România, drum închis...

Scriam acum ceva timp, când eram acoperiţi de zăpezi, că România ar trebui să funcţioneze doar pe timp de vară. Retrag. Rectific. Reformulez. România ar trebui să se închidă de tot. Pentru că este un pericol pentru proprii-i cetăţeni. Şi nu orice pericol. Unul de viaţă. Şi, mai ales, mult mai trist, de moarte.

Fac parte din generaţia care a crescut odată cu tranziţia. Tranziţie care, lexical vorbind, ar trebui să implice o schimbare, o trecere de la ceva la altceva. De perioada de la care facem trecerea nu-mi amintesc mai nimic. Am doar o colecţie de reprezentări, culese de prin cărţi, filme sau discuţii la care am asistat. Şi amintirea vagă a unei banane primite de la o vecină, pe care am împărţit-o cu frate-meu, şi mi-a părut cel mai bun lucru pe care îl gustasem vreodată. Despre perioada spre care ne îndreptăm nici atât. Doar vise, speranţe şi aşteptări. Şi un sentiment penibil că e tot mai departe.

În România se moare. Se moare în multe feluri. În spitale, pe şantiere neasigurate, luaţi de ape. Urmează să se moară de foame, de frig, de deznădejde, de revoltă. Mor proiecte, mor idei. Mor speranţe una câte una. Iar într-o clădire imensă, undeva în centrul Bucureştiului, un grup restrâns moare de plictiseală. Atât de tare încât, atunci când ar trebui să voteze legi care depun familii întregi în ghearele disperării, parlamentarii mai aruncă un ochi la Cupa Mondială, pe laptop. A naibii ţară asta, în care nu pot şi ei să se-nâtlnească la o bere, la terasă şi să mai crească un impozit. Sau la bufetul din palatul parlamentului, să mânânce un ecler de 0,45 lei şi să mai taie din salarii, plângându-se în timpul ăsta că ciorba de 1 leu şi friptura de 2,5 nu mai sunt ce-au fost.

E plină ţara de gropi. Dar cele din asfalt nu-s nici pe departe atât de mari precum prăpastia dintre guvernanţi şi românul prost care s-a dus la vot. Se surpă drumuri şi cad poduri, pentru că da, iarna ninge, vara plouă, râurile se umflă şi năvălesc peste case, drumuri şi tot ce le mai iese în cale. Mai puţin peste digurile pe care nimeni nu le construieşte când e uscat, pentru că, nu-i aşa, dacă a venit o dată apa, nu se mai întâmplă a doua oară. Mai bine cărăm saci când râul stă să se reverse. Mai facem o cruce, mai aprindem o lumânare, mai facem o şedinţă de Guvern şi ne dăm la televizor tunând şi fulgerând (de parcă asta mai lipsea) că trebuie luate măsuri. Şi apoi, cu un tupeu frate bun cu cinismul şi văr primar cu nesimţirea, le mulţumim jandarmilor care nu dorm de nopţi întregi, cărând saci cu nisip şi transportând evacuaţi. Aceiaşi cărora le tăiem salariile cu 25%. Poate ar trebui şi ei să lase un sfert din oameni să se-nece?

E un drum ca oricare altul şi tranziţia asta. Şi drumul poate fi frumos. Atunci când ştii că ai o destinaţie. Când aşteptarea, chiar dacă-i presărată cu serpentine şi rău de maşină, te face să priveşti încrezător înainte. Când însă, de pe marginea drumului, îţi aţin calea doar indicatoarele „Atenţie, cad pietre!” şi „Drum închis”, iar şoferul îţi spune că şi-a luat permisul la Piteşti şi a dat pe gât vreo trei pahare, te gândeşti serios să deschizi uşa şi să sari din mers.

Ne prăbușim...

România ar trebui să funcționeze doar pe timp de vară. Asta ca să mai poată supraviețui câțiva ani de acum încolo. Suntem ca un castel care a fost odinioară strălucitor, dar de secole nu s-a mai îngrijit nimeni de el. În paragină. Structurile de rezistență încep să se clatine. Pereții, odată falnici și de neclintit, sunt invadați de igrasie. Grinzile, mâncate de carii. Tot ce-a rezistat de secole, în virtutea inerției, începe să se surpe.

Am văzut, deunăzi, Bucureștiul de sus. O aglomerare de linii și forme aiuristice. Acoperișuri poleite ale unor clădiri care odinioară făceau din el Micul Paris, sugrumate de blocuri aruncate la voia întâmplării, de betoane grosolane, de oțel și lumini alandala. Ca niște cristale swarovski într-un maldăr de gunoi. Nimic cochet, nimic estetic. Doar dezordine. Care zgârie retina.

Ne izolăm încet. Furia naturii e mai puternică decât noi. După ce trece urgia, rămân căi ferate în paragină, poduri care stau să cadă, drumuri ca după bombardament. Răspunsul de sus vine imediat. Nu sunt bani. Tot ce s-a construit, s-a construit acum mai bine de 20 de ani. De atunci am peticit, am astupat, am băgat sub preș.

Spitalele sunt gri. Nu sunt bani. Plajele se îngustează. Nu sunt bani. Drumurile pline de gropi. Nu sunt bani. Castelul Peleș, de vânzare. Cine să-l cumpere? Nu sunt bani. Paragină generală. Nu sunt bani. Criza asta a picat la țanc. Să acopere incompetența. Să mascheze prostia și rea voința. Să justifice indolența.

Oamenii sunt tot mai săraci. Și ce dacă? Nu sunt bani, n-ați auzit? Ce-ați fi vrut? Lux? Să vă plătiți chiriile la timp? Să aveți o mașină? Să vă schimbați pantofii, o dată la trei luni? Să plecați într-o excursie? Toate astea fără o mie de calcule? Deja vă întindeți.

Suntem cu toții într-un avion care se prăbușește. Pilotul automat pe care a mers vreo 20 de ani s-a stricat și el. Atâta că noi avem locurile din spate. Iar parașutele (sic!) sunt numai la Bussines Class. Scapă cine poate...

Sinistrați de lux

De la început trebuie să spun că sunt recunoscătoare unei Providențe care ne-a făcut să greșim drumul când ne-au ”dat afară” de pe autostradă, la Drajna, și am apucat-o spre Călărași. Altfel, probabil că n-am fi ajuns departe, pe drumul corect, și am fi înnoptat în mașină, în zăpadă. Chiar și așa, de ieri suntem sinistrați. Sinistrați de lux, ce-i drept. Blocați într-un hotel din Călărași. Întorși din drum de un polițist care ne-a anunțat că toate drumurile spre București sunt închise. Asta după cinci ore prin viscol, pe un drum care părea că nu duce nicăieri. Mi-a fost ciudă atunci pe polițist. De dimineață am aflat însă de la știri că vreo trei sute de oameni au fost blocați la Lehliu și au dormit pe la Căminul Cultural și la primărie. Alții prin mașini, în frig. Am auzit asta la televizor, în camera de hotel, unde era cald. Și atunci i-am fost recunoscătoare. Pentru că dacă nu ne întorcea din drum, am fi avut aceeași soartă. Asta dacă mai apucam să ajungem la Lehliu.

Nu am îndurat de frig așadar. Nici de foame. Din fericire, am avut și internet (și Facebook, după cum râdea Mashi de mine) și televizor. Dar sentimentul de claustrare e la fel de pregnant. Și cel de neputință.

Mă uit pe geam și mă întreb cât va mai ninge. Parcă o face la ambiție. Totul e alb. Și pustiu. La câteva zeci de metri, și Dunărea pare că s-a oprit. Mă simt suspendată din propria-mi viață și îmi recunosc înfrângerea în fața unei forțe cu mult mai mar decât mine. Îmi recunosc și nesăbuința de a pleca la drum pe o astfel de vreme. Și nu sunt supărată pe ”autorități” că n-au fost în stare să construiască un parapet pe autostradă, ca să nu mai viscolească, nici că au închis drumurile, nici că nu se mișcă mai repede cu utilajele de deszăpezire, nici pe șoferii care pleacă la drum neechipați și se împotmolesc și încurcă circulația, nici pe coloanele de mașini pe kilometri întregi, nici chiar pe iarnă nu sunt supărată că ne îngroapă în nămeți. Nu mă răzvrătesc. Nu vreau dreptate. Vreau doar să ajung acasă.

Valentine's bla bla bla

 

Până acum vreo 10 ani, pe 14 februarie era...ziua mea. O zi nici prea geroasă, nici prea caldă. De obicei cu mult soare, fie el şi cu dinţi. Cu mesaje, prieteni, tort, surprize, zâmbete şi multe, multe cadouri. Prin clasa a cincea am aflat, la ora de engleză, că sunt născută de Ziua Îndrăgostiţilor. Uau, ce drăguţ, mi-am zis atunci. Sunt specială, cu adevărat!

Doar că au trecut anii şi, pe nesimţite, ne-au invadat inimioarele de pluş, brelocurile, ursuleţii, felicitările, şi toate kitsch-urile pe care poţi să îngrămădeşti un „I inimă You”. Dintr-o dată, dulapul meu a devenit neîncăpător pentru papiţoii pe care scria „te iubesc!”. Şi a trebuit să îmi împart ziua cu toţi îndrăgosiţii din lume.

Trecând peste micul meu acces de egoism, nu înţeleg două lucruri. De ce avem neapărat nevoie de O ZI ca să ne (prefacem că?) iubim. Şi dacă tot avem nevoie de O ZI, de ce o importăm de la americani?

Zău, mi se pare restrictiv. Avem doar O ZI ca să spunem „Te iubesc”, numai una în care să primim flori, sau un mesaj frumos de la cineva special? O singură zi în care să fiu surprinsă cu un cadou, sau în care să dăruiesc? Şi dacă tot am decretat că facem asta doar o zi pe an, de ce ne scufundăm în plastic roşu sau în pluş chicios cu iz american, via China?

Se zice că de Dragobete (da. sărbătoarea aceea românească de care n-a auzit mai nimeni pentru că erau prea ocupaţi să se uite la televizor la ofertele de Valentine's Day) fetele mari strângeau de cu seara ultimile rămăşiţe de zăpadă, numită zăpada zânelor, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumuseţare şi pentru diferite descântece de dragoste. Da, doar că tot de la televizor am aflat că zăpada din Bucureşti e toxică şi s-ar putea să facem coşuri dacă ne atingem de ea.

Aşa că...rămânem la inimioarele de pluş.

Pentru ce aș (mai) ieși în stradă

Elful mă întreabă pentru ce aș (mai) ieși în stradă. Bună întrebare, pe gerul ăsta, când nu mă îndur nici să ies să iau țigări. Lăsând gluma la o parte, cred că vremea când am fi ieșit în stradă pentru ceva a cam apus. S-a instalat un fel de lâncezeală autosuficientă. Ne lipsesc motivele? Chemarea? Catalizatorii? O mulțime de întrebări la care nu mai avem răspuns cam de când bătea naționala la fotbal.

Acum douăzeci de ani părinții noștri au ieșit în stradă. Eram prea mică pentru a-mi aduce aminte, sau măcar să înțeleg. Tot ce pot face e să pun cap la cap frânturi de povești auzite la televizor sau la un pahar de vorbă cu ăi (mai) bătrâni. Ce i-a însuflețit pe ei atunci? Ce s-a schimbat în noi, în 20 de ani?

Au ieșit pentru că își doreau libertate? O libertate care avea iz de blugi și țigări Kent. Și de Led Zeppelin. Visau la un Vest pe care nu îl cunoșteau. Îl intuiau doar, din cărți, reviste citite pe sub mână. De la Europa Liberă. Restul era imaginație. Și candoare. Sistemul i-a păstrat puri, le-a dat posibilitatea să fie idealiști. I-a pregătit, până la urmă, pentru ce avea să vie. Altele erau bucuriile pe atunci. Altfel apreciau lucrurile mici. Privați de atâtea lucruri, departe de a se aliena, tinerii strângeau rândurile.

Azi avem iluzia că am obținut tot ce vroiam. Ne-au sedat cu somniferul îndestulării. Mașină, bani, lucruri. Nimic nu e de neobținut. Evident, fiecare are propriile-i mijloace. Și în goana de a aduna cât mai multe, ne izolăm tot mai mult. Acum, fiecare e pentru el. Ideea de masă e denigrantă. Nimeni nu vrea să fie în cârd cu nimeni. Nimeni nu vrea să facă parte din turmă. Egotismul e o valoare centrală. “Proști, da mulți” cade în desuet.

Acum 20 de ani, canalele de comunicare erau puține. Mesajul era concentrat. Impactul, mult mai mare, pentru că ajungea la destinație foarte puțin deformat. Ideile erau puține, dar puternice. Libertate. Democrație. Libertate! Ce frumos suna. Chiar dacă nimeni n-ar fi putut să-ți spună în ce consta exact această libertate. Era un ideal unanim.

Azi fiecare își dorește altceva. E ca în piramida lui Maslow. Odată ce-ai trecut de nevoile fiziologice, care sunt la fel pentru toți, fecare are nevoi diferite. Libertatea e, atunci când lipsește, până la urmă, o nevoie fiziologică. Noi am câștigat-o. Sau, cel puțin, am primit un surogat. De aici, nevoile se ramifică infinit. La fel s-a întâmplat cu canalele de comunicare. Și atunci nu e de mirare că mesajele, în cazul în care cineva le-ar construi, se disipează. Avem impresia că internetul, telefonul ne conectează la realitate. Dar tot ele ne dau posibilitatea să ne rupem oricând de ea. Momentul T0, când s-a inventat telecomanda, sau Alt+Tab, dacă vreți, a însemnat ruperea rândurilor.

În urmă cu 20 de ani au existat lideri care insuflau dorința de acțiune. Dar a existat și predispoziția de a acționa. Era ca un vas cu apă, care fierbe la foc mocnit. În adâncuri, bulele se pregăteau să spargă suprafața, aparent calmă.

În secolul 21 vasul a înghețat. Apa a dat pe afară și a stins flacăra. Ce era la suprafață s-a evaporat, iar restul a rămas să înfrunte frigul anilor. Peste vas s-a așternut uitarea. Ce mână dibace mai poate aprinde focul? Acum cinci ani am crezut că am găsit o mână forte care să o facă. Și am ieșit entuziaști în stradă, în ceea ce se prea poate că a fost ultima zvâcnire de entuziasm a unui popor altfel plictisit și blazat. S-a dovedit a fi numai o gheară. Ale cărei zgârieturi le simțim și azi. Nu ne mai dor, căci ne obișnuim cu toate. Dar cicatricile rămân acolo să ne amintească de naivitatea noastră. Și să ne vindece permanent de credința trufașă că am mai putea schimba ceva.

Ai noștri și-au dorit libertatea. Și au murit pentru ea. Noi ne dorim liniștea și ne înlănțuim în numele ei, ne înhămăm la credite și ne îndatorăm la bănci. Ei se bucurau de lucrurile mici și visau la lucruri mari. Noi ne dăm mari și visăm la lucruri mici.

Și totuși, ca să îi răspund Elfului, există un ideal pentru care aș ieși în stradă. E drept că nu e la fel de înălțător, nu e nici măcare ieșit din comun. E normalitatea. Cea pe care am pierdut-o pe drum, în aștia 20 de ani. Aș ieși în stradă împreună cu alți o sută, o mie, un milion de oameni care își doresc Normalitatea. Aș ieși și le-aș zâmbi trecătorilor grăbiți. Le-aș da Bună ziua vecinilor, vânzătorilor, colegilor. I-aș privi în ochi pe oameni când vorbesc cu ei. Aș ceda locul de parcare. Aș coborî toate ștergătoarele ridicate de la mașini. Pentru Normalitate și Decență aș ieși în stradă. Pentru Bun Simț. Pentru Respectul pentru cei din jur. E tot un fel de Libertate. Libertatea de a trăi civilizat.

Leapșa o dau mai deprate Oanei și lui Cosmin.

Cât înseamnă, în euro, un "Mulțumesc"?

O experiență de azi. Pe repede înainte. Asta deși subiectul merită milioane de cuvinte. Dar e târziu, e frig și mi-e somn.

Trăim într-o societate defectă. Care ne-a defectat și pe noi. Într-atât încât am ajuns să credem că banul ține loc de orice. Și de mulțumiri.

În drum spre casă, de la munte, am ajuns pe la spital. Nimic grav. O cădere de calciu. Pe vremuri, pentru același „banal” motiv am așteptat vreo trei ore la Universitar, ore în care m-am simțit mai invizibilă decât musculița de oțet. La Sinaia, însă, am găsit altceva. Un medic și o asistentă care n-au privit prin mine, când îmi vorbeau. M-au tratat nu doar cu profesionalism, ci și cu căldură. Uman.

Când te simți neajutorat, un cuvânt spus cu blândețe, o încurajare, te emoționează. Te umple de recunoștință. În timp ce stăteam întinsă pe un pat și asistenta mă ținea de mână și-mi zâmbea, mă gândeam că aș vrea să știe cât de mult o apreciez pentru asta. Pentru că nu lasă salariul mizerabil pe care îl primește și grijile, pentru un mâine tot mai incert, să îi înăsprească privirea. Mă întrebam dacă ar trebui să îi dau bani, în semn de mulțumire, și ce sumă ar putea să cuantifice cât mai precis recunoștința mea. Mă întrebam cum să îi dau banii, pentru că niciodată nu m-am priceput la așa ceva.

Eram în încurcătură. Pe de o parte, dacă i-aș fi dat bani, femeia s-ar fi putut simți jignită. La fel de bine, ar fi putut fi dezamăgită dacă n-aș fi făcut-o. Mă întreb în care moment al existenței noastre, în libertate și democrație, am început să credem că atunci când se poartă frumos, cineva urmărește de fapt avantaje materiale? În ce sertar al memoriei colective am rătăcit ideea de Normalitate?

M-am decis să risc. Într-o lume normală, una pe care o uităm câte puțin în fiecare zi, banii nu țin loc de “Mulțumesc!”. I-am spus asta femeii, privind-o în ochi. I-am spus că vreau să îi mulțumesc într-adevăr. Pentru simplul fapt că mi-a adus aminte de cum ar trebui să fie lucrurile. Am plecat fără să știu dacă gestul meu i-a fost sau nu pe plac.

Cu siguranță, cu “Mulțumesc!”-ul meu nu va cumpăra mare lucru la alimentară, diseară. Vreau totuși să cred că viața asta înseamnă mai mult de atât.

P.S.: Până la urmă m-am întins...

Confruntările din noi

Anunț la rubrica “Matrimoniale”: “Tânăr de condiție bună, caut parteneră pentru relație pe termen lung, posibil căsătorie. Poate fi blondă sau brunetă, înaltă sau scundă, slabă sau plinuță. Obligatoriu să-l susțină pe candidatul X”. Nu, anunțul nu e real. Dar ar putea fi. Și ar fi chiar indicat. S-ar evita astfel posibile drame și scandaluri.

Alegerile care tocmai au trecut (au trecut?) mi-au arătat o nouă față a noastră, a tuturor. Clișeul că ne pricepem cu toții la fotbal și politică ar trebui completat cu ceva: că ne înverșunăm adesea când discutăm pe aceste două teme. Atât de mult, încât ajungem la insulte și injurii și chiar stricăm prietenii. De unde atâta încrâncenare?

La noi politicienii sunt dușmani două, trei luni, o dată la patru, cinci ani. Și nici atunci pe bune. Se înjură la televizor, după care își dau mâna cordial și beau împreună un șpriț, la Golden Blitz. Ei știu că toată această mascaradă se termină după alegeri și trebuie să lase loc de negocieri. Și mai știu că “verba volant” și speră că poporul are memoria unui țânțar. Că oamenii vor uita, de îndată ce au ieșit din cabina de vot, că X s-a jurat că nu se aliază cu Y, pe care îl vedea ca pe răul absolut, că Z s-a făcut frate cu X dar l-a înjunghiat pe la spate, că Y discută și cu X și cu Z, chiar dacă în campanie îi acuza de toate relele. Așa e în politică. La noi, cel puțin.

Îi ascultăm cinci ani la televizor, îi criticăm sau îi lăudăm. Sau suntem indiferenți. În preajma alegerilor, însă, se întâmplă ceva neobișnuit. Pasiunile se trezesc dintr-o dată și ating cote de neimaginat. Simpatia sau antipatia față de un candidat sau altul se transformă în furie. Îi numim pe cei care nu au aceeași preferință ca noi, după caz, comuniști, sclavi, limitați, tonomate, și, în ultimă instanță, proști. Când argumentele lipsesc, intră în scenă ironiile, malițiozitățile și, mai rău, injuriile. La adresa unor oameni cu care, alfel, am descoperi poate că avem mai multe în comun decât credeam. Unde greșim?

În alte țări, alegătorii umblă cu insigne în piept. “Eu îl votez pe X”. La noi, vecinii se încaieră, pe la sate, pentru că s-au surprins reciproc lipind afișe cu candidați rivali.

E o adeziune soră cu obsesia. Iubim sau urâm un candidat, deși ei nu ne dau nimic în schimb. Circulau pe vremuri povești despre frați care nu și-au mai vorbit ani de zile sau familii care s-au destrămat din pricina...unui vot. Așa suntem noi poate, latini balcanici, combinația perfectă de pasiune și agresivitate, duse la extrem.

Am avut, zilele astea discuții în contradictoriu cu o grămadă de oameni pe care îi admir și îi respect. Nu mică mi-a fost mirarea să observ că luau totul foarte personal. Dacă nu ești cu noi, ești fraier, ești comunist, ești manipulat. Oricâte argumente aș fi adus, răspunsul era același. Ai dreptate, DAR, eu o sa votez tot cu X. Totul se reduce la nivelul emoțional. La cum simte fiecare alegător. De ce s-a ajuns aici?

Îndrăznesc o explicație. Exact asta vor politicienii. Dacă votul s-ar baza pe considerente logice, pe o alegere informată, cine ar mai fi ales? La noi nu există doctrine politice, așa cum nu există alegători liberali sau socialiști. Nu votăm ideologii, votăm oameni. Care par să se identifce cu anumite idealuri. Dar asta nu e o regulă. Bunăoară, un candidat poate la fel de bine să își fi început cariera politică în FSN, să fi trecut prin PNȚCD și să fi ajuns acum liberal, social democrat sau pedelist. Spune asta ceva despre el? Poate că la alegerile viitoare va fi extremist, dacă i-o va cere contextul politicși social. Și atunci cum îl poate convinge pe alegătorul care îl privește la televizor? Să îi vorbească despre doctrine, ideologii? Sau să se ”vândă” ca om? Să pozeze în liderul cu mână de fier, președintele jucător, soldatul bunului-simț, războinicul luminii sau diplomatul de carieră. Trebuie să recunoaștem că asta vorbește poporului mai mult decât teoria libertății pieței sau a solidarismului social. Dar, e atât de irelevant...

Votăm un om. Sau împotriva unuia. Și până să o facem polemizăm, ne aprindem, ne certăm. Ei, oamenii, se vor înțelege după alegeri. În fond, e un singur ciolan și trebuie împărțit. Noi rămânem cu gustul amar și cu niște cuvinte pe care ni le-am aruncat...pe gratis. Ciolanul rămâne la ei.