Sâmbătă iarnă

Coji de mandarine. Acoperite de scrum. Și gânduri învălmășite. Am întredeschis ochii. Și am aruncat o privire la cum ar putea să fie. Era o viață întreagă acolo. I-am închis repede la loc.

Cuvinte. Priviri. Uneori și lacrimi. Dezamăgiri. Brațe de împrumut. Le las să se desprindă încet.

”Take it easy girl”. Să vedem ce iese...

Pentru ce aș (mai) ieși în stradă

Elful mă întreabă pentru ce aș (mai) ieși în stradă. Bună întrebare, pe gerul ăsta, când nu mă îndur nici să ies să iau țigări. Lăsând gluma la o parte, cred că vremea când am fi ieșit în stradă pentru ceva a cam apus. S-a instalat un fel de lâncezeală autosuficientă. Ne lipsesc motivele? Chemarea? Catalizatorii? O mulțime de întrebări la care nu mai avem răspuns cam de când bătea naționala la fotbal.

Acum douăzeci de ani părinții noștri au ieșit în stradă. Eram prea mică pentru a-mi aduce aminte, sau măcar să înțeleg. Tot ce pot face e să pun cap la cap frânturi de povești auzite la televizor sau la un pahar de vorbă cu ăi (mai) bătrâni. Ce i-a însuflețit pe ei atunci? Ce s-a schimbat în noi, în 20 de ani?

Au ieșit pentru că își doreau libertate? O libertate care avea iz de blugi și țigări Kent. Și de Led Zeppelin. Visau la un Vest pe care nu îl cunoșteau. Îl intuiau doar, din cărți, reviste citite pe sub mână. De la Europa Liberă. Restul era imaginație. Și candoare. Sistemul i-a păstrat puri, le-a dat posibilitatea să fie idealiști. I-a pregătit, până la urmă, pentru ce avea să vie. Altele erau bucuriile pe atunci. Altfel apreciau lucrurile mici. Privați de atâtea lucruri, departe de a se aliena, tinerii strângeau rândurile.

Azi avem iluzia că am obținut tot ce vroiam. Ne-au sedat cu somniferul îndestulării. Mașină, bani, lucruri. Nimic nu e de neobținut. Evident, fiecare are propriile-i mijloace. Și în goana de a aduna cât mai multe, ne izolăm tot mai mult. Acum, fiecare e pentru el. Ideea de masă e denigrantă. Nimeni nu vrea să fie în cârd cu nimeni. Nimeni nu vrea să facă parte din turmă. Egotismul e o valoare centrală. “Proști, da mulți” cade în desuet.

Acum 20 de ani, canalele de comunicare erau puține. Mesajul era concentrat. Impactul, mult mai mare, pentru că ajungea la destinație foarte puțin deformat. Ideile erau puține, dar puternice. Libertate. Democrație. Libertate! Ce frumos suna. Chiar dacă nimeni n-ar fi putut să-ți spună în ce consta exact această libertate. Era un ideal unanim.

Azi fiecare își dorește altceva. E ca în piramida lui Maslow. Odată ce-ai trecut de nevoile fiziologice, care sunt la fel pentru toți, fecare are nevoi diferite. Libertatea e, atunci când lipsește, până la urmă, o nevoie fiziologică. Noi am câștigat-o. Sau, cel puțin, am primit un surogat. De aici, nevoile se ramifică infinit. La fel s-a întâmplat cu canalele de comunicare. Și atunci nu e de mirare că mesajele, în cazul în care cineva le-ar construi, se disipează. Avem impresia că internetul, telefonul ne conectează la realitate. Dar tot ele ne dau posibilitatea să ne rupem oricând de ea. Momentul T0, când s-a inventat telecomanda, sau Alt+Tab, dacă vreți, a însemnat ruperea rândurilor.

În urmă cu 20 de ani au existat lideri care insuflau dorința de acțiune. Dar a existat și predispoziția de a acționa. Era ca un vas cu apă, care fierbe la foc mocnit. În adâncuri, bulele se pregăteau să spargă suprafața, aparent calmă.

În secolul 21 vasul a înghețat. Apa a dat pe afară și a stins flacăra. Ce era la suprafață s-a evaporat, iar restul a rămas să înfrunte frigul anilor. Peste vas s-a așternut uitarea. Ce mână dibace mai poate aprinde focul? Acum cinci ani am crezut că am găsit o mână forte care să o facă. Și am ieșit entuziaști în stradă, în ceea ce se prea poate că a fost ultima zvâcnire de entuziasm a unui popor altfel plictisit și blazat. S-a dovedit a fi numai o gheară. Ale cărei zgârieturi le simțim și azi. Nu ne mai dor, căci ne obișnuim cu toate. Dar cicatricile rămân acolo să ne amintească de naivitatea noastră. Și să ne vindece permanent de credința trufașă că am mai putea schimba ceva.

Ai noștri și-au dorit libertatea. Și au murit pentru ea. Noi ne dorim liniștea și ne înlănțuim în numele ei, ne înhămăm la credite și ne îndatorăm la bănci. Ei se bucurau de lucrurile mici și visau la lucruri mari. Noi ne dăm mari și visăm la lucruri mici.

Și totuși, ca să îi răspund Elfului, există un ideal pentru care aș ieși în stradă. E drept că nu e la fel de înălțător, nu e nici măcare ieșit din comun. E normalitatea. Cea pe care am pierdut-o pe drum, în aștia 20 de ani. Aș ieși în stradă împreună cu alți o sută, o mie, un milion de oameni care își doresc Normalitatea. Aș ieși și le-aș zâmbi trecătorilor grăbiți. Le-aș da Bună ziua vecinilor, vânzătorilor, colegilor. I-aș privi în ochi pe oameni când vorbesc cu ei. Aș ceda locul de parcare. Aș coborî toate ștergătoarele ridicate de la mașini. Pentru Normalitate și Decență aș ieși în stradă. Pentru Bun Simț. Pentru Respectul pentru cei din jur. E tot un fel de Libertate. Libertatea de a trăi civilizat.

Leapșa o dau mai deprate Oanei și lui Cosmin.

Cât înseamnă, în euro, un "Mulțumesc"?

O experiență de azi. Pe repede înainte. Asta deși subiectul merită milioane de cuvinte. Dar e târziu, e frig și mi-e somn.

Trăim într-o societate defectă. Care ne-a defectat și pe noi. Într-atât încât am ajuns să credem că banul ține loc de orice. Și de mulțumiri.

În drum spre casă, de la munte, am ajuns pe la spital. Nimic grav. O cădere de calciu. Pe vremuri, pentru același „banal” motiv am așteptat vreo trei ore la Universitar, ore în care m-am simțit mai invizibilă decât musculița de oțet. La Sinaia, însă, am găsit altceva. Un medic și o asistentă care n-au privit prin mine, când îmi vorbeau. M-au tratat nu doar cu profesionalism, ci și cu căldură. Uman.

Când te simți neajutorat, un cuvânt spus cu blândețe, o încurajare, te emoționează. Te umple de recunoștință. În timp ce stăteam întinsă pe un pat și asistenta mă ținea de mână și-mi zâmbea, mă gândeam că aș vrea să știe cât de mult o apreciez pentru asta. Pentru că nu lasă salariul mizerabil pe care îl primește și grijile, pentru un mâine tot mai incert, să îi înăsprească privirea. Mă întrebam dacă ar trebui să îi dau bani, în semn de mulțumire, și ce sumă ar putea să cuantifice cât mai precis recunoștința mea. Mă întrebam cum să îi dau banii, pentru că niciodată nu m-am priceput la așa ceva.

Eram în încurcătură. Pe de o parte, dacă i-aș fi dat bani, femeia s-ar fi putut simți jignită. La fel de bine, ar fi putut fi dezamăgită dacă n-aș fi făcut-o. Mă întreb în care moment al existenței noastre, în libertate și democrație, am început să credem că atunci când se poartă frumos, cineva urmărește de fapt avantaje materiale? În ce sertar al memoriei colective am rătăcit ideea de Normalitate?

M-am decis să risc. Într-o lume normală, una pe care o uităm câte puțin în fiecare zi, banii nu țin loc de “Mulțumesc!”. I-am spus asta femeii, privind-o în ochi. I-am spus că vreau să îi mulțumesc într-adevăr. Pentru simplul fapt că mi-a adus aminte de cum ar trebui să fie lucrurile. Am plecat fără să știu dacă gestul meu i-a fost sau nu pe plac.

Cu siguranță, cu “Mulțumesc!”-ul meu nu va cumpăra mare lucru la alimentară, diseară. Vreau totuși să cred că viața asta înseamnă mai mult de atât.

P.S.: Până la urmă m-am întins...

Criza de credibilitate...worst case scenario

De câteva săptămâni auzi/citești/discuți măcar o dată pe zi despre gripa nouă și vaccinul care a venit la pachet cu ea. A fost de ajuns să se așeze câțiva oameni la coadă, că românii s-au și îmbulzit, pe vechiul principiu „ce se dă?”, să se vaccineze, deși campania începuse din noiembrie. Internetul a luat foc, televiziunile prezintă din nou cazurile de infectare printre primele trei știri, iar forumurile abundă în păreri pro și contra vaccinului.

Directorul celui mai important institut de boli infecțioase recomandă vaccinarea. Președintele țării recomandă vaccinarea. Parlamentarii recomandă vaccinarea, deși recunosc cu jumătate de gură că ei nu au facut-o încă...din lipsă de timp. Ministerul Sănătății recomandă vaccinarea.

Problema e că românii nu mai cred pe nimeni. Iar ăsta e tributul pe care îl plătim anilor grei de corupție, de minciuni aruncate cu bezele direct în fețele noastre, de nepăsare și tupeu. Teoria conspirației? Nici măcar. Teoria corupției, a intereselor financiare ascunse, a minciunii și dezinformării. Realități cu care, din păcate, ne-am obișnuit să trăim de ani buni. Care abia acum își arată adevăratul potențial distructiv. Să admitem că această pandemie este reală și situația se poate agrava rapid. Că milioane de oameni ar putea muri. Și că singura metodă de a o preveni este, cu adevărat, vaccinul. Atunci, conducătorii noștri au într-adevăr o problemă. Pentru că nu mai au niciun fel de autoritate, niciun fel de credibilitate. Cercel a primit bani ca să promoveze vaccinul, președintele e mână-n mână cu mogulii din domeniul farmaceutic, parlamentarii ar face orice pentru privilegii, Ministerul Sănătății e neprofesionist. Sau Cercel e neprofesionist, parlamentarii mână-n mână cu mogulii...și tot așa. E ca în povestea cu ciobănașul care striga „Săriți, vine lupul”.

Nici medicul de familie nu mai are prea mare autoritate. Striviți sub papucul impertinent al guvernanților care anunță senin că nu sunt bani, nu sunt oare doctorii cei acuzați că lasă oamenii să moară cu zile în spitalele în care au mai rămas doar paturile, și ele din vremuri, odată, de aur? Mai poate medicul care se zbate între sărăcia lucie și durerea care-l întâmpină la lucru în fiecare zi, adesea împietrindu-l, să găsească puterea de-a liniști un om, de a-l sfătui, de a-i inspira încredere?

Și vaccinul în sine, creat la noi, în țara în care cercetarea e Cenușăreasa (de care râd surorile de la Transporturi și Turism) oricărui buget, de ani de zile. În țara care vrea să pregătească ospătari și tinichigii și mecanici auto și să-și trimită olimpicii unde-or vedea cu ochii. Mai poate el, vaccinul, să fie sigur pentru cineva?

Să sperăm așadar că pandemia este doar o gripă... mai contagioasă. Pentru că, altfel, când vor striga „Lupul!”, guvernanții noștri s-ar putea trezi că nu mai sare nimeni.

Magda- cartea tehnică :))

Dragă posibil pretendent, Oana mă invită să dezvălui trei lucruri pe care ar trebui să le știi despre mine înainte să ma inviți la un suc/cafea/ceai/pâine prajită cu unt și marmeladă. Lista e luuungă, dar îmi place să păstrez misterul, așa că mă voi limita la cele trei pe care e cel mai probabil să le observi chiar tu în timpul rendez-vous-ului.

1.Sunt Vărsător. Asta probabil că știi deja. Cea ce nu știi, dar vei afla pe pielea ta, e că sunt și Vărsătoare. După cum spune frate-meu, când țin ceva în mână, am cota 1.01 să mă pătez, vărs, sparg, împiedic, rup, vărs, scrântesc, lovesc, murdăresc, vărs, scap, mânjesc și...am mai spus vărs? Cred că da. Ai ghicit, îndemânarea nu e punctul meu forte, deși s-ar putea să te uimesc uneori. Așa că, știu că vrei să mă impresionezi, dar sfatul meu e să lași cămașa preferată acasă. Unde e în siguranță.

2.Îmi place să cânt. A se citi să mă lălăi. Dar urechea muzicală s-a înfundat de la atâta cântat sub duș iar ritmul m-a părăsit pentru că nu putea să țină pasul. În concluzie, dacă ascultăm radio în mașină sau te mână Cheia Sol să mă duci la karaoke, ar fi bine să îți iei cu tine niște dopuri, pentru că te-așteaptă ceva buuun, bun de tot. Și nici nu mă satur prea repede. Dă-mi un microfon, un pahar de vodka și sunt Aretha Franklin all night long. Nici n-o să observ când s-a golit barul și s-au spart oglinzile. Ce vrei, sunt în nirvana artistică...

3.Ei, hai că nu e totul chiar atât de gri. Dacă ieși cu mine e mereu superofertă. Plătești unul, mănânci unul jumătate. Asta pentru că niciodată nu pot să mănânc tot din farfurie, plus că de obicei mă lăcomesc să comand mai mult decât îmi trebuie. Și, de cele mai multe ori, tot brioșa ta o sa îmi facă mai mult cu ochiul decât mousse au chocolat-ul meu. Sunt nehotărâtă, știu...dar o să-ți zâmbesc galeș și o să mă ierți :).

Asta mi-s, pentru-nceput. Nu-i așa că acuma dai fuguța la telefon? :))Parol!


Leapșa o dau și eu mai departe Simonei.

De ce Andersen și Frații Grimm ar fi trebuit să scrie o Enciclopedie

” Cu ochii râzând de bucurie, feciorul de împărat se apropie de dânsa şi-i spuse: - Cu mine eşti, cu mine!... Şi-i povesti toate câte s-au întâmplat. Iar la sfârşit, adause: - Îmi eşti mai dragă decât orice pe lumea asta, şi de te-ai învoi să mă însoţeşti la curtea tatălui meu, bine-ar fi, că ard de dorinţă să-mi fii soţie. Albă-că-Zăpada ce era să mai spună, că şi ei îi căzuse drag... Porni împreună cu el și făcură o nuntă de se duse vestea, cu mare alai și voioșie.”

“Prinţesa a dispărut cum a bătut miezul nopţii şi a lăsat să-i cadă un condur de sticlă, pe care prinţul l-a cules şi l-a privit tot restul petrecerii. Era tare îndrăgostit de prinţesa cea frumoasă.[...] Cenuşăreasa fu condusă la prinţ, care a fost şi mai impresionat de frumuseţea ei. Puţin timp după aceea, el o luă de soţie”.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povesteaaaaaa STOOOOP!!!

Dragă domnule Hans Christian Andresen, stimabili frați Grimm, fără supărare, dar ne aburiți cu asta de secole. Nu credeți că ar fi fost mai înțelept să ne avertizați de la început că prințul ăsta poate lua mai multe forme? Și că nici nu îl găsim de la prima plimbare cu caleașca pe “bulivar”?

Decât să scrieți povești de adormit vigilența fetițelor, nu mai bine ați fi întocmit o enciclopedie cu toate tipologiile pe care le vom întâlni pe drum? Căci, plecate de la castelul fermecat, cu părul proaspăt împletit în cosițe, Cenușăresele și Albă ca Zăpezile mioritice, vor da, cel mai probabil, nas în nas cu:

Slinosul cu tracțiune integrală. Ușor de recunoscut dupe (!) lănțugul care poposește leneș pe ceafa groasă, tunsă 2 cu mașina la frizerul din cartier. Tricoul mulat pe sinuozitățile obținute în urma ingurgitării tuturor alimentelor pe care se gândesc aștia să bage taxă. Catarama D&G, aurită, expusă strategic mai spre stânga, pentru a nu fi acoperită total de burdihan. Ceasul asortat la ghiul, vizibil ușor datorită unei poziționări perfecte a mâinii pe cadrul gemului de la mașina, dotată, ați ghicit, cu climă... musonică. De obicei acest tip de prinți au succes la Cosânzencele de cartier, dar nu vor rata ocazia să „înscrie” și la o Albă ca Zăpada drăguță. Cel mai bun sfat e să îi recitați senine ceva. De pildă, epitaful de pe mormântul lui Ovidiu. În latină. Vă vor părăsi rapid. Și cu privirea goală a reproș.

Seninul de terasă. I-am ierta unele aroganțe, căci are privirea limpede și pieptul epilat, dar ne enervează când își lasă caii (putere) în mijlocul drumului, de parcă ar fi în regatul lui. De fapt, chiar este, dacă bate vânt de Primăverii. Este etern plictisit și fără energie, în ciuda cafelelor băute cu generozitate peste zi. Preferă discuțiile ușoare, despre fotbal, excursii și gadgeturi și femeile accesoriu. De altfel, dacă nu au ceva silicon prin părțile esențiale și nu s-au trezit cu buzele hipertrofiate, Cenușăresele nu prea au de ce să se teamă de acești prinți.

Amicul timid căruia îi ia cam doi ani să îți mărturisească sentimentele pe care ți le poartă. Cam tot atât cât îți ia și ție ca să îți treacă atracția inițială.

Căpușul sentimental. Te iubește în ciuda ta și a tuturor și a lui câteodată. Îți invadează viața, îți acaparează prietenii, te sufocă zâmbindu-ți. Te înfundă cu mâncare și te întreabă candid dacă nu ți-e foame. Indiferent dacă te cunoaște de un an sau de o lună, ești revelația vieții sale și din momentul în care ai pășit în ea, nu mai ai dreptul să pleci. Dacă o faci totuși, ești lașă, superficială și rea.

Nemernicul adorabil. Cu care știi prea bine că nu ai vreun viitor, dar te amăgești că prezentul sună întotdeauna bine.

Internautul simpatic cu care ai discuții super interesante pe net, dar te rogi să nu te invite vreodată în oraș.

Și clasificarea continuă, stimați domni, o știți prea bine, doar că, sătule să mai tragă cu tunul după muște, multe din Cenușăresele noastre s-ar mulțumi și cu un broscoi în loc de prinț, atâta vreme cât nu sforăie și face o cafea bună. Vedeți de ce Enciclopedia v-ar fi acoperit de glorie și recunoștință eternă? Câte suflete de domnițe ați fi salvat de la un chin inutil? Ați fi avut în istorie un loc, alături de Voltaire și Diderot...

Fetelor, we're on our own...

Întoarce și obrazul celălalt...măcar să fie simetric

Motto: Isus a întors și celălalt obraz pentru că nu lovea bine cu dreapta?


Mă întreb ce mecanism îi face pe unii oameni să fie fraieri și pe alții reci și calculați. E o chestie cu care te naști sau o dobândești în timp? E vreun moment anume, din copilărie sau adolescență, când se decide, definitiv și irevocabil, că ai să fii un plângăcios sau că vei „călca peste cadavre”?

De pildă eu sunt o plângăcioasă. O fraieră plângăcioasă. Replica tăioasă îmi vine, cel mai adesea, la vreo 5 minute după ce „agresorul” a plecat. I-o adresez în gând de mai multe ori și asta mă eliberează- norocul meu! Dar pe moment sunt un morman de paie. Ude.

Una din amintirile mele cele mai vechi e din preajma Crăciunului, când mama pusese aluatul de cozonac la crescut. Eu mă ciondăneam cu frate-meu, pe cine știe ce mărunțiș. Replica mamei îmi sună și acum în minte: ”N-aveți voie să vorbiți urât aici, că speriați cozonacii!”.

Azi cineva m-a jignit absolut gratuit. Și m-a jignit urât, fără ca măcar să fi schimbat vreun cuvânt cu mine până acum. Ce-am făcut eu? Am strigat în mine: NEDREPTATE!!! Am plâns un pic și apoi i-am trimis un mesaj acid. Atât de acid cât poate fi un mesaj care începe cu...”stimate domn”. Adică mai deloc, pe limba lui, pesemne.

Ăsta cred că e răspunsul. Vorbim limbi diferite noi, fraierii, și cei care împart invective de parcă ar da bună ziua. Pentru unii, cuvintele au însemnătate, sunt valoroase, prieteni dragi și uneori dușmani aprigi. De aceea, știm să la păstrăm sau să le dăruim, să le cântăm, să le lăsăm să plutească, să valseze printre noi. Pentru alții, ele sunt doar niște bolovani fără nicio valoare, cu care aruncă la întâmplare, le varsă, le rostogolesc. Indiferent pe cine lovesc cu ele.

Uneori mă gândesc cum ar fi dacă aș putea să dau replici usturătoare unor oameni care mă jignesc. Îmi vine în minte însă gustul extrem de amar pe care l-am avut în rarele ocazii când am reușit s-o fac. Când aș fi vrut să se caște pământul și să mă înghită sau să alerg după persoana respectivă, să o îmbrățișez și să îmi cer scuze.

Aparent, chiar și după 20 de ani, eu tot cu grija cozonacilor am rămas.

Facebook-ul nostru cel de toate zilele. Și nopțile :))

Cine a spus că internetul izolează nu avea cont pe Facebook. Clar. Căci ce face această agora virtuală dacă nu să-ți dea impresia că ești înconjurat de prieteni, de oameni cărora le pasă că tu tocmai ai luat micul dejun sau că ți-ai găsit mașina lovită în parcare?

În Carteacufețe se scrie, uneori cu talent, adesea fără, o viață. Acolo poți să fii mai interesant decât în viața reală, iar oamenilor poate părea că le pasă. Totul, din confortul patului pe care ești cocoțat, cu un laptop în brațe. Poți să fii cine vrei tu. Ai atâtea genuri din care să alegi. Quiz-freak-ul este etern plictisitul care caută răspunsuri despre sine oriunde altundeva decât în interiorul său, Comentatorul politic îți va face rapid analiza ultimelor evenimente și te va trimite către blogul său unde a dezvoltat problema, Tipul Cool care postează doar linkuri relevante, adesea despre încălzirea globală sau evoluția pieței imobiliare, deși probabil nu a avut răbdare să le citească nici chiar el până la capăt, Fermierul Bun Samaritean care te va ferici la orice oră din zi sau noapte cu văcuțe, oi, cireși, mușcate, dinozauri, fie că ai îmbrățișat sau nu viața virtuală...la țară. Și, nu în ultimul rând, EgoCentristul care te va anunța din zece în zece minute despre schimbările capitale din viața sa: ”Mă spăl pe cap!”, „În oraș cu Petrică ”, ”La toaletă...” :))

N-o să fiu ipocrită. Nici eu nu prea mai pot să trăiesc fără Facebook. Sunt dependentă de iluzia asta că oamenilor le pasă de ce cred/spun/fac eu. Și recunosc că, de când îl folosesc, am impresia că am mai mulți prieteni. Bunăoară oameni din redacție cu care abia dacă mă salutam sau colegi de facultate pe care îi știu doar din vedere... Acum dezbatem, ne hlizim și probabil că am împărți și oi, dacă aș juca drăcia respectivă.

Pe Facebook pot face multe. Pot spiona “viața de după Magda”¬ a unor foști prieteni (nu dați cu piatra, că și voi ați face-o), pot să văd pe unde i-au purtat pașii pe oamenii cu care nu am mai vorbit de ani de zile. E un fel de cartelă de acces la viețile celorlalți care îți crează iluzia că faci și tu, cumva, parte din ele.

Eu am noroc. Oamenii care contează sunt acolo și după ce închid laptop-ul. Poate ar trebui s-o fac mai des.

P.S.: Când începi să vezi la orice pagină de net o pătrățică roșie în dreapta-jos a ecranului, e cazul să ieși la o plimbare în parc! :)

2009, la final de călătorie

De când eram mică, atunci când plecam într-o călătorie, drumul de întoarcere avea o însemnătate aparte. Mai ales dacă mergeam cu trenul sau mașina. Priveam pe geam și nu spuneam mai nimic. Ceilalți mă întrebau dacă sunt supărată. Puneau tăcerea mea pe seama nostalgiei, sau a părerii de rău că vacanța s-a terminat. De fapt, pentru mine, drumul de întoarcere era una din cele mai frumoase părți ale vacanței.

Cu inima plină de clipele pe care tocmai le petrecusem, cu imaginea locurilor văzute încă imprimată pe retină, visam la ce va veni. Sfârșitul unei călătorii însemna mereu noi și noi planuri. Și le ticluiam în intimitatea apropierii de fereastra trenului sau a mașinii. Eu și lumea care se scurgea prin fața ochilor mei, ca un album cu imagini dat pe repede înainte.

De asta, indiferent de cât de bun a fost un an, sfârșitul lui mă prinde întotdeauna cu un tonus foarte bun.

2009 nu a fost chiar anul meu...așa cum mi-l urasem anul trecut, dar a fost un an bun, un an în care am învățat multe. A fost anul în care am scăpat de zâmbetul metalic și de privirile perplexe ale angajaților de la McDonalds, când le ceream cuțit și furculiță la McPuișorul pe care tocmai îl comandasem. Anul în care am văzut o mulțime de locuri superbe din lumea asta, și de fiecare dată am fost acolo cu cei cu care mi-aș fi dorit să fiu. Anul în care am început să mă obișnuiesc cu ideea de a fi domnișoara de onoare de serviciu.

A fost anul în care am descoperit oameni, m-am luptat cu fantome, am învins, am fost înfrântă, m-am ridicat și am luat-o de la capăt, am scris, am primit încurajări, am primit și palme, am iubit, am crezut că iubesc, am râs, am crezut că o să-nnebunesc de plâns, am dansat, am sperat, am fost dezamăgită, m-am enervat, am visat în fiecare zi, am ascultat, am rănit, am crezut, m-am temut, am greșit, am învățat să sper și să cred în mine... Am trăit.

Plec spre 2010 cu același gând: să nu uit să trăiesc, în fiecare zi! La mulți ani!

Bancuri prezidenţiale

Pâine şi circ. Toate-s vechi şi nouă toate. Românii au, în sfârşit, conducătorul care-i reprezintă. Căci ce e mai românesc decât să răzi de capra, moartă de indigestie, a vecinului, după ce tu însuţi i-ai aruncat preventiv nişte iarbă expirată peste gard?

Şi unde să o faci mai bine dacă nu la televiziunea poporului, recent rebranduită în "BreakingNewsTV" şi complet nemoguliană.

Să hăhăiţi bine!





P.S.: Mă aştept ca dintr-un moment în altul să iasă Naomi, Piticul Porno şi, eventual, Elodia şi să bea cu toţii un şpriţ, la poveşti.

Bunica Liuba

Ar fi împlinit astăzi 79 de ani. Mi-o aduc aminte caldă și mirosind a papanași sau a plăcinte poale-n brâu. Cu zâmbetul de copil și ochii negri ce aduceau aminte că a fost odată foarte frumoasă. Și cu tolba plină de povești.

Bunica mea era basarabeancă. Și numele ei însemna, în rusă, Iubire. De fapt toată ființa Bunicii Liuba emana iubire. E adevărat că, pentru a o percepe, trebuia să treci de aparenta severitate (doar fusese profesoară de limba română). Nu era o mămăiță blajină care face prăjituri și stă deoparte la discuțiile nepoților. Bunica mea mă corecta la gramatică. Îmi dădea să citesc reviste de istorie și mă învăța cântece rusești. Și mă ducea la muzee. Era o bunică altfel. Și multă vreme n-am știut s-o apreciez.

A iubit bunica mea. Familia pentru care ar fi făcut orice. Pe soțul ei de care se îndrăgostise nebunește în tinerețe. Limba ei, pe care n-o vroia ciuntită de nimeni. Și, mai ales, pământul unde se născuse și de care i-a fost dor toată viața. Îmi povestea cum a fugit din calea rușilor în timpul războiului. Și cum, copil fiind, simțea că n-o să își mai vadă casa niciodată. Povești despre bombardamente, deznădejde și foamete îmi păreau plăsmuiri demne de scenarii de film. Doar sclipirea tăioasă din ochii bunicii îmi spunea că toate au fost aievea și că au rămas acolo, întipărite, pentru a nu mai pleca niciodată.

Dar bunica avea și o mulțime de povești vesele. Cu personaje care mi-au populat visele, întreaga copilărie. Adesea inventate. Pentru că, avidă de nou, îi ceream mereu altele și altele. Erau, bunăoară, cei doi prieteni, Lir și Tibișir, unul înalt și slab, altul mic și gras, care intrau în tot felul de belele. Sau îndrăgostiții Bujorel și Ghiocela... Bunica m-a învățat să visez și să-mi creez în jur o lume de basm în care nu mai aveam nevoie nici măcar de păpuși. Am luat lumea asta cu mine, peste ani. O găsesc azi în zâmbetul unui copil pe stradă, în jocul frunzelor, toamna, într-un miros pe care l-am crezut pierdut.

A plecat de câțiva ani. Și mă surprinde că îi simt dorul numai câteodată. Imaginea ei se pierde ușor printre celelalte amintiri. Rămâne doar o stare. Și mirosul de poale-n brâu.


La mulți ani, bunico, oriunde ai fi!

Sărbători de plastic

Oare când s-a transformat colăcuțul din colinde într-o amărâtă bancnotă de plastic, în sufletele noastre?

Pe scara blocului se aud voci. Cineva sună la ușă. Răspund, după ce am privit precaută pe vizor. Un tânăr cu chip blând îmi spune că sunt un grup de studenți la teologie și ar vrea să mă colinde. Mă surprinde că primul meu impuls e să le spun că nu vreau, dar încuviințez. Cântă frumos. Pe voci, ca în corul bisericesc. Sunt trei fete cu voci calde și doi băieți, un tenor și un bariton. Glasurile lor umplu scara și ecoul le ține isonul. Nu las ușa deschisă și plec să-mi văd de treabă prin casă, așa cum țin minte că făceau oamenii când mergeam eu la colindat. Rămân acolo și le zâmbesc din cadrul ei. Încerc să îmi golesc sufletul de toate grijile de peste zi și să-l las să se umple cu melodia asta frumoasă, pe care îmi pare chiar că o recunosc. Dar, din nu știu ce motiv, gândul meu zboară doar la faptul că acești oameni așteaptă să-i plătesc la sfârșit și că eu nu prea am bani în portofel. Rămâne acolo, agățat, paralizându-mi orice simțire. Le zâmbesc în continuare, dar zâmbetul meu e gol. Nici ei nu mă privesc în ochi, parcă le e teamă de ce ar putea găsi acolo.

Am văzut odată un documentar despre colindătorii din Maramureș care se porneau în Ajun, pe un ger năprasnic, să colinde din poartă în poartă și să dea vestea bună oamenilor din sat. Primeau în schimb nuci și mere, pe care le băgau în traistă, și câte un păhărel de palincă, să facă frigul mai ușor de îndurat.

De ani buni auzim la TV de luna cadourilor, luna sărbătorilor de iarnă. Magazinele fac reduceri, mall-urile sunt pline. Reporterii fac live-uri de la supermarket și ne spun ce mai cumpără românii. Nu mai e loc în parcări, nu mai e loc în coșurile de cumpărături. Oamenii aleargă de la un shopping center la altul, cumpără brazi, ornamente, cadouri scumpe sau chilipiruri, își aduc aminte de cei sărmani, merg la evenimente caritabile, unde își cumpără liniștea sufletească, pentru încă un an. Sau numai până la Paști. E luna în care dăruim. Luna în care ne aducem aminte să ne sunăm prietenii cu care nu ne-am mai întâlnit de la Crăciunul trecut. Singura lună în care zăpada, care cade și paralizează Bucureștiul câteva zile, e privită cu îngăduință sau primită cu exclamații de genul „Ce bine! Vom avea un Crăciun adevărat!”. E luna în care suntem cel mai rupți de realitate.

Și e luna în care Banul își face simțită prezența cel mai acut, în viețile noastre. Fie că e în vacanțele la munte, în cadourile pe care le oferim sau am vrea să le facem și nu putem, în grijile că masa de Crăciun nu va fi la fel de bogată ca anul trecut sau în lipsa unui om drag de la această masă. Se strecoară chiar și în cele mai vechi obiceiuri și le deposedează de conținut. Le dă doar o formă, pe care am ajuns să o confundăm cu toții cu Crăciunul. Unul pe care, adesea, nici măcar nu ni-l putem permite.

Să ne imaginăm un Crăciun fără un brad mare împodobit, ci doar cu o crenguță. Fără o masă plină cu toate semi-preparatele pe care le-am putut cumpăra de la Carrefour (în ajun, când e deschis până la 2.00, după ce am stat trei ore la coadă) ci doar cu un cozonac făcut în casă și o oală cu sarmale, fără cadouri împachetate în hârtie creponată cu funde colorate, ci (doar?) cu toți cei dragi alături. Pare sărăcăcios, nu? Parcă nu e Craciunul. Cel puțin nu cel pe care ni-l vând de ani de zile filmele americane.

Dar unul fără familie, fără colindători, fără senzația că ești acasă, dar cu toate cele de mai sus?

Colindul s-a terminat. Aș vrea să am niște nuci și mere. Scot însă 5 lei din portofel și îi dau unuia dintre colindători, murmurând stânjenită o scuză. Și atunci se întâmplă ceva. Oamenii mă privesc în ochi, îmi mulțumesc și-mi urează sărbători fericite. Și simt că sunt sinceri. Că ar fi făcut la fel și dacă erau 50 de lei, sau doar un pahar cu apă. Că nu mă judecă pentru că nu le-am dat mai mulți bani, ci îmi sunt recunoscători că i-am lăsat să împărtășească acest moment cu mine. Și, în sfârșit, îmi las sufletul să zâmbească.

Închid ușa și ascult o vreme. Nu le mai aud glasurile. Semn că vecinii mei s-au lăsat totuși pradă primului impuls.

Confruntările din noi

Anunț la rubrica “Matrimoniale”: “Tânăr de condiție bună, caut parteneră pentru relație pe termen lung, posibil căsătorie. Poate fi blondă sau brunetă, înaltă sau scundă, slabă sau plinuță. Obligatoriu să-l susțină pe candidatul X”. Nu, anunțul nu e real. Dar ar putea fi. Și ar fi chiar indicat. S-ar evita astfel posibile drame și scandaluri.

Alegerile care tocmai au trecut (au trecut?) mi-au arătat o nouă față a noastră, a tuturor. Clișeul că ne pricepem cu toții la fotbal și politică ar trebui completat cu ceva: că ne înverșunăm adesea când discutăm pe aceste două teme. Atât de mult, încât ajungem la insulte și injurii și chiar stricăm prietenii. De unde atâta încrâncenare?

La noi politicienii sunt dușmani două, trei luni, o dată la patru, cinci ani. Și nici atunci pe bune. Se înjură la televizor, după care își dau mâna cordial și beau împreună un șpriț, la Golden Blitz. Ei știu că toată această mascaradă se termină după alegeri și trebuie să lase loc de negocieri. Și mai știu că “verba volant” și speră că poporul are memoria unui țânțar. Că oamenii vor uita, de îndată ce au ieșit din cabina de vot, că X s-a jurat că nu se aliază cu Y, pe care îl vedea ca pe răul absolut, că Z s-a făcut frate cu X dar l-a înjunghiat pe la spate, că Y discută și cu X și cu Z, chiar dacă în campanie îi acuza de toate relele. Așa e în politică. La noi, cel puțin.

Îi ascultăm cinci ani la televizor, îi criticăm sau îi lăudăm. Sau suntem indiferenți. În preajma alegerilor, însă, se întâmplă ceva neobișnuit. Pasiunile se trezesc dintr-o dată și ating cote de neimaginat. Simpatia sau antipatia față de un candidat sau altul se transformă în furie. Îi numim pe cei care nu au aceeași preferință ca noi, după caz, comuniști, sclavi, limitați, tonomate, și, în ultimă instanță, proști. Când argumentele lipsesc, intră în scenă ironiile, malițiozitățile și, mai rău, injuriile. La adresa unor oameni cu care, alfel, am descoperi poate că avem mai multe în comun decât credeam. Unde greșim?

În alte țări, alegătorii umblă cu insigne în piept. “Eu îl votez pe X”. La noi, vecinii se încaieră, pe la sate, pentru că s-au surprins reciproc lipind afișe cu candidați rivali.

E o adeziune soră cu obsesia. Iubim sau urâm un candidat, deși ei nu ne dau nimic în schimb. Circulau pe vremuri povești despre frați care nu și-au mai vorbit ani de zile sau familii care s-au destrămat din pricina...unui vot. Așa suntem noi poate, latini balcanici, combinația perfectă de pasiune și agresivitate, duse la extrem.

Am avut, zilele astea discuții în contradictoriu cu o grămadă de oameni pe care îi admir și îi respect. Nu mică mi-a fost mirarea să observ că luau totul foarte personal. Dacă nu ești cu noi, ești fraier, ești comunist, ești manipulat. Oricâte argumente aș fi adus, răspunsul era același. Ai dreptate, DAR, eu o sa votez tot cu X. Totul se reduce la nivelul emoțional. La cum simte fiecare alegător. De ce s-a ajuns aici?

Îndrăznesc o explicație. Exact asta vor politicienii. Dacă votul s-ar baza pe considerente logice, pe o alegere informată, cine ar mai fi ales? La noi nu există doctrine politice, așa cum nu există alegători liberali sau socialiști. Nu votăm ideologii, votăm oameni. Care par să se identifce cu anumite idealuri. Dar asta nu e o regulă. Bunăoară, un candidat poate la fel de bine să își fi început cariera politică în FSN, să fi trecut prin PNȚCD și să fi ajuns acum liberal, social democrat sau pedelist. Spune asta ceva despre el? Poate că la alegerile viitoare va fi extremist, dacă i-o va cere contextul politicși social. Și atunci cum îl poate convinge pe alegătorul care îl privește la televizor? Să îi vorbească despre doctrine, ideologii? Sau să se ”vândă” ca om? Să pozeze în liderul cu mână de fier, președintele jucător, soldatul bunului-simț, războinicul luminii sau diplomatul de carieră. Trebuie să recunoaștem că asta vorbește poporului mai mult decât teoria libertății pieței sau a solidarismului social. Dar, e atât de irelevant...

Votăm un om. Sau împotriva unuia. Și până să o facem polemizăm, ne aprindem, ne certăm. Ei, oamenii, se vor înțelege după alegeri. În fond, e un singur ciolan și trebuie împărțit. Noi rămânem cu gustul amar și cu niște cuvinte pe care ni le-am aruncat...pe gratis. Ciolanul rămâne la ei.

Civilizația low-cost

Se zice că un lord adevărat folosește tacâmurile chiar și atunci când mănâncă singur, pe-o insulă pustie, sau în deșert. Românii nu sunt lorzi. Nici n-ar putea să fie. Pentru că, pe vremea când Shakespeare se uita la stele și scria despre dragostea imposibilă dintre descendenții unor familii rivale, care se iubesc în ciuda acestora și a destinului, dar sunt înfrânți până la urmă de însăși soarta care i-a unit, la noi otrăveau fântânile și pârjoleau ogoarele în calea turcilor. Și se refugiau în munți. Unde nu recitau poezii. Cel mult, cântece de leagăn.

Românii nu sunt manierați și culți. Nici sofisticați ca francezii, nici sobrii ca nemții, nici civilizați ca nordicii. Sunt gălăgioși și veșnic nemulțumiți. Jmenari, jepcari, grobieni. Vor câștig ușor și rapid dacă se poate. Le plac combinațiile. Așteaptă să le pice ceva. Privați atâta vreme de o grămadă de lucruri, au înțeles greșit democrația. Sau poate n-au înțeles-o deloc. Drepturi da, obligații ba. Vrem respect, dar nu oferim noi, primii, nimic.

Am călătorit deunăzi cu o cursă low-cost. Nu era prima oară, deși de fiecare dată îmi promit că e ultima (dar, na, cine poate rezista tentației unui zbor la Madrid cu nici 50 de euro?). Nu știu cum sunt cursele low cost din alte țări, dar ale noastre se disting de la o poștă. Un experiment simplu: recunoașteți coada de așteptare la check-in, pentru București, cu un low-cost, în orice aeroport din Europa. Nu veți de greș dacă:

-vă îndreptați spre coada de unde se aud cele mai multe vociferări.

-vă uitați la cum sunt îmbrăcați oamenii(nu sunt o sclavă a aparențelor, jur, și nici nu spun ca sunt îmbrăcați sărăcăcios, că nu ar fi fost cazul să îi judec atunci). Cu cât mai multe paiete, catarame strălucitoare, lanturi groase de (h)aur vedeți, cu atât sunteți mai aproape. Și mai e ceva. De obicei, în avion te îmbraci comod. La această coadă veți vedea cele mai multe tocuri cui.

-și nu e o coadă de fapt. E o grămadă.

În avion e degringoladă. Ce contează că politica companiei spune că ai voie cu o(UNA) geantă de mână, și aia de anumite dimensiuni, ca să încapă toate bagajele? De fiecare dată e plin de saci de rafie, de te întrebi dacă au proiectat aștia gresit avionul și nu s-au gândit la bagajele paagerilor. Când avionul aterizează, însoțitoarea de zbor ne roagă un singur lucru: rămâneți cu centurile cuplate, până la oprirea aeronavei. De îndată ce se simte prima roată pe pământ, începe un adevărat concert de click-uri, mulțimea se ridică în neștire și începe să caute bagajele. Oameni buni, nu suntem în tren! Dureaza încă 30 de secunde să iasa avionul de pe pistă, că suntem pe Băneasa, nu pe Heathrow! Vă grăbiți undeva? N-ați vrea să deschidem ușile, să coborâți din mers?

Bun, veți zice, aia-s cocalarii, căpșunarii, macaronarii, țiganii. Ei bine, dacă e așa, sunt mulți, nene! Și ce te faci că și în țară îi vezi peste tot: la mall, la piața, la scara blocului, în ratb, în trafic. E o chestie determinată istoric până la urmă, și degeaba ne răzvrătim și strâmbăm din nas, noi, aștia cu pretenții de lorzi. Dacă stai să te gândești la evoluția poporul nostru și la piramida nevoilor, e clar că iobagul sau jelerul n-avea pretenții de civilizație și artă, când nu știa dacă are ce mânca a doua zi. Sau că, întorși din munți, la casele prădate, femeile violate, țăranii noștri n-aveau vreme să se preocupe de maniere înalte. Respectul pentru celălalt se învață, civilizația se cultivă. Pe meleagurile noastre, n-au avut vreme de asta.

Românii, așadar, nu sunt lorzi. Există, firește, excepții. Există elite. Sunt puțini, și de-a lungul veacurilor au scris istoria. Căci da, românii nu sunt Cantemir, Bălcescu, Brătienii. Aceia sunt excepțiile. Care la un moment dat au ieșit în față. Acum preferă să stea retrași. Sau să plece prin alte părți. Televizorul și (sub)cultura reality show i-au redus la tăcere. Dacă înainte “rumânul prost” asculta de vornic , de popă sau de dascăl, pentru că își recunoștea neștiința, acum tupeul ține loc de învățătură și banii de civilizație. Și toată lumea face “aroganțe“.

Scriu toate astea pentru că am obosit. Să văd în jur mizerie și oameni indiferenți, să fiu luată de fraieră, să îmi găsesc ștergătoarele ridicate chiar dacă am lăsat mașina pe un loc neplătit (dar, na, e împământenit) sau și mai rău, să gasesc pe cineva care dă cu picioarele în ea, pentru a-i porni alarma, deși lăsasem un bilet în geam cu numărul de telefon și că stau 5 minute, să aștept cu orele la nu știu ce ghișee și când în sfârșit ajung să mi se spună acru că e pauza de prânz, să mă trezesc duminica în acorduri de manele, în ceea ce s-ar putea prea bine să fie războiul decibelilor, purtat între vecinii mei, să salut oameni la muncă și să se uite prin mine(ce fel de om trebuie să fii, să nu răspunzi la un salut, chiar și atunci când nu cunoști persoana?) Și pentru că azi, stând la o coadă la KFC, când o cunoștință care se afla mai în față mi-a strigat să vin acolo, și eu am spus că mi-e jenă și nu e corect să trec în față, m-a întrebat sincer: “Tu în ce țară ai trăit?”.

Regatul meu

De câteva zile încoace mă întreb într-una ce-mi doresc. Firea mea contradictorie, doar sunt femeie, ce naiba, parcă nu mi-a jucat niciodată atât de multe feste. Azi e ceva, mâine e opusul. Sau, și mai rău, acum e asta și peste cinci minute alta.

Sunt invidioasă, o spun cinstit, pe cei care au găsit acel ceva care îi mulțumește. Sau poate că nu l-au găsit, dar au învățat să accepte ce au și să își dorească ce pot. Pe mine asta mă înnebunește. O iau ca pe o renunțare. Un eșec. De când eram mică, mă gândeam că destinul trebuie să îmi fi rezervat ceva mare. „Tatăl meu, împăratul...” era fraza cu care îmi începeam, sfidătoare, orice discurs. Numai că tatăl meu, deși e un lord într-adevăr, nu era împăratul care să îmi pună pe tavă un regat...

Așa că am plecat să mi-l cuceresc singură.

E al naibii de anevoios drumul. Și, sinceră să fiu, uneori am impresia că la capătul lui nu se află regatul mult visat. Câteodată mă gândesc că m-am rătăcit. Că ar fi trebuit să ajung deja, dacă eram pe druml cel bun. Alteori îmi zic că poate nu am pătimit destul, ca să merit o așa regală destinație. În fiecare zi întrebări. În fiecare zi temeri. Trag cu ochiul la regatul celor care și l-au dobândit deja și mă întreb ce au făcut ei și cum de s-au priceput mai bine să ajungă. Cel mai greu e când mă năpădește îndoiala. Poate că n-ai să ajungi acolo niciodată. Poate ar fi mai bine să te oprești pe drum, la un han prmitor, unde vei găsi o sobă caldă și un glas prietenos. O fac, o vreme. Dar dorul de ducă...și de regat, mă cheamă la drum.

Azi mă întreb dacă nu cumva regatul meu e chiar drumul. Și dacă, cu ochii ațintiți pe luminița de la capăt, am uitat să-l recunosc.

The root of evil

Girls are the root of evil. Este o teorie veche. Şi demonstrată pe deasupra.

Avem:

Girls= Time x Money şi

Time=Money

Rezultă: Girls=Money²

Dar, Money= Evil.

Deci, Girls=√Evil. Q.E.D.

În altă ordine de idei, sau poate chiar în aceeaşi, de patru dimineţi e ceaţă. Iar viaţa mea e în cutii.

Şi epilogul?

Acum mulţi ani am scris asta. În seara asta mi-am amintit. E ca şi cum atunci aş fi ştiut. E ca şi cum, demult, mi-am scris viaţa care avea să vină. Şi am urmat-o întocmai. Am citit, recent, însemnările de prin jurnalele mele din liceu. Scriam cu frenezie despre viaţă, despre dragoste, deşi eram doar o fătucă îndrăgostită de ideea de a iubi şi nu ştiam nimic despre asta. Tânjeam după iubirea care va veni şi-mi va lua minţile. O ticluiam, în taină. O visam. O chemam.

Am scris atunci prologul şi actul înâi şi actul doi din ce avea să fie piesa (drama?) care va urma. Am intuit-o numai. Poate am atras-o? N-am ştiut niciodată de unde venea tristeţea din versurile mele.

Acum ştiu. Am ajuns acolo. Atâta că, în graba mea, am uitat să scriu epilogul...

Ce faci când boarea cea tăcută,
ce vine dinspre-al mării-ntins,
c-un zâmbet vag, c-un murmur stins,
timidă, obrajii ţi-i sărută?

Ce vezi, când ochii îi închizi,
şi caţi spre-adâcu-ţi stors de vise?
Iluzii, clipe, fericiri promise,
Ai vrea, din fuga lor, să prinzi.

Ce simţi, când vezi ca-ntr-un mormânt,
Iubirea stinsă, fără glas?
Iar din trecut ţi-au mai rămas
Doar frunze. Risipite-n vânt.

Sporturile naţionale...

În dimineaţa asta am venit la serviciu cu metroul. Mai bine zis cu metroul, autobuzul, mulţimea, pejosul, noroiul, ploaia şi vântul în faţă. Mă gândeam cum ar fi dacă şi urbea noastră dragă ar beneficia de o reţea de metrou precum Parisul sau Barcelona. Am fi, poate, mai punctuali? Mai zâmbitori? Dar nu asta vroiam să povestesc. Am citit, gratis, la metrou, ziarul Ring. Am aflat de acolo, printre altele, că părinţii lui Marian Drăgulescu l-au urmărit pe fiul lor la televizorul unor vecini, pentru că...nu aveau postul care difuza competiţia la care a câştigat „numai” două medalii. De aur.

Acum, m-am interesat şi eu ce post a difuzat respectiva competiţie. Aud că e Digi Tv, care, într-adevăr, nu se prinde decât de ... iniţiaţi. Şi atunci mă întreb de ce nu a fost dată de o televiziune la care au acces mai mulţi oameni. De genul Televiziunii Naţionale. Să fi fost ea, competiţia, una de neglijat? Adică o adunare la care nişte unii mai ţopăie un pic, pe muzică, se agaţă de nişte inele, sau sar de nebuni pe trambuline? Nu, nu era decât un campionat. Mondial.

Asta mi-a adus aminte de un „buletin” sportiv auzit aseară la radio, pe la ora 23.00. De fapt, ca să fiu mai exactă, înainte de buletinul de ştiri, prezentatorul s-a gândit să ne facă un rezumat din ştirile sportive. Care a sunat cam aşa: Fotbal. Rezultate. F.C. Adunaţii Copăceni- C.S Camionul Iepureşti, 2-0, Rulmentul Piatra Arsă- Locomotiva Zărneşti, 1-3, Gloria Pătlăgelele- F.C. Corbu, 2-2. Alte ştiri. Jenson Button, campion la Formula 1 şi Marian Drăgulescu a câştigat CEVA medalii. Sfârşit.

Eu constatasem de multă vreme că, la noi, ştirile sportive sunt, de fapt, informaţii mondene din fotbalul intern, dar asta nu înseamnă că e normal!!! Şi, în niciun caz nu cred că e normal să îmi povesteşti despre nişte meciuri plictisitoare, fie ele şi din divizia A (Burger, sau cum îi zicea?) şi să îmi spui apoi, aşa ca fapt divers, că Drăgulescu a câştigat şi el nişte medalii. Se întâmplă să fie de aur. Se întâmplă să fie a 13-a şi a 14-a, după ce el anunţase că se retrage şi a stat pe bară vreo cinci luni. Simţiţi povestea? Nenea de la radio, nu.

Să nu mă înţelegeţi greşit. Sunt microbistă. Am fost la multe meciuri pe stadion, la naţională, la...Steaua, şi la Callatis de câteva ori. Mă uit cu plăcere la un meci de Champions League, şi, întotdeauna urmăresc campionatele europene sau mondiale, unde, în mod trist, de cele mai multe ori, trebuie să îmi aleg o ţară cu care să ţin. La gimnastică, pe de altă parte, de când mă ştiu, am ţinut cu una singură. Cu ţara mea. Care, cel mai adesea nu m-a dezamăgit. Să fie asta motivul pentru care faptul că România câştigă aur la gimnastică nu mai e considerat o ştire din sport? Dar, că Jiji s-a certat la vestiare cu ultimul antrenor adus la Steaua, este! E clar! Bârfa şi privitul în ograda vecinului sunt sporturile noastre naţionale!

P.S.: Unii ar zice că sportul naţional e Oina. Oinama şâcâdâm şâcâdâm!!!

Scrisoare de reclamaţie

Toamnă dragă,

Îţi scriu ca să mă plâng. Nu aşa ne-a fost învoiala. Acum o lună, când sufeream de cald şi visam la tine cu ochii deschişi, şi te preamăream pe blog, mi-ai promis că ai să vii. Cu soare blând şi frunze în toate nuanţele de galben. Cu lumină diafană, numai bună de fotografiat în diafgramă închisă şi la ISO mic.(:D) Cu temperaturi decente, potrivite pentru toate hăinuţele mele din tweed, pe care, te anunţ pe această cale că nici anul asta nu am apucat să le port (iar le voi purta la iarnă şi voi răci de n-am să am aer, la propriu!-e numai vina ta!). Cu plimbări prin locuri unde lumina îmbrăţişează dealurile, şi sărută lacurile şi învăluie copacii. În fine, cu fructe coapte şi must şi mâncăruri din alea pe care nu cred că am să ştiu vreodată să le prepar...dar ce mult îmi place să le mănânc.

Şi ce am primit în schimb? O ploaie măruntă care pare că ţine de la începuturile lumii. Mâini şi picioare reci şi dureri reumatice. Cer gri şi plumburiu şi atât de apăsător, trafic de-ţi vine să laşi maşina în parcare (cine are). Noroi pe cizme.

Permite-mi, deci, să îmi schimb aşteptările. Visez acum la o sobă caldă, o carte bună, un ceai de coacăze, fără zahăr, şi zăpadă care să acopere totul. Să nu mai ştiu dacă e zi sau noapte. Dacă sunt la munte sau la mare. Să fie totul o mare albă, ca un nor din acela care nu aduce ploaie. Pufos. Cremos. Intact. Să ningă şi timpul să se oprească. Să toarcă secundele şi orele, precum motanul meu bătrân, fără să ducă undeva.

Şi aşa, suspendaţi, într-o poveste imaculată, să ne iubim.

Dorinţe...

Nadina mă invită să scriu despre dorinţe. Ale mele. Aşa ca de sfârşit de an, că tot miroase afară a iarnă şi a frig. Mărturisesc că mi-este puţin greu. Şi asta pentru că, până nu demult, de fiecare dată când suflam în lumânări, mâncam ceva nou sau...îmi cădea o geană (:P)...şi trebuia să îmi pun o dorinţă, aveam una singură în minte. Obsesivă. Care nu s-a îndeplinit, oricum. Partea bună este însă că, acum, când am reuşit să mă detaşez, am atâta libertate să îmi doresc...chestii, care s-ar putea chiar şi îndeplini, încât nu ştiu de unde să încep.

O să o iau pe rând.

Vreau ca fericirea care m-a cuprins de 24 de zile (hihi) să nu se termine. Să stea acolo, molcomă, discretă şi aducătoare de vise dulci. Să-mi miroasă dimineţile a cafea tare şi a milkshake cu bananou. Să citesc şi să-l citesc. Să scriu şi să-l descriu. Să cânt în maşina lui, cu trapa deschisă şi privind la cer. Să-l ţin de mână şi să-l privesc în timp ce fumează...să mă las hipnotizată de rotocoalele de fum pe care le scoate printre buzele întredeschise... Să vedem marea, şi lumea, şi fiecare lucru mic pe care ceilalţi nu-l observă.

Vreau o iarnă blândă în Bucureşti, dar zăpadă multă şi pufoasă la munte şi la mine acasă. Vreau marea îngheţată şi peisajul ireal al stabilopozilor acoperiţi de troiene. Vreau casa caldă, cu luminiţe în curte şi vinul fiert, în faţa sobei.

Vreau zile cu soare şi locuri pe care să le fotografiez. Şi un obiectiv nou, dacă tot suntem la capitolul ăsta! Bine, şi un trepied, set de filtre, încă un obiectiv...poate chiar un aparat mai nou...

Vreau să vad iar Parisul şi Barcelona. Să mă plimb prin Maroc, să văd Praga, Moscova, iarna, să lenevesc pe o insulă grecească şi să îmi cânte lin din bouzouki. Să fug în Columbia lui Marquez şi să caut Macondo-ul atemporal, pe râul care îmi poartă numele.

Şi mai vreau multe lucruri...acum îmi dau seama. Doar că nu eram obişnuită să le spun pe nume...