Postări
Când eram mică, dar și mai apoi, când am crescut, oriunde aș fi fost și cu oricine, oricum m-aș fi jucat și oricât m-aș fi distrat, venea o vreme când mă postam în fața unui geam și începeam să plâng. Nu erau scâncetele unui plod răsfățat. Nu cerșeam atenție. Erau doar suspine discrete, cu fruntea lipită de geam. Mi-era dor. Dor de MAMA. Chiar dacă era în alt oraș, sau doar la serviciu. De la un anumit moment totul devenea neinteresant pentru mine și simțeam nevoia să fiu în preajma ei, să respir aerul din jurul ei, s-o văd, s-o simt, să mă lipesc de ea, așa moale și caldă, mirosind mereu a proaspăt și a frezii. Mirosul de frezii mă trimite întotdeauna cu gândul la ea. Sunt florile ei preferate.
Mama îmi mulțumește mereu că am ales-o pe ea să-i fiu copil. Nu știe că, de fapt, ăsta a fost norocul meu cel mai mare.
Când am râs, m-a îmbrățișat. Când mi-era mai greu și credeam că n-o să pot în veci să mă ridic, m-a îmbrățișat. Când am câștigat, m-a îmbrățișat. Când am greșit, mi-a pus mâna pe umăr și m-a îmbrățișat. Când am fost meschină sau răutăcioasă cu ea, a zâmbit a înțelegere și m-a îmbrățișat. Pe ploaie, soare sau furtuni, ea e acolo, să-mi zâmbească și să mă-ncurajeze. Mamă, prietenă, salvatoare, camarad.
Trec anii și câteodată mai stau la geam și suspin. Doar gândul că într-o zi nu va mai fi îmi provoacă amețeli. Și rog Viața să amâne momentul ăla cât mai mult.
Azi e ziua ei. Anul ăsta face 35 J(de vreo 15 ani, într-un an face 35, într-altul 36). La mulți ani, mămico! Încă nu s-au inventat cuvintele potrivite ca să-ți spun cât de mult te iubesc!
P.S: Ce veche e poza asta! De când eram Metallica :))
