Despre dragoste...si multi demoni

Aseară m-am întâlnit cu o fată care e mai tânără decât mine cu vreo doi ani. La vârsta asta, a trecut deja printr-un divorţ, s-a mutat de acasă, s-a întors, iar bărbatul pe care îl iubeşte şi cu care stă de un an de zile, la mama ei acasă, nici măcar nu se mai oboseşte să o mintă ca va divorţa. Şi el. Îmi povestea că îşi doreşte un copil. Că viaţa ei înseamnă muncă şi acasă, şi, o dată la şase luni, în cel mai bun caz, un concediu. Că simte că nu şi-a trăit viaţa de tânără, dar că şi-a asumat lucrul ăsta, încă de la 18 ani când îşi dorea cu ardoare o familie... Avea un gen de melancolie în glas şi privirea cuiva care a trecut prin multe. Vorbind cu ea, aproape că mi-a fost ruşine că am plâns un an de zile după un june infatuat, a cărui singură declaraţie de drag(oste?) pentru mine a fost...” Încă te simpatizez!”.

Dar fiecare cu demonii lui...

În jurul meu se fac pregătiri de nuntă. Multe. Acum trei ani se spunea că eu voi fi prima din grup care o să se mărite... Eu zâmbeam, şi deşi din cauză că mi se repeta atât de des ajunsesem să cred şi eu asta, undeva într-un colţ al inimii ştiam că n-o să fie aşa. Iubeam prea mult libertatea, şi visam obsesiv la o „dragoste mare”. Din aia care te consumă, te mistuie şi fuge la fel de repede cum a venit. A fost aici...şi m-am ars. Dar, culmea, aş lua-o de la capăt cu ochii închişi.

Scria Isabel Allende că de „încăpăţânarea dragostei” nu poţi să scapi orice ai face...Unii se nasc cu ea şi îi sunt predestinaţi, aţii o fentează elegant, fâcând un slalom maiestuos printre tentaţiile pe care le produce viaţa. Mie mi-a zis un pireten drag odată că, dacă cineva îmi spune că în faţa e un zid, atunci cu siguranţă că mă voi repezi înainte cu acceleraţia călcată până la podea...

vine, vine...

În dimineaţa asta am avut senzaţia că e toamnă. Deja. Poate din cauza ca o aştept cu atâta drag. Îmi place toamna, când e călduţ, dar nu sufocant, când în jur frunzele imi demonstrează că nu, nu am văzut încă toate nuanţele de galben, când ma plimb prin parc şi îmi afund pantofii în frunze uscate care foşenesc şi îmi povestesc despre toate şi nimic, când îmi pot purta în sfârşit hainuţele de tweed pe care le-am ratat primavara când am sărit din geacă în tricou si la aerul condiţionat din maşină, când, în sfârşit aerul se poate respira, şi, mai mult chiar, are un miros de fructe coapte...

Revin. Am avut senzaţia că e toamnă. Pentru că m-am trezit şi nu am mai văzut lumina care intra decisiv în cameră, poruncindu-mi fără drept de apel să deschid ochii. Acum doar se întrezărea, printre coloanele intunecate ale jaluzelelor. Am plecat de acasă şi în maşină m-a întâmpinat vocea lui Dobro...proaspăt întors şi el din concediu. Pe drum spre Băneasa... coada de maşini, de care aproape că îmi fusese dor (sic!)...

Toamna e un fel de femeie la 40 de ani...Atunci când e, poate, cea mai frumoasă. Şi dacă, pentru mine, primăvara e anotimpul în care mă îndrăgostesc....toamna e momentul în care ma adun, mă liniştesc...şi pun vise la dospit!

Delete contact!

Azi i-am dat delete de pe Messenger si i-am sters numarul de telefon din agenda. Asta desi l-as putea spune pe nerasuflate, trezita din somn, la 2.48 noaptea... A fost un act de razvratire...de disperare...sau de izbanda... Nu stiu sigur inca...

E ciudat cum te legi cateodata de cineva, in ciuda tuturor lucrurilor care iti spun ca o sa mearga prost, sau mai prost. Dezastruos chiar. Stai si te intrebi „de ce am facut-o?” si nu gasesti niciun raspuns mai inteligent decat „de fraiera”. A, cu titlu de terapie, exista amagirile dulcege de genul „am crezut ca va iesi ceva pana la urma” sau „la inceput era ok”...dar, curand, ai un atac de luciditate si realizezi ca e vorba de ceva patologic...e boala aia ciudata pe care unii o numesc indragosteala, orbul gainii, saptamana nebunilor. Dar toate trec.

A murit si Tov. S-a dus dupa pitic...Era de asteptat, caci boala a fost lunga...