Vise și cutii

Și foaia se încăpățâna să rămână albă. Ar fi aruncat cuvinte la-ntâmplare, ca pe niște cârpe uzate...doar ca să umple golul. Dar cuvintele astea, altădate ușoare ca un fulg, se transformau în bolovani și rămâneau în adâncuri.

Când construiești bucăți de vise din cioturi de cuvinte adunate, ai vrea să le coși una de alta și apoi să le lași să zboare liber. Dar nu întotdeauna bucățile se potrivesc. Câteodată unele sunt prea grele și le trag în jos pe toate. Știi zgomotul acela surd, când un vis se prăbușește pe podea? Și apoi pașii grăbiți ai trecătorilor îl fac una cu pământul? Eu l-am auzit de câteva ori. Și-mi sună și acum în minte. E ca un vaiet, și nu știi cine geme. Visul ciuntit sau pământul care îl primește. Sau poate sufletul care l-a construit.

Dacă ai ști de câte ori mi-am zis că nu mai vreau să visez. Înciudată de propria-mi neîndemânare. Poate dacă aș ști să le cos mai bine și visele mele ar zbura mai mult. Poate dacă le-aș decupa mai aproape de realitate, ar avea mai multă forță să se-nalțe. Poate dacă aș avea mai mult curaj, n-ar rămâne în cutii.

Poate că-ntr-o zi o să-nvăț. Și poate că atunci visul meu se va întoarce să mă ia și pe mine în el.

Ce nu ți-am zis niciodată

Am închis ușa. Până acum o lăsam întredeschisă și să mă postam îndărătu-i cu urechile ciulite. La ce bun, când în spatele ei era o liniște de gheață? Uneori adia vântul și foșnetul frunzelor îl luam drept altceva. Drept o chemare. O promisiune. Era, de fapt, numai ecoul strigătului dinăuntrul meu.

Am căutat în mine și-am găsit bucăți de viață. De simțire. Pasaje întregi pe care le-am scris către destinatarul la care nu aveau să ajungă niciodată. Mi-a lipsit curajul. Fugise și el, în spatele ușii.

26 august 2008

”Nu pot să cerşesc dragostea ta, deşi mi-aş dori-o. Te inventez în suflet în fiecare zi. Poate că n-a mai rămas nimic din cine eşti tu de fapt. Poate că nici nu a fost vreodată ceva din tine, în mintea mea.
Mă agăţ de vise ca de mâna mamei atunci când mi-era frică. Ele sunt salvarea şi pieirea mea. Mă pierd în idei, mă frâng sub cuvintele tale indiferente. Cuvintele sunt ca pietrele. Poţi alege să clădeşti cu ele un vis sau să le arunci în neştire, lovind totul în jur. Eu stau în bătaia lor şi am uitat să mă feresc. Sau poate nu am învăţat încă. Mă lovesc în plex, în burtă, în cap. Mă ridic de jos şi le adun cu grijă şi apoi, în umbra unui colţ de lume unde îmi oblojesc rănile, le rearanjez ca să pară că mă iubeşti. E o iluzie, ştiu. Dar e tot ce am.
Lumea e ca un carusel în care fiecare aleargă după cineva. Uneori se opreşte şi se dă semnalul de întoarcere. Unii trişează, sau poate din neatenţie nu schimbă direcţia de mers şi atunci se întâlnesc pe drum. Dar cazurile astea sunt rare.”

Un carusel au fost și anii aștia. Un montagne rousse al inimii. Am râs și-am plâns aproape în același timp. Și am uitat să cred în mine.

Ianuarie 2009

” ...te iubesc , în ciuda ta şi a lor şi chiar a mea câteodată. Te iubesc deşi eşti un idiot fandosit, cu gândirea unui copil de clasa a zecea, care s-a trezit futacul junglei. Deşi oamenii în jur îmi zic să fug cât văd cu ochii. Deşi eu simt că trebuie să fug cât mă ţin picioarele. Sunt a ta şi te iubesc deşi ştiu c-ai să mă faci să plâng, ştiu că ai să uiţi cuvintele frumoase pe care mi le spui, că ai să pleci de îndată ce ţi se va ivi ocazia, şi nici măcar nu o să-ţi pară rău. Stau aici şi te iubesc, şi mă doare stomacul numai când mă gândesc la asta.”

Și ușa rămânea întredeschisă. Atât cât să se strecoare, ca o adiere, iluzia, din când în când. Viața era în altă parte. Dar eu am rămas țintuită, în urma ei. Așteptând.

Septembrie 2009

”Aş vrea să mă doborî. Să mă loveşti în moalele capului şi să mă laşi zăcând acolo... M-aş zvârcoli o vreme şi apoi aş rămâne nemișcată... într-o toropeală salvatoare. Aş sta o vreme în aşa zisa convalescenţă a sufletului. Fără să dorm, fără să mănânc...fără să visez. Aş fixa cu ochii tavanul, sau cerul, sau stelele. Aş vedea doar chipul tău. Mi s-ar usca într-un final şi lacrimile. Şi apoi într-o zi m-aş ridica și, la început şchiopătând, mai mult pe jos decât pe sus, mi-aş continua drumul. Până într-o dimineaţă când mă voi trezi fără să îţi văd chipul, fără să mă gândesc unde eşti şi ce-ai făcut azi noapte. Voi realiza că nu mai ştiu exact cum arată zâmbetul tău şi că nu mai ţin minte cum sună vocea ta. Voi privi în jur şi voi vedea în sfârşit că s-a făcut primăvară, că lumea freamată şi mă aştepta. O voi saluta timid şi îmi voi cere iertare că am lipsit atât de mult. Și ea mă va primi și, pe nesimţite, voi începe să trăiesc din nou. Pentru mine.”

Iarna e pe terminate. Și mâinile mele, înghețate de la frigul din spatele ușii, au început să se dezmorțească. Au început să simtă mângâierile. Să-mi ceară să mângâi. Și altceva decât o nălucă. Mi-a lipsit curajul. Și convingerea. Nu ți-am zis lucrurile astea niciodată, pentru că, în adâncuri, știam că n-ai să le-nțelegi.

Am închis ușa. Și, cu sufletul ușor, plec după viață. A mea. De azi, voi plânge doar de fericire.

Şi epilogul?

Acum mulţi ani am scris asta. În seara asta mi-am amintit. E ca şi cum atunci aş fi ştiut. E ca şi cum, demult, mi-am scris viaţa care avea să vină. Şi am urmat-o întocmai. Am citit, recent, însemnările de prin jurnalele mele din liceu. Scriam cu frenezie despre viaţă, despre dragoste, deşi eram doar o fătucă îndrăgostită de ideea de a iubi şi nu ştiam nimic despre asta. Tânjeam după iubirea care va veni şi-mi va lua minţile. O ticluiam, în taină. O visam. O chemam.

Am scris atunci prologul şi actul înâi şi actul doi din ce avea să fie piesa (drama?) care va urma. Am intuit-o numai. Poate am atras-o? N-am ştiut niciodată de unde venea tristeţea din versurile mele.

Acum ştiu. Am ajuns acolo. Atâta că, în graba mea, am uitat să scriu epilogul...

Ce faci când boarea cea tăcută,
ce vine dinspre-al mării-ntins,
c-un zâmbet vag, c-un murmur stins,
timidă, obrajii ţi-i sărută?

Ce vezi, când ochii îi închizi,
şi caţi spre-adâcu-ţi stors de vise?
Iluzii, clipe, fericiri promise,
Ai vrea, din fuga lor, să prinzi.

Ce simţi, când vezi ca-ntr-un mormânt,
Iubirea stinsă, fără glas?
Iar din trecut ţi-au mai rămas
Doar frunze. Risipite-n vânt.

Despre dragoste...si multi demoni

Aseară m-am întâlnit cu o fată care e mai tânără decât mine cu vreo doi ani. La vârsta asta, a trecut deja printr-un divorţ, s-a mutat de acasă, s-a întors, iar bărbatul pe care îl iubeşte şi cu care stă de un an de zile, la mama ei acasă, nici măcar nu se mai oboseşte să o mintă ca va divorţa. Şi el. Îmi povestea că îşi doreşte un copil. Că viaţa ei înseamnă muncă şi acasă, şi, o dată la şase luni, în cel mai bun caz, un concediu. Că simte că nu şi-a trăit viaţa de tânără, dar că şi-a asumat lucrul ăsta, încă de la 18 ani când îşi dorea cu ardoare o familie... Avea un gen de melancolie în glas şi privirea cuiva care a trecut prin multe. Vorbind cu ea, aproape că mi-a fost ruşine că am plâns un an de zile după un june infatuat, a cărui singură declaraţie de drag(oste?) pentru mine a fost...” Încă te simpatizez!”.

Dar fiecare cu demonii lui...

În jurul meu se fac pregătiri de nuntă. Multe. Acum trei ani se spunea că eu voi fi prima din grup care o să se mărite... Eu zâmbeam, şi deşi din cauză că mi se repeta atât de des ajunsesem să cred şi eu asta, undeva într-un colţ al inimii ştiam că n-o să fie aşa. Iubeam prea mult libertatea, şi visam obsesiv la o „dragoste mare”. Din aia care te consumă, te mistuie şi fuge la fel de repede cum a venit. A fost aici...şi m-am ars. Dar, culmea, aş lua-o de la capăt cu ochii închişi.

Scria Isabel Allende că de „încăpăţânarea dragostei” nu poţi să scapi orice ai face...Unii se nasc cu ea şi îi sunt predestinaţi, aţii o fentează elegant, fâcând un slalom maiestuos printre tentaţiile pe care le produce viaţa. Mie mi-a zis un pireten drag odată că, dacă cineva îmi spune că în faţa e un zid, atunci cu siguranţă că mă voi repezi înainte cu acceleraţia călcată până la podea...

Delete contact!

Azi i-am dat delete de pe Messenger si i-am sters numarul de telefon din agenda. Asta desi l-as putea spune pe nerasuflate, trezita din somn, la 2.48 noaptea... A fost un act de razvratire...de disperare...sau de izbanda... Nu stiu sigur inca...

E ciudat cum te legi cateodata de cineva, in ciuda tuturor lucrurilor care iti spun ca o sa mearga prost, sau mai prost. Dezastruos chiar. Stai si te intrebi „de ce am facut-o?” si nu gasesti niciun raspuns mai inteligent decat „de fraiera”. A, cu titlu de terapie, exista amagirile dulcege de genul „am crezut ca va iesi ceva pana la urma” sau „la inceput era ok”...dar, curand, ai un atac de luciditate si realizezi ca e vorba de ceva patologic...e boala aia ciudata pe care unii o numesc indragosteala, orbul gainii, saptamana nebunilor. Dar toate trec.

A murit si Tov. S-a dus dupa pitic...Era de asteptat, caci boala a fost lunga...

O lume nebuna, nebuna

Oamenii se bat in magazin pe trei cotlete, altii mor cu zile prin spitale, afara ploua ca in vremurile biblice...si eu cred ca il iubesc. Si cam atat.

De ce vor fetele numai badarani II

Pentru ca ciocolata dietetica nu o sa iti produca in veci un mic orgasm.

Pentru ca sunt singurii care pot sa iti franga inima, si ce ar fi viata daca nu ai avut macar o data "a broken heart"?

Cuceritori prin excelenta, acesti barbati au lucruri mai importante de facut decat sa iti gateasca micul dejun sau sa iti trimita smsee cu dulcegarii pitigaiate. Ei iti adreseaza sapte, opt cuvinte pe zi si iti asigura norma de hiperventilatii. E in mersul lor, in felul in care iti vorbesc, in zambetul sigur pe care il afiseaza.

Toate femeile care dorm acum in paturi caldute au suspinat sau vor suspina macar o data dupa un cuceritor, un badaran fermecator, un nenorocit adorabil.

Cuceritorul te masoara din cap pana in picioare intr-un mod vadit sexual, si asta, departe de a te jigni, iti provoaca frisoane de placere. Te saluta cu raceala si are grija sa nu il observi cand te priveste cu coada ochiului. Nu iti spune lucrurile pe care vrei sa le auzi, iar daca se intampla sa te alinte vreodata...esti a lui pe vecie.

Cuceritorul mai are intotdeauna un plan B, C, Y, Z...asa ca nu te va implora sa iesi cu el. Nu iti va aduce flori, nu va vrea sa iti cunoasca parintii. Nu o sa va uitati impreuna la filme siropoase si nu, nu o sa va luati amandoi un animalut. Cu toate astea, un cuvant de la el o sa valoreze cat 10 te iubescuri.

Nu o sa te sune de noapte buna, dar tu o sa-l visezi.

Nu va ramane langa tine mai mult de o saptamana, doua, trei, dar tu o sa ai la ce te gandi toata viata.

De ce vor fetele numai badarani?

Din aceasta vasta te(a)ma  pe care imi propun sa o dezvolt si in postari ulterioare...am gasit o anecdota scrisa cu ceva vreme in urma...

2 octombrie 2008

Matematica relatiilor esuate sau cum se termina o poveste care nici n-a inceput

Din ciclul povestilor scrise la 2 noaptea, cu o tigara intr-o mana si cartofii prajiti de la McDonalds in cealalta, urmeaza povestea lui X, fraiera care il asteapta pe Y, inabordabilul.(initial am scris nemernicul, dar a intervenit X pentru el). X mananca. Depresiei nu-i pasa ca a baut ceaiuri verzi toata ziua si ca a facut 100 de abdomene. Cand vine, vine cu tot cu cartofi prajiti…si cu ciocolata, daca se poate. Bine, hai sa-i zicem pseudodepresie, ca se supara X pe noi, si nu vrem asta. Ajungem sa facem haz de necaz…si asta e primul pas spre vindecare.

Deci X. Si deci Y. Logic, X indragostita. Y, spirit liber, ar vrea si nu prea. Deducem, Y magar. Dar nu de tot. Doar un pic catar, cat sa puna pe X la borcan. (Teoria borcanului a fost  dezvoltata si dovedita, de altfel, de colegii politehnisti , in urma unor dureroase,presupunem, experiente cu reprezentatele  sexului  opus). X cuminte la borcan, se multumeste si cu atat. Y observa si i se taie pofta de muraturi. Deducem, X deprimata. Avem X deprimata si Y magar. Rezulta o crestere exponentiala a indiferentei lui Y si a numarului de tigari si de cartofi prajiti la X.

Situatie concreta, pentru exemplificare. X isi calca pe inima si il invita la ea pe Y. Acesta nu zice nici da nici nu, ca doar e Y. X asteapta un semn, dar nu il primeste. Intr-un ultim si neasteptat acces  de self esteem, pleaca acasa singura. Pe drum primeste telefon de la Y, deranjat si nu prea, de faptul ca X a plecat. X reinnoieste invitatia, cu remuscari crescande in suflet. Y o declina apatic. Prefera sa mearga acasa la somn. X isi face procese de constiinta. Mai bine il astepta, se umilea un pic…dar macar era cu el. Unde mai pui ca poate facea si putin sex. Pardon, dragoste. Ca doar e indragostita.  Intervine apoi self esteemul adunat de prin carti care ii spune “Lasa-l draga, de ce sa-l astepti tu? Sa fii doar o jucarie pentru el…Trebuie sa-i arati ca esti puternica!”. Da,dar pana una alta sunt tot singura, isi zice X cu amaraciune.

Rezultatul? Este ora 1:59, Y doarme fara griji acasa, iar X mananca de la McDonalds, dupa ce a mancat doar fructe o saptamana. Fumeaza si scrie povesti despre cai verzi pe pereti. Cam ca visele ei.  Q.E.D.

Corolar la axioma. In vremea asta, A,B,C si probabil alte necunoscute stau la coada ca sa intre in ecuatie cu X.  Doar ca X tinde catre infinit. Si pentru ea, acolo se afla Y. (O grava eroare de calcul, ar spune unii, apropiati ai lui X, dar poti sa-i scoti asta asa usor din cap?) Cu alte cuvinte A,B,C  si restul se inmultesc cu 0…si nu ies prea bine …la socoteala.

P.S.: da, e scrisa inainte de moartea piticului!

Piticul a murit

Caii verzi au facut artrita de la igrasia de pe peretii pe care ma incapatanam sa ii asez si s-au prabusit sub propria lor greutate. Se zice ca cel mai rau te doare ce iti faci cu mana ta. In cazul meu, cu mintea mea.
Viata e in alta parte spunea Milan Kundera...si eu alerg acuma sa o caut. Am fost in pauza de masa. Revin cu burta plina si sufletul dezgolit. Piticul a murit. Oricum era anemic....