Criza de credibilitate...worst case scenario

De câteva săptămâni auzi/citești/discuți măcar o dată pe zi despre gripa nouă și vaccinul care a venit la pachet cu ea. A fost de ajuns să se așeze câțiva oameni la coadă, că românii s-au și îmbulzit, pe vechiul principiu „ce se dă?”, să se vaccineze, deși campania începuse din noiembrie. Internetul a luat foc, televiziunile prezintă din nou cazurile de infectare printre primele trei știri, iar forumurile abundă în păreri pro și contra vaccinului.

Directorul celui mai important institut de boli infecțioase recomandă vaccinarea. Președintele țării recomandă vaccinarea. Parlamentarii recomandă vaccinarea, deși recunosc cu jumătate de gură că ei nu au facut-o încă...din lipsă de timp. Ministerul Sănătății recomandă vaccinarea.

Problema e că românii nu mai cred pe nimeni. Iar ăsta e tributul pe care îl plătim anilor grei de corupție, de minciuni aruncate cu bezele direct în fețele noastre, de nepăsare și tupeu. Teoria conspirației? Nici măcar. Teoria corupției, a intereselor financiare ascunse, a minciunii și dezinformării. Realități cu care, din păcate, ne-am obișnuit să trăim de ani buni. Care abia acum își arată adevăratul potențial distructiv. Să admitem că această pandemie este reală și situația se poate agrava rapid. Că milioane de oameni ar putea muri. Și că singura metodă de a o preveni este, cu adevărat, vaccinul. Atunci, conducătorii noștri au într-adevăr o problemă. Pentru că nu mai au niciun fel de autoritate, niciun fel de credibilitate. Cercel a primit bani ca să promoveze vaccinul, președintele e mână-n mână cu mogulii din domeniul farmaceutic, parlamentarii ar face orice pentru privilegii, Ministerul Sănătății e neprofesionist. Sau Cercel e neprofesionist, parlamentarii mână-n mână cu mogulii...și tot așa. E ca în povestea cu ciobănașul care striga „Săriți, vine lupul”.

Nici medicul de familie nu mai are prea mare autoritate. Striviți sub papucul impertinent al guvernanților care anunță senin că nu sunt bani, nu sunt oare doctorii cei acuzați că lasă oamenii să moară cu zile în spitalele în care au mai rămas doar paturile, și ele din vremuri, odată, de aur? Mai poate medicul care se zbate între sărăcia lucie și durerea care-l întâmpină la lucru în fiecare zi, adesea împietrindu-l, să găsească puterea de-a liniști un om, de a-l sfătui, de a-i inspira încredere?

Și vaccinul în sine, creat la noi, în țara în care cercetarea e Cenușăreasa (de care râd surorile de la Transporturi și Turism) oricărui buget, de ani de zile. În țara care vrea să pregătească ospătari și tinichigii și mecanici auto și să-și trimită olimpicii unde-or vedea cu ochii. Mai poate el, vaccinul, să fie sigur pentru cineva?

Să sperăm așadar că pandemia este doar o gripă... mai contagioasă. Pentru că, altfel, când vor striga „Lupul!”, guvernanții noștri s-ar putea trezi că nu mai sare nimeni.

Bancuri prezidenţiale

Pâine şi circ. Toate-s vechi şi nouă toate. Românii au, în sfârşit, conducătorul care-i reprezintă. Căci ce e mai românesc decât să răzi de capra, moartă de indigestie, a vecinului, după ce tu însuţi i-ai aruncat preventiv nişte iarbă expirată peste gard?

Şi unde să o faci mai bine dacă nu la televiziunea poporului, recent rebranduită în "BreakingNewsTV" şi complet nemoguliană.

Să hăhăiţi bine!





P.S.: Mă aştept ca dintr-un moment în altul să iasă Naomi, Piticul Porno şi, eventual, Elodia şi să bea cu toţii un şpriţ, la poveşti.

Confruntările din noi

Anunț la rubrica “Matrimoniale”: “Tânăr de condiție bună, caut parteneră pentru relație pe termen lung, posibil căsătorie. Poate fi blondă sau brunetă, înaltă sau scundă, slabă sau plinuță. Obligatoriu să-l susțină pe candidatul X”. Nu, anunțul nu e real. Dar ar putea fi. Și ar fi chiar indicat. S-ar evita astfel posibile drame și scandaluri.

Alegerile care tocmai au trecut (au trecut?) mi-au arătat o nouă față a noastră, a tuturor. Clișeul că ne pricepem cu toții la fotbal și politică ar trebui completat cu ceva: că ne înverșunăm adesea când discutăm pe aceste două teme. Atât de mult, încât ajungem la insulte și injurii și chiar stricăm prietenii. De unde atâta încrâncenare?

La noi politicienii sunt dușmani două, trei luni, o dată la patru, cinci ani. Și nici atunci pe bune. Se înjură la televizor, după care își dau mâna cordial și beau împreună un șpriț, la Golden Blitz. Ei știu că toată această mascaradă se termină după alegeri și trebuie să lase loc de negocieri. Și mai știu că “verba volant” și speră că poporul are memoria unui țânțar. Că oamenii vor uita, de îndată ce au ieșit din cabina de vot, că X s-a jurat că nu se aliază cu Y, pe care îl vedea ca pe răul absolut, că Z s-a făcut frate cu X dar l-a înjunghiat pe la spate, că Y discută și cu X și cu Z, chiar dacă în campanie îi acuza de toate relele. Așa e în politică. La noi, cel puțin.

Îi ascultăm cinci ani la televizor, îi criticăm sau îi lăudăm. Sau suntem indiferenți. În preajma alegerilor, însă, se întâmplă ceva neobișnuit. Pasiunile se trezesc dintr-o dată și ating cote de neimaginat. Simpatia sau antipatia față de un candidat sau altul se transformă în furie. Îi numim pe cei care nu au aceeași preferință ca noi, după caz, comuniști, sclavi, limitați, tonomate, și, în ultimă instanță, proști. Când argumentele lipsesc, intră în scenă ironiile, malițiozitățile și, mai rău, injuriile. La adresa unor oameni cu care, alfel, am descoperi poate că avem mai multe în comun decât credeam. Unde greșim?

În alte țări, alegătorii umblă cu insigne în piept. “Eu îl votez pe X”. La noi, vecinii se încaieră, pe la sate, pentru că s-au surprins reciproc lipind afișe cu candidați rivali.

E o adeziune soră cu obsesia. Iubim sau urâm un candidat, deși ei nu ne dau nimic în schimb. Circulau pe vremuri povești despre frați care nu și-au mai vorbit ani de zile sau familii care s-au destrămat din pricina...unui vot. Așa suntem noi poate, latini balcanici, combinația perfectă de pasiune și agresivitate, duse la extrem.

Am avut, zilele astea discuții în contradictoriu cu o grămadă de oameni pe care îi admir și îi respect. Nu mică mi-a fost mirarea să observ că luau totul foarte personal. Dacă nu ești cu noi, ești fraier, ești comunist, ești manipulat. Oricâte argumente aș fi adus, răspunsul era același. Ai dreptate, DAR, eu o sa votez tot cu X. Totul se reduce la nivelul emoțional. La cum simte fiecare alegător. De ce s-a ajuns aici?

Îndrăznesc o explicație. Exact asta vor politicienii. Dacă votul s-ar baza pe considerente logice, pe o alegere informată, cine ar mai fi ales? La noi nu există doctrine politice, așa cum nu există alegători liberali sau socialiști. Nu votăm ideologii, votăm oameni. Care par să se identifce cu anumite idealuri. Dar asta nu e o regulă. Bunăoară, un candidat poate la fel de bine să își fi început cariera politică în FSN, să fi trecut prin PNȚCD și să fi ajuns acum liberal, social democrat sau pedelist. Spune asta ceva despre el? Poate că la alegerile viitoare va fi extremist, dacă i-o va cere contextul politicși social. Și atunci cum îl poate convinge pe alegătorul care îl privește la televizor? Să îi vorbească despre doctrine, ideologii? Sau să se ”vândă” ca om? Să pozeze în liderul cu mână de fier, președintele jucător, soldatul bunului-simț, războinicul luminii sau diplomatul de carieră. Trebuie să recunoaștem că asta vorbește poporului mai mult decât teoria libertății pieței sau a solidarismului social. Dar, e atât de irelevant...

Votăm un om. Sau împotriva unuia. Și până să o facem polemizăm, ne aprindem, ne certăm. Ei, oamenii, se vor înțelege după alegeri. În fond, e un singur ciolan și trebuie împărțit. Noi rămânem cu gustul amar și cu niște cuvinte pe care ni le-am aruncat...pe gratis. Ciolanul rămâne la ei.

Ei râd...

Astăzi Boc a ieşi să mintă, încă o dată, (oare ultima?-am vrea noi) poporul cu televizorul. E marţi, 13, şi simte deja cum scaunul i se clatină. Şi atunci îşi spune să mai arunce puţin praf (din care are din belşug, întrucât numai asta a făcut din toată România, în ultimele luni) în ochiul votantului, ala care încă mai e deschis, atunci când scârba, grija că nu şi-a plătit întreţinerea sau că îşi pierde locul de muncă nu l-a închis de tot. A ieşit, deci, premierul să ne spună cum Magnificul Guvern vrea să ne dea o lege a pensiilor. Una pe care o vor 81% dintre români, şi, culmea, fix parlamentarii (aia 322, de data trecută) vor să o blocheze. Cum moţiunea asta de cenzură nu e datorată incompetenţei crase în care se complac de luni de zile aceşti iluştri urmaşi în funcţie ai Brătienilor (care, fie vorba-ntre noi, cred că se răsucesc în morminte). Nu, Guvernul ăsta e bun! E cinstit! Şi, mai mult, îşi respectă angajamentele faţă de români! Faţă de românii care s-au văzut nevoiţi să-şi închidă firmele, de când cu forfetarul, să stea acasă x zile pe lună, neplătiţi, să se enerveze în trafic, să înghită praf, pe şantierele mult trâmbiţatelor, dar puţin văzutelor, pasaje şi autostrăzi. Da, faţă de ei, evident!


Nu îmi place politica şi, probabil, nu o înţeleg! Pentru că altfel, poate aş fi ştiut de ce, atunci când Opoziţia, prin vocea lui Antonescu şi, mai proaspăt opozantul Geoană, îl acuza pe premier că a condus cel mai slab Guvern de după Revoluţie, acesta râdea. Cam cum râzi când eşti la o şuetă cu amicii şi auzi o glumă bună.

Şi de ce n-ar fi toate astea o glumă bună până la urmă? Măsuri anti criză? Un banc simpatic! Salarii, pensii, buget de stat? Anecdote. Români fără slujbe, datornici, executaţi silit? Fleacuri. Ambuteiaje, nervi, sărăcie? Detalii. Ei oricum pleacă acasă cu elicopterul, la vilele lor călduţe, la conturile din Eleveţia, concediile din străinătate.

Aşa că râd. De ce n-ar face-o?