Regatul meu

De câteva zile încoace mă întreb într-una ce-mi doresc. Firea mea contradictorie, doar sunt femeie, ce naiba, parcă nu mi-a jucat niciodată atât de multe feste. Azi e ceva, mâine e opusul. Sau, și mai rău, acum e asta și peste cinci minute alta.

Sunt invidioasă, o spun cinstit, pe cei care au găsit acel ceva care îi mulțumește. Sau poate că nu l-au găsit, dar au învățat să accepte ce au și să își dorească ce pot. Pe mine asta mă înnebunește. O iau ca pe o renunțare. Un eșec. De când eram mică, mă gândeam că destinul trebuie să îmi fi rezervat ceva mare. „Tatăl meu, împăratul...” era fraza cu care îmi începeam, sfidătoare, orice discurs. Numai că tatăl meu, deși e un lord într-adevăr, nu era împăratul care să îmi pună pe tavă un regat...

Așa că am plecat să mi-l cuceresc singură.

E al naibii de anevoios drumul. Și, sinceră să fiu, uneori am impresia că la capătul lui nu se află regatul mult visat. Câteodată mă gândesc că m-am rătăcit. Că ar fi trebuit să ajung deja, dacă eram pe druml cel bun. Alteori îmi zic că poate nu am pătimit destul, ca să merit o așa regală destinație. În fiecare zi întrebări. În fiecare zi temeri. Trag cu ochiul la regatul celor care și l-au dobândit deja și mă întreb ce au făcut ei și cum de s-au priceput mai bine să ajungă. Cel mai greu e când mă năpădește îndoiala. Poate că n-ai să ajungi acolo niciodată. Poate ar fi mai bine să te oprești pe drum, la un han prmitor, unde vei găsi o sobă caldă și un glas prietenos. O fac, o vreme. Dar dorul de ducă...și de regat, mă cheamă la drum.

Azi mă întreb dacă nu cumva regatul meu e chiar drumul. Și dacă, cu ochii ațintiți pe luminița de la capăt, am uitat să-l recunosc.

The root of evil

Girls are the root of evil. Este o teorie veche. Şi demonstrată pe deasupra.

Avem:

Girls= Time x Money şi

Time=Money

Rezultă: Girls=Money²

Dar, Money= Evil.

Deci, Girls=√Evil. Q.E.D.

În altă ordine de idei, sau poate chiar în aceeaşi, de patru dimineţi e ceaţă. Iar viaţa mea e în cutii.

Şi epilogul?

Acum mulţi ani am scris asta. În seara asta mi-am amintit. E ca şi cum atunci aş fi ştiut. E ca şi cum, demult, mi-am scris viaţa care avea să vină. Şi am urmat-o întocmai. Am citit, recent, însemnările de prin jurnalele mele din liceu. Scriam cu frenezie despre viaţă, despre dragoste, deşi eram doar o fătucă îndrăgostită de ideea de a iubi şi nu ştiam nimic despre asta. Tânjeam după iubirea care va veni şi-mi va lua minţile. O ticluiam, în taină. O visam. O chemam.

Am scris atunci prologul şi actul înâi şi actul doi din ce avea să fie piesa (drama?) care va urma. Am intuit-o numai. Poate am atras-o? N-am ştiut niciodată de unde venea tristeţea din versurile mele.

Acum ştiu. Am ajuns acolo. Atâta că, în graba mea, am uitat să scriu epilogul...

Ce faci când boarea cea tăcută,
ce vine dinspre-al mării-ntins,
c-un zâmbet vag, c-un murmur stins,
timidă, obrajii ţi-i sărută?

Ce vezi, când ochii îi închizi,
şi caţi spre-adâcu-ţi stors de vise?
Iluzii, clipe, fericiri promise,
Ai vrea, din fuga lor, să prinzi.

Ce simţi, când vezi ca-ntr-un mormânt,
Iubirea stinsă, fără glas?
Iar din trecut ţi-au mai rămas
Doar frunze. Risipite-n vânt.