, am avut și internet (și Facebook, după cum râdea Mashi de mine) și televizor. Dar sentimentul de claustrare e la fel de pregnant. Și cel de neputință.

Mă uit pe geam și mă întreb cât va mai ninge. Parcă o face la ambiție. Totul e alb. Și pustiu. La câteva zeci de metri, și Dunărea pare că s-a oprit. Mă simt suspendată din propria-mi viață și îmi recunosc înfrângerea în fața unei forțe cu mult mai mar decât mine. Îmi recunosc și nesăbuința de a pleca la drum pe o astfel de vreme. Și nu sunt supărată pe ”autorități” că n-au fost în stare să construiască un parapet pe autostradă, ca să nu mai viscolească, nici că au închis drumurile, nici că nu se mișcă mai repede cu utilajele de deszăpezire, nici pe șoferii care pleacă la drum neechipați și se împotmolesc și încurcă circulația, nici pe coloanele de mașini pe kilometri întregi, nici chiar pe iarnă nu sunt supărată că ne îngroapă în nămeți. Nu mă răzvrătesc. Nu vreau dreptate. Vreau doar să ajung acasă.

Valentine's bla bla bla

 

Până acum vreo 10 ani, pe 14 februarie era...ziua mea. O zi nici prea geroasă, nici prea caldă. De obicei cu mult soare, fie el şi cu dinţi. Cu mesaje, prieteni, tort, surprize, zâmbete şi multe, multe cadouri. Prin clasa a cincea am aflat, la ora de engleză, că sunt născută de Ziua Îndrăgostiţilor. Uau, ce drăguţ, mi-am zis atunci. Sunt specială, cu adevărat!

Doar că au trecut anii şi, pe nesimţite, ne-au invadat inimioarele de pluş, brelocurile, ursuleţii, felicitările, şi toate kitsch-urile pe care poţi să îngrămădeşti un „I inimă You”. Dintr-o dată, dulapul meu a devenit neîncăpător pentru papiţoii pe care scria „te iubesc!”. Şi a trebuit să îmi împart ziua cu toţi îndrăgosiţii din lume.

Trecând peste micul meu acces de egoism, nu înţeleg două lucruri. De ce avem neapărat nevoie de O ZI ca să ne (prefacem că?) iubim. Şi dacă tot avem nevoie de O ZI, de ce o importăm de la americani?

Zău, mi se pare restrictiv. Avem doar O ZI ca să spunem „Te iubesc”, numai una în care să primim flori, sau un mesaj frumos de la cineva special? O singură zi în care să fiu surprinsă cu un cadou, sau în care să dăruiesc? Şi dacă tot am decretat că facem asta doar o zi pe an, de ce ne scufundăm în plastic roşu sau în pluş chicios cu iz american, via China?

Se zice că de Dragobete (da. sărbătoarea aceea românească de care n-a auzit mai nimeni pentru că erau prea ocupaţi să se uite la televizor la ofertele de Valentine's Day) fetele mari strângeau de cu seara ultimile rămăşiţe de zăpadă, numită zăpada zânelor, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumuseţare şi pentru diferite descântece de dragoste. Da, doar că tot de la televizor am aflat că zăpada din Bucureşti e toxică şi s-ar putea să facem coşuri dacă ne atingem de ea.

Aşa că...rămânem la inimioarele de pluş.