La sfarsit...

M-am privit prin ochiul tau critic si am incetat sa ma iubesc. M-am straduit sa iti plac si am uitat sa fiu eu. M-am temut sa te pierd, iar frica m-a sugrumat. M-a impietrit. Prea preocupata de cum ai vrea sa fiu, ca sa mai stiu cum sunt de fapt. Asa ca nu te condamn acum ca vrei sa pleci. Avem nevoie amandoi de asta. Tu, ca sa poti trai...poate cu alta, eu, ca sa pot trai ...cu mine.

E poate boala mea cea mai grea. Sa ma dezbrac de mine cand iubesc. Sa dau la schimb dorinte, vise si sperante viitoare pentru o fericire care se arata asa aproape. Nu ma intelege gresit. Le-am dat la schimb de bunavoie. Cu graba sa traiesc bucuria promisa de o dragoste care mi-era impartasita. Fara sa imi pese daca se vor intoarce sa ma bantuie. Le-as fi gonit poate, daca fericirea n-ar fi inceput sa schiopateze. Si daca, tot danadu-le la schimb, nu m-as fi gasit dintr-o data goala si fara aparare. Fara ceva la care sa ma intorc atunci cand in fericirea mea promisa isi infigea coltii rutina. Fara mine, care mi-am fost tovarasa atata amar de vreme.

M-ai privit cu ochiul tau critic si ai incetat sa ma iubesti. Nu te-ai straduit sa afli cum sunt eu. Poate ca nici nu ti-ar fi placut. Tie nu ti-e frica. Prea preocupat de ce-ti doresti, ca sa mai stii la ce visez eu. Asa ca nu ma condamna ca vreau sa plec. Avem amandoi nevoie de asta. Tu, ca sa poti trai ...cu tine, eu, ca sa pot trai. Poate cu altul.