Guest post- În marşarier către destinaţie

Un guest post by my brother, pentru că de câţiva ani cu un ochi plângem şi cu celălalt plângem şi mai tare, de fiecare dată când ne uităm la un meci al naţionalei.

*
Echipa naţională de fotbal a României a remizat, după un meci dezamăgitor pentru unii, cu reprezentativa Albaniei. Dezamăgirea presupune, însă, să te amăgească ceva de la bun început, or "naţionala" nu mai are de mult timp argumente să facă asta. Evident că m-am bucurat când am deschis scorul, dar pândea ascuns gândul că este nedrept pentru ceea ce s-a jucat. Sub o aparentă dominare a cursului jocului, România a părut fragilă, ca un castel de cărţi de joc, peste care urmează să sufle cineva. Fragilitatea nu vine din lipsa de talent sau pricepere, a jucătorilor sau antrenorului, ci din profunzimea sistemului. Cei care evoluează în ţară sunt păcăliţi de banii care li se flutură în faţă că fac performanţă, iar "stranierii" sunt puşi ca aparatele de aer condiţionat pe o casă de chirpici, să dea bine.

Fotbalul, asemenea tuturor sporturilor din România suferă cumplit de amatorismul şi privitul înapoi care ne caracterizează, diferenţa o fac banii şi popularitatea de care se bucură fiecare. Ce-i drept, câteva dintre ele au fost resuscitate temporar de performanţe surprinzătoare, pentru ca în scurt timp să reintre în coma ignoranţei şi a amintirilor frumoase. La drept vorbind, rezultatele cu care ne-am putut mândri în ultima vreme nu au fost chiar autohtone, performerii noştri sunt fie sportivi care se antrenează în afara ţării, fie reuşite de excepţie în ciuda lipsei de susţinere.

Nu putem vorbi despre baschet, rugby, volei şi altele asemenea lor, pentru că suntem inexistenţi. Revenim la fotbal, un exemplu reprezentativ, în ciuda popularităţii lui. Ne amintim cu plăcere dar comparăm cu tristeţe trecutul cu prezentul, iscodim cu luare aminte în stânga şi în dreapta şi încercăm să aplicăm şi noi reţeta, dar rezultatul se lasă aşteptat. Despre viitor? Numai de bine. Suntem cei mai buni când plănuim, promitem, ne prefacem că lucrăm. Ne aşezăm, frumos, pe bordură şi-l lăsăm pe Dorel să facă după cum îl duce capul. Cumpărăm piese străine şi ne întrebăm de ce nu "toarce" şi căruţa noastră ca bolizii de afară.

Calitatea produsului intern nu ar trebui să se bazeze pe bunăvoinţa unor profesionişti privaţi care să antreneze 20 de copii timp de câţiva ani, dintre care, cu noroc, unul sau doi să ofere satisfacţie. Formarea, creşterea şi folosirea sportivilor proprii ar trebui încurajată, asistată, impusă chiar. Sistemul ar trebui să facă asta, aici ar trebui să îşi concentreze atenţia cei responsabili. A folosi moştenirea lăsată de generaţiile trecute pentru a mirosi ce se mănâncă la masa bogaţilor este o practică ce ar trebui uitată.

Înaintăm cu spatele către un punct pe care l-am fixat în oglinda retrovizoare. Până când?

România, drum închis...

Scriam acum ceva timp, când eram acoperiţi de zăpezi, că România ar trebui să funcţioneze doar pe timp de vară. Retrag. Rectific. Reformulez. România ar trebui să se închidă de tot. Pentru că este un pericol pentru proprii-i cetăţeni. Şi nu orice pericol. Unul de viaţă. Şi, mai ales, mult mai trist, de moarte.

Fac parte din generaţia care a crescut odată cu tranziţia. Tranziţie care, lexical vorbind, ar trebui să implice o schimbare, o trecere de la ceva la altceva. De perioada de la care facem trecerea nu-mi amintesc mai nimic. Am doar o colecţie de reprezentări, culese de prin cărţi, filme sau discuţii la care am asistat. Şi amintirea vagă a unei banane primite de la o vecină, pe care am împărţit-o cu frate-meu, şi mi-a părut cel mai bun lucru pe care îl gustasem vreodată. Despre perioada spre care ne îndreptăm nici atât. Doar vise, speranţe şi aşteptări. Şi un sentiment penibil că e tot mai departe.

În România se moare. Se moare în multe feluri. În spitale, pe şantiere neasigurate, luaţi de ape. Urmează să se moară de foame, de frig, de deznădejde, de revoltă. Mor proiecte, mor idei. Mor speranţe una câte una. Iar într-o clădire imensă, undeva în centrul Bucureştiului, un grup restrâns moare de plictiseală. Atât de tare încât, atunci când ar trebui să voteze legi care depun familii întregi în ghearele disperării, parlamentarii mai aruncă un ochi la Cupa Mondială, pe laptop. A naibii ţară asta, în care nu pot şi ei să se-nâtlnească la o bere, la terasă şi să mai crească un impozit. Sau la bufetul din palatul parlamentului, să mânânce un ecler de 0,45 lei şi să mai taie din salarii, plângându-se în timpul ăsta că ciorba de 1 leu şi friptura de 2,5 nu mai sunt ce-au fost.

E plină ţara de gropi. Dar cele din asfalt nu-s nici pe departe atât de mari precum prăpastia dintre guvernanţi şi românul prost care s-a dus la vot. Se surpă drumuri şi cad poduri, pentru că da, iarna ninge, vara plouă, râurile se umflă şi năvălesc peste case, drumuri şi tot ce le mai iese în cale. Mai puţin peste digurile pe care nimeni nu le construieşte când e uscat, pentru că, nu-i aşa, dacă a venit o dată apa, nu se mai întâmplă a doua oară. Mai bine cărăm saci când râul stă să se reverse. Mai facem o cruce, mai aprindem o lumânare, mai facem o şedinţă de Guvern şi ne dăm la televizor tunând şi fulgerând (de parcă asta mai lipsea) că trebuie luate măsuri. Şi apoi, cu un tupeu frate bun cu cinismul şi văr primar cu nesimţirea, le mulţumim jandarmilor care nu dorm de nopţi întregi, cărând saci cu nisip şi transportând evacuaţi. Aceiaşi cărora le tăiem salariile cu 25%. Poate ar trebui şi ei să lase un sfert din oameni să se-nece?

E un drum ca oricare altul şi tranziţia asta. Şi drumul poate fi frumos. Atunci când ştii că ai o destinaţie. Când aşteptarea, chiar dacă-i presărată cu serpentine şi rău de maşină, te face să priveşti încrezător înainte. Când însă, de pe marginea drumului, îţi aţin calea doar indicatoarele „Atenţie, cad pietre!” şi „Drum închis”, iar şoferul îţi spune că şi-a luat permisul la Piteşti şi a dat pe gât vreo trei pahare, te gândeşti serios să deschizi uşa şi să sari din mers.

Poker-ul care ne doare

Disclaimer: Nu sunt critic de film și nici măcar conumator înrăit. Dar am (încă :P) un creier și în el un flitru. Așadar:

Poker e un film care te doare. Și nu pentru că ar fi o oglindă prea fidelă a unei societăți pe care o deplângem cu toții la țigară, pe bloguri sau la televizor. Ci pentru că e un film făcut PENTRU această societate. Publicul pe care și l-a proiectat Nicolaescu este format fix din oamenii de care ne plângem zi de zi. Spălați pe creiere de discursuri populiste, reality show-uri și telenovele ieftine cu țigani și mafioți. E o colecție de bancuri vulgare spuse, adesea, fără talent. Despre viață, politică și sex. Și despre o țară de care toți își bat joc. Și, culmea, publicul râde. Te trezești râzând și tu...după care îți vine să plângi. De milă, de nervi și de faptul că, fără să vrei, ai fost încadrat în această categorie. A proștilor, înregimentați într-un sistem pe care nu-l înțeleg și care își bate joc în fiecare zi de ei, sau a plictisiților care, oboșiți să se mai răzvrătească înghit zilnic mizeriile servite cu zâmbetul pe buze de hienele care își împart, la vârf, ciolanul.

Da, e o oglindă a unei societăți. Dar e o dovadă de aroganță absolută să o validezi în felul ăsta. Este ceea ce fac, în fiecare zi, conducătorii noștri. Ne-o trag pe la spate de nu ne vedem și nici măcar nu mai au decența să ne spună...Pardon!
Iar noi râdem. Pâine și circ. Și să ne distrăm bine!

P.S: Jojo este genială în rolul moldovencei. La cât de bine joacă, nici nu mai trebuia să ne arate sânii și fundul aproape jumătate din film.

Ne prăbușim...

România ar trebui să funcționeze doar pe timp de vară. Asta ca să mai poată supraviețui câțiva ani de acum încolo. Suntem ca un castel care a fost odinioară strălucitor, dar de secole nu s-a mai îngrijit nimeni de el. În paragină. Structurile de rezistență încep să se clatine. Pereții, odată falnici și de neclintit, sunt invadați de igrasie. Grinzile, mâncate de carii. Tot ce-a rezistat de secole, în virtutea inerției, începe să se surpe.

Am văzut, deunăzi, Bucureștiul de sus. O aglomerare de linii și forme aiuristice. Acoperișuri poleite ale unor clădiri care odinioară făceau din el Micul Paris, sugrumate de blocuri aruncate la voia întâmplării, de betoane grosolane, de oțel și lumini alandala. Ca niște cristale swarovski într-un maldăr de gunoi. Nimic cochet, nimic estetic. Doar dezordine. Care zgârie retina.

Ne izolăm încet. Furia naturii e mai puternică decât noi. După ce trece urgia, rămân căi ferate în paragină, poduri care stau să cadă, drumuri ca după bombardament. Răspunsul de sus vine imediat. Nu sunt bani. Tot ce s-a construit, s-a construit acum mai bine de 20 de ani. De atunci am peticit, am astupat, am băgat sub preș.

Spitalele sunt gri. Nu sunt bani. Plajele se îngustează. Nu sunt bani. Drumurile pline de gropi. Nu sunt bani. Castelul Peleș, de vânzare. Cine să-l cumpere? Nu sunt bani. Paragină generală. Nu sunt bani. Criza asta a picat la țanc. Să acopere incompetența. Să mascheze prostia și rea voința. Să justifice indolența.

Oamenii sunt tot mai săraci. Și ce dacă? Nu sunt bani, n-ați auzit? Ce-ați fi vrut? Lux? Să vă plătiți chiriile la timp? Să aveți o mașină? Să vă schimbați pantofii, o dată la trei luni? Să plecați într-o excursie? Toate astea fără o mie de calcule? Deja vă întindeți.

Suntem cu toții într-un avion care se prăbușește. Pilotul automat pe care a mers vreo 20 de ani s-a stricat și el. Atâta că noi avem locurile din spate. Iar parașutele (sic!) sunt numai la Bussines Class. Scapă cine poate...

Valentine's bla bla bla

 

Până acum vreo 10 ani, pe 14 februarie era...ziua mea. O zi nici prea geroasă, nici prea caldă. De obicei cu mult soare, fie el şi cu dinţi. Cu mesaje, prieteni, tort, surprize, zâmbete şi multe, multe cadouri. Prin clasa a cincea am aflat, la ora de engleză, că sunt născută de Ziua Îndrăgostiţilor. Uau, ce drăguţ, mi-am zis atunci. Sunt specială, cu adevărat!

Doar că au trecut anii şi, pe nesimţite, ne-au invadat inimioarele de pluş, brelocurile, ursuleţii, felicitările, şi toate kitsch-urile pe care poţi să îngrămădeşti un „I inimă You”. Dintr-o dată, dulapul meu a devenit neîncăpător pentru papiţoii pe care scria „te iubesc!”. Şi a trebuit să îmi împart ziua cu toţi îndrăgosiţii din lume.

Trecând peste micul meu acces de egoism, nu înţeleg două lucruri. De ce avem neapărat nevoie de O ZI ca să ne (prefacem că?) iubim. Şi dacă tot avem nevoie de O ZI, de ce o importăm de la americani?

Zău, mi se pare restrictiv. Avem doar O ZI ca să spunem „Te iubesc”, numai una în care să primim flori, sau un mesaj frumos de la cineva special? O singură zi în care să fiu surprinsă cu un cadou, sau în care să dăruiesc? Şi dacă tot am decretat că facem asta doar o zi pe an, de ce ne scufundăm în plastic roşu sau în pluş chicios cu iz american, via China?

Se zice că de Dragobete (da. sărbătoarea aceea românească de care n-a auzit mai nimeni pentru că erau prea ocupaţi să se uite la televizor la ofertele de Valentine's Day) fetele mari strângeau de cu seara ultimile rămăşiţe de zăpadă, numită zăpada zânelor, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumuseţare şi pentru diferite descântece de dragoste. Da, doar că tot de la televizor am aflat că zăpada din Bucureşti e toxică şi s-ar putea să facem coşuri dacă ne atingem de ea.

Aşa că...rămânem la inimioarele de pluş.

Întoarce și obrazul celălalt...măcar să fie simetric

Motto: Isus a întors și celălalt obraz pentru că nu lovea bine cu dreapta?


Mă întreb ce mecanism îi face pe unii oameni să fie fraieri și pe alții reci și calculați. E o chestie cu care te naști sau o dobândești în timp? E vreun moment anume, din copilărie sau adolescență, când se decide, definitiv și irevocabil, că ai să fii un plângăcios sau că vei „călca peste cadavre”?

De pildă eu sunt o plângăcioasă. O fraieră plângăcioasă. Replica tăioasă îmi vine, cel mai adesea, la vreo 5 minute după ce „agresorul” a plecat. I-o adresez în gând de mai multe ori și asta mă eliberează- norocul meu! Dar pe moment sunt un morman de paie. Ude.

Una din amintirile mele cele mai vechi e din preajma Crăciunului, când mama pusese aluatul de cozonac la crescut. Eu mă ciondăneam cu frate-meu, pe cine știe ce mărunțiș. Replica mamei îmi sună și acum în minte: ”N-aveți voie să vorbiți urât aici, că speriați cozonacii!”.

Azi cineva m-a jignit absolut gratuit. Și m-a jignit urât, fără ca măcar să fi schimbat vreun cuvânt cu mine până acum. Ce-am făcut eu? Am strigat în mine: NEDREPTATE!!! Am plâns un pic și apoi i-am trimis un mesaj acid. Atât de acid cât poate fi un mesaj care începe cu...”stimate domn”. Adică mai deloc, pe limba lui, pesemne.

Ăsta cred că e răspunsul. Vorbim limbi diferite noi, fraierii, și cei care împart invective de parcă ar da bună ziua. Pentru unii, cuvintele au însemnătate, sunt valoroase, prieteni dragi și uneori dușmani aprigi. De aceea, știm să la păstrăm sau să le dăruim, să le cântăm, să le lăsăm să plutească, să valseze printre noi. Pentru alții, ele sunt doar niște bolovani fără nicio valoare, cu care aruncă la întâmplare, le varsă, le rostogolesc. Indiferent pe cine lovesc cu ele.

Uneori mă gândesc cum ar fi dacă aș putea să dau replici usturătoare unor oameni care mă jignesc. Îmi vine în minte însă gustul extrem de amar pe care l-am avut în rarele ocazii când am reușit s-o fac. Când aș fi vrut să se caște pământul și să mă înghită sau să alerg după persoana respectivă, să o îmbrățișez și să îmi cer scuze.

Aparent, chiar și după 20 de ani, eu tot cu grija cozonacilor am rămas.

Bancuri prezidenţiale

Pâine şi circ. Toate-s vechi şi nouă toate. Românii au, în sfârşit, conducătorul care-i reprezintă. Căci ce e mai românesc decât să răzi de capra, moartă de indigestie, a vecinului, după ce tu însuţi i-ai aruncat preventiv nişte iarbă expirată peste gard?

Şi unde să o faci mai bine dacă nu la televiziunea poporului, recent rebranduită în "BreakingNewsTV" şi complet nemoguliană.

Să hăhăiţi bine!





P.S.: Mă aştept ca dintr-un moment în altul să iasă Naomi, Piticul Porno şi, eventual, Elodia şi să bea cu toţii un şpriţ, la poveşti.

Civilizația low-cost

Se zice că un lord adevărat folosește tacâmurile chiar și atunci când mănâncă singur, pe-o insulă pustie, sau în deșert. Românii nu sunt lorzi. Nici n-ar putea să fie. Pentru că, pe vremea când Shakespeare se uita la stele și scria despre dragostea imposibilă dintre descendenții unor familii rivale, care se iubesc în ciuda acestora și a destinului, dar sunt înfrânți până la urmă de însăși soarta care i-a unit, la noi otrăveau fântânile și pârjoleau ogoarele în calea turcilor. Și se refugiau în munți. Unde nu recitau poezii. Cel mult, cântece de leagăn.

Românii nu sunt manierați și culți. Nici sofisticați ca francezii, nici sobrii ca nemții, nici civilizați ca nordicii. Sunt gălăgioși și veșnic nemulțumiți. Jmenari, jepcari, grobieni. Vor câștig ușor și rapid dacă se poate. Le plac combinațiile. Așteaptă să le pice ceva. Privați atâta vreme de o grămadă de lucruri, au înțeles greșit democrația. Sau poate n-au înțeles-o deloc. Drepturi da, obligații ba. Vrem respect, dar nu oferim noi, primii, nimic.

Am călătorit deunăzi cu o cursă low-cost. Nu era prima oară, deși de fiecare dată îmi promit că e ultima (dar, na, cine poate rezista tentației unui zbor la Madrid cu nici 50 de euro?). Nu știu cum sunt cursele low cost din alte țări, dar ale noastre se disting de la o poștă. Un experiment simplu: recunoașteți coada de așteptare la check-in, pentru București, cu un low-cost, în orice aeroport din Europa. Nu veți de greș dacă:

-vă îndreptați spre coada de unde se aud cele mai multe vociferări.

-vă uitați la cum sunt îmbrăcați oamenii(nu sunt o sclavă a aparențelor, jur, și nici nu spun ca sunt îmbrăcați sărăcăcios, că nu ar fi fost cazul să îi judec atunci). Cu cât mai multe paiete, catarame strălucitoare, lanturi groase de (h)aur vedeți, cu atât sunteți mai aproape. Și mai e ceva. De obicei, în avion te îmbraci comod. La această coadă veți vedea cele mai multe tocuri cui.

-și nu e o coadă de fapt. E o grămadă.

În avion e degringoladă. Ce contează că politica companiei spune că ai voie cu o(UNA) geantă de mână, și aia de anumite dimensiuni, ca să încapă toate bagajele? De fiecare dată e plin de saci de rafie, de te întrebi dacă au proiectat aștia gresit avionul și nu s-au gândit la bagajele paagerilor. Când avionul aterizează, însoțitoarea de zbor ne roagă un singur lucru: rămâneți cu centurile cuplate, până la oprirea aeronavei. De îndată ce se simte prima roată pe pământ, începe un adevărat concert de click-uri, mulțimea se ridică în neștire și începe să caute bagajele. Oameni buni, nu suntem în tren! Dureaza încă 30 de secunde să iasa avionul de pe pistă, că suntem pe Băneasa, nu pe Heathrow! Vă grăbiți undeva? N-ați vrea să deschidem ușile, să coborâți din mers?

Bun, veți zice, aia-s cocalarii, căpșunarii, macaronarii, țiganii. Ei bine, dacă e așa, sunt mulți, nene! Și ce te faci că și în țară îi vezi peste tot: la mall, la piața, la scara blocului, în ratb, în trafic. E o chestie determinată istoric până la urmă, și degeaba ne răzvrătim și strâmbăm din nas, noi, aștia cu pretenții de lorzi. Dacă stai să te gândești la evoluția poporul nostru și la piramida nevoilor, e clar că iobagul sau jelerul n-avea pretenții de civilizație și artă, când nu știa dacă are ce mânca a doua zi. Sau că, întorși din munți, la casele prădate, femeile violate, țăranii noștri n-aveau vreme să se preocupe de maniere înalte. Respectul pentru celălalt se învață, civilizația se cultivă. Pe meleagurile noastre, n-au avut vreme de asta.

Românii, așadar, nu sunt lorzi. Există, firește, excepții. Există elite. Sunt puțini, și de-a lungul veacurilor au scris istoria. Căci da, românii nu sunt Cantemir, Bălcescu, Brătienii. Aceia sunt excepțiile. Care la un moment dat au ieșit în față. Acum preferă să stea retrași. Sau să plece prin alte părți. Televizorul și (sub)cultura reality show i-au redus la tăcere. Dacă înainte “rumânul prost” asculta de vornic , de popă sau de dascăl, pentru că își recunoștea neștiința, acum tupeul ține loc de învățătură și banii de civilizație. Și toată lumea face “aroganțe“.

Scriu toate astea pentru că am obosit. Să văd în jur mizerie și oameni indiferenți, să fiu luată de fraieră, să îmi găsesc ștergătoarele ridicate chiar dacă am lăsat mașina pe un loc neplătit (dar, na, e împământenit) sau și mai rău, să gasesc pe cineva care dă cu picioarele în ea, pentru a-i porni alarma, deși lăsasem un bilet în geam cu numărul de telefon și că stau 5 minute, să aștept cu orele la nu știu ce ghișee și când în sfârșit ajung să mi se spună acru că e pauza de prânz, să mă trezesc duminica în acorduri de manele, în ceea ce s-ar putea prea bine să fie războiul decibelilor, purtat între vecinii mei, să salut oameni la muncă și să se uite prin mine(ce fel de om trebuie să fii, să nu răspunzi la un salut, chiar și atunci când nu cunoști persoana?) Și pentru că azi, stând la o coadă la KFC, când o cunoștință care se afla mai în față mi-a strigat să vin acolo, și eu am spus că mi-e jenă și nu e corect să trec în față, m-a întrebat sincer: “Tu în ce țară ai trăit?”.

Sporturile naţionale...

În dimineaţa asta am venit la serviciu cu metroul. Mai bine zis cu metroul, autobuzul, mulţimea, pejosul, noroiul, ploaia şi vântul în faţă. Mă gândeam cum ar fi dacă şi urbea noastră dragă ar beneficia de o reţea de metrou precum Parisul sau Barcelona. Am fi, poate, mai punctuali? Mai zâmbitori? Dar nu asta vroiam să povestesc. Am citit, gratis, la metrou, ziarul Ring. Am aflat de acolo, printre altele, că părinţii lui Marian Drăgulescu l-au urmărit pe fiul lor la televizorul unor vecini, pentru că...nu aveau postul care difuza competiţia la care a câştigat „numai” două medalii. De aur.

Acum, m-am interesat şi eu ce post a difuzat respectiva competiţie. Aud că e Digi Tv, care, într-adevăr, nu se prinde decât de ... iniţiaţi. Şi atunci mă întreb de ce nu a fost dată de o televiziune la care au acces mai mulţi oameni. De genul Televiziunii Naţionale. Să fi fost ea, competiţia, una de neglijat? Adică o adunare la care nişte unii mai ţopăie un pic, pe muzică, se agaţă de nişte inele, sau sar de nebuni pe trambuline? Nu, nu era decât un campionat. Mondial.

Asta mi-a adus aminte de un „buletin” sportiv auzit aseară la radio, pe la ora 23.00. De fapt, ca să fiu mai exactă, înainte de buletinul de ştiri, prezentatorul s-a gândit să ne facă un rezumat din ştirile sportive. Care a sunat cam aşa: Fotbal. Rezultate. F.C. Adunaţii Copăceni- C.S Camionul Iepureşti, 2-0, Rulmentul Piatra Arsă- Locomotiva Zărneşti, 1-3, Gloria Pătlăgelele- F.C. Corbu, 2-2. Alte ştiri. Jenson Button, campion la Formula 1 şi Marian Drăgulescu a câştigat CEVA medalii. Sfârşit.

Eu constatasem de multă vreme că, la noi, ştirile sportive sunt, de fapt, informaţii mondene din fotbalul intern, dar asta nu înseamnă că e normal!!! Şi, în niciun caz nu cred că e normal să îmi povesteşti despre nişte meciuri plictisitoare, fie ele şi din divizia A (Burger, sau cum îi zicea?) şi să îmi spui apoi, aşa ca fapt divers, că Drăgulescu a câştigat şi el nişte medalii. Se întâmplă să fie de aur. Se întâmplă să fie a 13-a şi a 14-a, după ce el anunţase că se retrage şi a stat pe bară vreo cinci luni. Simţiţi povestea? Nenea de la radio, nu.

Să nu mă înţelegeţi greşit. Sunt microbistă. Am fost la multe meciuri pe stadion, la naţională, la...Steaua, şi la Callatis de câteva ori. Mă uit cu plăcere la un meci de Champions League, şi, întotdeauna urmăresc campionatele europene sau mondiale, unde, în mod trist, de cele mai multe ori, trebuie să îmi aleg o ţară cu care să ţin. La gimnastică, pe de altă parte, de când mă ştiu, am ţinut cu una singură. Cu ţara mea. Care, cel mai adesea nu m-a dezamăgit. Să fie asta motivul pentru care faptul că România câştigă aur la gimnastică nu mai e considerat o ştire din sport? Dar, că Jiji s-a certat la vestiare cu ultimul antrenor adus la Steaua, este! E clar! Bârfa şi privitul în ograda vecinului sunt sporturile noastre naţionale!

P.S.: Unii ar zice că sportul naţional e Oina. Oinama şâcâdâm şâcâdâm!!!