marți, 20 iulie 2010

Nimic nu e pentru totdeauna



Colecţionez stări. Trăiesc de pe o zi pe alta la nivel emoţional. Nu ştiu dacă mi-am dorit vreodată siguranţa unei iubiri, sau dacă tocmai faptul că aveam mereu impresia că îmi scapă mă făcea să mi-o doresc mai mult. Iubirea mare vine la pachet cu o angoasă. Cu teama că într-o zi va dispărea. Dacă nu ţi-e frică, înseamnă că nu iubeşti destul. Dacă nu ţi se taie răsuflarea doar la gândul că mâna pe care o strângi ar putea să-ţi dea drumul, că privirea pe care o cunoşti ar putea să se îndrepte în altă parte, sau că, în fine, trupul pe care îl ţii în braţe ar putea să lase patul gol, atunci e timpul să mai cauţi. Sau poate ăsta e doar cazul meu. 

Cumva, am ştiut mereu că nimic nu ţine o veşnicie. Iar lucrurile bune sunt în general scurte şi intense. Celelalte, care rezistă în timp, sunt convenţii. Între oameni, între sentimente. Laşi de aici şi pui acolo. Scazi în intensitate şi creşti în comoditate. Aduni lucruri, pierzi emoţii.

Mă emoţionează întotdeauna când văd doi bătrânei care se ţin de mână. Văd în spatele lor poveşti. Pe care le-aş vrea romantice. Poveşti care să-mi contrazică teoria. Şi să-mi arate că dragostea poate să fie pentru totdeauna.

Nu sunt o laşă. Deşi mi se taie genunchii la gândul că toate se termină într-o zi, merg înainte ca o bezmetică. Prin ceaţă sau pe lumină. Cu fruntea sus şi cu ochii aţintiţi înainte. Vezi tu, nimic nu e pentru totdeauna, dar unele lucruri sunt eterne!

duminică, 18 iulie 2010

Daca eram...

Am citit pe well of words un post dragut si l-am preluat.


Zodia mea este: Varsator. La propriu. Ptietenii stiu de ce. :)

As vrea: Sa fiu fericita cu mine si cu cei din jur.

Pastrez: Vise in cutii.

Mi-aş fi dorit: Sa le deschid si sa las visele sa zboare.

Nu-mi place: Sa imi pierd speranta.

Mă tem: De esec.

Aud: Voci. :)))

Îmi pare rău: Cand fac o gluma proasta. Chiar daca e zisa bine.

Îmi place: sa zambesc.

Nu sunt: rea. Nu pot sa fiu. Uneori sunt fraiera, de "nerea" ce sunt :)

Dansez: oricand.

Niciodată: nu spun niciodata.

Plâng: cand mi se pune un nod in gat.

Nu-s întotdeauna: pe faza. Liftul din nori face cateva secunde...

Nu-mi place la mine: ca ma subapreciez. Tare.

Sunt confuz: cateodata. Am nevoie de cineva care sa descomplice lumea din jur.

Am nevoie: de libertate.

Ar trebui: sa iubim mult.

Dacă eram un anotimp: primavara. Atunci se petrec revolutiile!

Dacă eram o luna: mai. Cu parfum de tei.

Dacă eram o zi a săptămânii: as fi vrut sa fiu alta :)

Dacă eram o parte a zilei: eram dimineata tarzie.

Dacă eram un animal marin: eram un calut de mare.

Dacă eram un animal de uscat: eram o pisica.

Dacă eram o virtute: eram toleranta.

Dacă eram o planetă: N-as fi suportat sa fiu prea departe de soare.

Dacă eram un lichid: m-as fi varsat cu siguranta. :)

Dacă eram o piatră: as fi fost greu de slefuit.

Dacă eram un metal: nu as fi fost unul stralucitor.

Dacă eram o pasăre: as fi multumit cerului pentru aripi.

Dacă eram o plantă: eram agatatoare.

Dacă eram o stare a vremii: eram o ploaie de vara.

Dacă eram un instrument: eram violoncel.

Dacă eram un sentiment: m-as fi strecurat in sufletul lui si nu as mai fi plecat niciodata.

Dacă eram un cântec: eram soundtrackul vietii mele.

Dacă eram un film: nu s-ar fi scris inca scenariul.

Dacă eram un oraș: eram sigur Barcelona.

Dacă eram un gust: eram dulce acrisor.

Dacă eram o aromă: eram de vanilie.

Dacă eram o culoare: eram zmeurie.

Dacă eram un material: eram matase.

Dacă eram o parte a corpului: eram gropita de deasupra claviculei.

Dacă eram un drog: erai deja in Nirvana.

Dacă eram un accesoriu: as fi fost un ceas.

Dacă eram o expresie a feţei: eram un zambet negresit!!

Dacă eram un personaj de desene animate: eram Pucca.
Dacă eram o formă: eram o linie serpuita.

Dacă eram un număr: cu totii suntem un numar la un moment dat.

Dacă eram o mașina: eram o broscuta.

Dacă eram o haină: eram o esarfa. Hmm asta e accesoriu dar a mai fost intrebarea asta. :)

Regula acestui post: "Daca l-ai citit, il faci!"

vineri, 16 iulie 2010

Pe fuga



Aseara in timp ce asteptam metroul si priveam la oamenii grabiti din jurul meu m-a cuprins o liniste deplina. Am o gramada de lucruri pe cap, dezamagiri, suparari trecatoare, griji si o doza consistenta de nesiguranta. Dar sunt fericita.

Fericirea este suma unor lucruri mici. Marunte. Aparent nesemnificative. Fara de care ai putea trai, cu siguranta... Dar care creaza dependenta odata ce le-ai experimentat. O privire doar pentru tine. Un smoothie de coacaze intr-o dupa amiaza cu soare lenes. Un alint. O imbratisare atunci cand ti se taie genunchii. O carte care iti picteaza in suflet povesti. O fotografie veche din care iti zambeste un tu fara varsta si fara griji. O mana care o prinde pe a ta, seara dupa ce ai pasit spre vise. Un drum necunoscut, cu muzica si asteptari. Un zambet cand ai draci. Un sarut cand nu-l ceri. Doua corpuri care se confunda din cand in cand. Libertatea de a nu spune nimic o ora, doua sau cinci fara sa te temi ca vei fi judecat. Locuri. Oameni. Vorbe. Si multe simtiri.

joi, 1 iulie 2010

România, drum închis...



Scriam acum ceva timp, când eram acoperiţi de zăpezi, că România ar trebui să funcţioneze doar pe timp de vară. Retrag. Rectific. Reformulez. România ar trebui să se închidă de tot. Pentru că este un pericol pentru proprii-i cetăţeni. Şi nu orice pericol. Unul de viaţă. Şi, mai ales, mult mai trist, de moarte.

Fac parte din generaţia care a crescut odată cu tranziţia. Tranziţie care, lexical vorbind, ar trebui să implice o schimbare, o trecere de la ceva la altceva. De perioada de la care facem trecerea nu-mi amintesc mai nimic. Am doar o colecţie de reprezentări, culese de prin cărţi, filme sau discuţii la care am asistat. Şi amintirea vagă a unei banane primite de la o vecină, pe care am împărţit-o cu frate-meu, şi mi-a părut cel mai bun lucru pe care îl gustasem vreodată. Despre perioada spre care ne îndreptăm nici atât. Doar vise, speranţe şi aşteptări. Şi un sentiment penibil că e tot mai departe.

În România se moare. Se moare în multe feluri. În spitale, pe şantiere neasigurate, luaţi de ape. Urmează să se moară de foame, de frig, de deznădejde, de revoltă. Mor proiecte, mor idei. Mor speranţe una câte una. Iar într-o clădire imensă, undeva în centrul Bucureştiului, un grup restrâns moare de plictiseală. Atât de tare încât, atunci când ar trebui să voteze legi care depun familii întregi în ghearele disperării, parlamentarii mai aruncă un ochi la Cupa Mondială, pe laptop. A naibii ţară asta, în care nu pot şi ei să se-nâtlnească la o bere, la terasă şi să mai crească un impozit. Sau la bufetul din palatul parlamentului, să mânânce un ecler de 0,45 lei şi să mai taie din salarii, plângându-se în timpul ăsta că ciorba de 1 leu şi friptura de 2,5 nu mai sunt ce-au fost.

E plină ţara de gropi. Dar cele din asfalt nu-s nici pe departe atât de mari precum prăpastia dintre guvernanţi şi românul prost care s-a dus la vot. Se surpă drumuri şi cad poduri, pentru că da, iarna ninge, vara plouă, râurile se umflă şi năvălesc peste case, drumuri şi tot ce le mai iese în cale. Mai puţin peste digurile pe care nimeni nu le construieşte când e uscat, pentru că, nu-i aşa, dacă a venit o dată apa, nu se mai întâmplă a doua oară. Mai bine cărăm saci când râul stă să se reverse. Mai facem o cruce, mai aprindem o lumânare, mai facem o şedinţă de Guvern şi ne dăm la televizor tunând şi fulgerând (de parcă asta mai lipsea) că trebuie luate măsuri. Şi apoi, cu un tupeu frate bun cu cinismul şi văr primar cu nesimţirea, le mulţumim jandarmilor care nu dorm de nopţi întregi, cărând saci cu nisip şi transportând evacuaţi. Aceiaşi cărora le tăiem salariile cu 25%. Poate ar trebui şi ei să lase un sfert din oameni să se-nece?

E un drum ca oricare altul şi tranziţia asta. Şi drumul poate fi frumos. Atunci când ştii că ai o destinaţie. Când aşteptarea, chiar dacă-i presărată cu serpentine şi rău de maşină, te face să priveşti încrezător înainte. Când însă, de pe marginea drumului, îţi aţin calea doar indicatoarele „Atenţie, cad pietre!” şi „Drum închis”, iar şoferul îţi spune că şi-a luat permisul la Piteşti şi a dat pe gât vreo trei pahare, te gândeşti serios să deschizi uşa şi să sari din mers.