Civilizația low-cost

Se zice că un lord adevărat folosește tacâmurile chiar și atunci când mănâncă singur, pe-o insulă pustie, sau în deșert. Românii nu sunt lorzi. Nici n-ar putea să fie. Pentru că, pe vremea când Shakespeare se uita la stele și scria despre dragostea imposibilă dintre descendenții unor familii rivale, care se iubesc în ciuda acestora și a destinului, dar sunt înfrânți până la urmă de însăși soarta care i-a unit, la noi otrăveau fântânile și pârjoleau ogoarele în calea turcilor. Și se refugiau în munți. Unde nu recitau poezii. Cel mult, cântece de leagăn.

Românii nu sunt manierați și culți. Nici sofisticați ca francezii, nici sobrii ca nemții, nici civilizați ca nordicii. Sunt gălăgioși și veșnic nemulțumiți. Jmenari, jepcari, grobieni. Vor câștig ușor și rapid dacă se poate. Le plac combinațiile. Așteaptă să le pice ceva. Privați atâta vreme de o grămadă de lucruri, au înțeles greșit democrația. Sau poate n-au înțeles-o deloc. Drepturi da, obligații ba. Vrem respect, dar nu oferim noi, primii, nimic.

Am călătorit deunăzi cu o cursă low-cost. Nu era prima oară, deși de fiecare dată îmi promit că e ultima (dar, na, cine poate rezista tentației unui zbor la Madrid cu nici 50 de euro?). Nu știu cum sunt cursele low cost din alte țări, dar ale noastre se disting de la o poștă. Un experiment simplu: recunoașteți coada de așteptare la check-in, pentru București, cu un low-cost, în orice aeroport din Europa. Nu veți de greș dacă:

-vă îndreptați spre coada de unde se aud cele mai multe vociferări.

-vă uitați la cum sunt îmbrăcați oamenii(nu sunt o sclavă a aparențelor, jur, și nici nu spun ca sunt îmbrăcați sărăcăcios, că nu ar fi fost cazul să îi judec atunci). Cu cât mai multe paiete, catarame strălucitoare, lanturi groase de (h)aur vedeți, cu atât sunteți mai aproape. Și mai e ceva. De obicei, în avion te îmbraci comod. La această coadă veți vedea cele mai multe tocuri cui.

-și nu e o coadă de fapt. E o grămadă.

În avion e degringoladă. Ce contează că politica companiei spune că ai voie cu o(UNA) geantă de mână, și aia de anumite dimensiuni, ca să încapă toate bagajele? De fiecare dată e plin de saci de rafie, de te întrebi dacă au proiectat aștia gresit avionul și nu s-au gândit la bagajele paagerilor. Când avionul aterizează, însoțitoarea de zbor ne roagă un singur lucru: rămâneți cu centurile cuplate, până la oprirea aeronavei. De îndată ce se simte prima roată pe pământ, începe un adevărat concert de click-uri, mulțimea se ridică în neștire și începe să caute bagajele. Oameni buni, nu suntem în tren! Dureaza încă 30 de secunde să iasa avionul de pe pistă, că suntem pe Băneasa, nu pe Heathrow! Vă grăbiți undeva? N-ați vrea să deschidem ușile, să coborâți din mers?

Bun, veți zice, aia-s cocalarii, căpșunarii, macaronarii, țiganii. Ei bine, dacă e așa, sunt mulți, nene! Și ce te faci că și în țară îi vezi peste tot: la mall, la piața, la scara blocului, în ratb, în trafic. E o chestie determinată istoric până la urmă, și degeaba ne răzvrătim și strâmbăm din nas, noi, aștia cu pretenții de lorzi. Dacă stai să te gândești la evoluția poporul nostru și la piramida nevoilor, e clar că iobagul sau jelerul n-avea pretenții de civilizație și artă, când nu știa dacă are ce mânca a doua zi. Sau că, întorși din munți, la casele prădate, femeile violate, țăranii noștri n-aveau vreme să se preocupe de maniere înalte. Respectul pentru celălalt se învață, civilizația se cultivă. Pe meleagurile noastre, n-au avut vreme de asta.

Românii, așadar, nu sunt lorzi. Există, firește, excepții. Există elite. Sunt puțini, și de-a lungul veacurilor au scris istoria. Căci da, românii nu sunt Cantemir, Bălcescu, Brătienii. Aceia sunt excepțiile. Care la un moment dat au ieșit în față. Acum preferă să stea retrași. Sau să plece prin alte părți. Televizorul și (sub)cultura reality show i-au redus la tăcere. Dacă înainte “rumânul prost” asculta de vornic , de popă sau de dascăl, pentru că își recunoștea neștiința, acum tupeul ține loc de învățătură și banii de civilizație. Și toată lumea face “aroganțe“.

Scriu toate astea pentru că am obosit. Să văd în jur mizerie și oameni indiferenți, să fiu luată de fraieră, să îmi găsesc ștergătoarele ridicate chiar dacă am lăsat mașina pe un loc neplătit (dar, na, e împământenit) sau și mai rău, să gasesc pe cineva care dă cu picioarele în ea, pentru a-i porni alarma, deși lăsasem un bilet în geam cu numărul de telefon și că stau 5 minute, să aștept cu orele la nu știu ce ghișee și când în sfârșit ajung să mi se spună acru că e pauza de prânz, să mă trezesc duminica în acorduri de manele, în ceea ce s-ar putea prea bine să fie războiul decibelilor, purtat între vecinii mei, să salut oameni la muncă și să se uite prin mine(ce fel de om trebuie să fii, să nu răspunzi la un salut, chiar și atunci când nu cunoști persoana?) Și pentru că azi, stând la o coadă la KFC, când o cunoștință care se afla mai în față mi-a strigat să vin acolo, și eu am spus că mi-e jenă și nu e corect să trec în față, m-a întrebat sincer: “Tu în ce țară ai trăit?”.

Regatul meu

De câteva zile încoace mă întreb într-una ce-mi doresc. Firea mea contradictorie, doar sunt femeie, ce naiba, parcă nu mi-a jucat niciodată atât de multe feste. Azi e ceva, mâine e opusul. Sau, și mai rău, acum e asta și peste cinci minute alta.

Sunt invidioasă, o spun cinstit, pe cei care au găsit acel ceva care îi mulțumește. Sau poate că nu l-au găsit, dar au învățat să accepte ce au și să își dorească ce pot. Pe mine asta mă înnebunește. O iau ca pe o renunțare. Un eșec. De când eram mică, mă gândeam că destinul trebuie să îmi fi rezervat ceva mare. „Tatăl meu, împăratul...” era fraza cu care îmi începeam, sfidătoare, orice discurs. Numai că tatăl meu, deși e un lord într-adevăr, nu era împăratul care să îmi pună pe tavă un regat...

Așa că am plecat să mi-l cuceresc singură.

E al naibii de anevoios drumul. Și, sinceră să fiu, uneori am impresia că la capătul lui nu se află regatul mult visat. Câteodată mă gândesc că m-am rătăcit. Că ar fi trebuit să ajung deja, dacă eram pe druml cel bun. Alteori îmi zic că poate nu am pătimit destul, ca să merit o așa regală destinație. În fiecare zi întrebări. În fiecare zi temeri. Trag cu ochiul la regatul celor care și l-au dobândit deja și mă întreb ce au făcut ei și cum de s-au priceput mai bine să ajungă. Cel mai greu e când mă năpădește îndoiala. Poate că n-ai să ajungi acolo niciodată. Poate ar fi mai bine să te oprești pe drum, la un han prmitor, unde vei găsi o sobă caldă și un glas prietenos. O fac, o vreme. Dar dorul de ducă...și de regat, mă cheamă la drum.

Azi mă întreb dacă nu cumva regatul meu e chiar drumul. Și dacă, cu ochii ațintiți pe luminița de la capăt, am uitat să-l recunosc.

The root of evil

Girls are the root of evil. Este o teorie veche. Şi demonstrată pe deasupra.

Avem:

Girls= Time x Money şi

Time=Money

Rezultă: Girls=Money²

Dar, Money= Evil.

Deci, Girls=√Evil. Q.E.D.

În altă ordine de idei, sau poate chiar în aceeaşi, de patru dimineţi e ceaţă. Iar viaţa mea e în cutii.

Şi epilogul?

Acum mulţi ani am scris asta. În seara asta mi-am amintit. E ca şi cum atunci aş fi ştiut. E ca şi cum, demult, mi-am scris viaţa care avea să vină. Şi am urmat-o întocmai. Am citit, recent, însemnările de prin jurnalele mele din liceu. Scriam cu frenezie despre viaţă, despre dragoste, deşi eram doar o fătucă îndrăgostită de ideea de a iubi şi nu ştiam nimic despre asta. Tânjeam după iubirea care va veni şi-mi va lua minţile. O ticluiam, în taină. O visam. O chemam.

Am scris atunci prologul şi actul înâi şi actul doi din ce avea să fie piesa (drama?) care va urma. Am intuit-o numai. Poate am atras-o? N-am ştiut niciodată de unde venea tristeţea din versurile mele.

Acum ştiu. Am ajuns acolo. Atâta că, în graba mea, am uitat să scriu epilogul...

Ce faci când boarea cea tăcută,
ce vine dinspre-al mării-ntins,
c-un zâmbet vag, c-un murmur stins,
timidă, obrajii ţi-i sărută?

Ce vezi, când ochii îi închizi,
şi caţi spre-adâcu-ţi stors de vise?
Iluzii, clipe, fericiri promise,
Ai vrea, din fuga lor, să prinzi.

Ce simţi, când vezi ca-ntr-un mormânt,
Iubirea stinsă, fără glas?
Iar din trecut ţi-au mai rămas
Doar frunze. Risipite-n vânt.

Sporturile naţionale...

În dimineaţa asta am venit la serviciu cu metroul. Mai bine zis cu metroul, autobuzul, mulţimea, pejosul, noroiul, ploaia şi vântul în faţă. Mă gândeam cum ar fi dacă şi urbea noastră dragă ar beneficia de o reţea de metrou precum Parisul sau Barcelona. Am fi, poate, mai punctuali? Mai zâmbitori? Dar nu asta vroiam să povestesc. Am citit, gratis, la metrou, ziarul Ring. Am aflat de acolo, printre altele, că părinţii lui Marian Drăgulescu l-au urmărit pe fiul lor la televizorul unor vecini, pentru că...nu aveau postul care difuza competiţia la care a câştigat „numai” două medalii. De aur.

Acum, m-am interesat şi eu ce post a difuzat respectiva competiţie. Aud că e Digi Tv, care, într-adevăr, nu se prinde decât de ... iniţiaţi. Şi atunci mă întreb de ce nu a fost dată de o televiziune la care au acces mai mulţi oameni. De genul Televiziunii Naţionale. Să fi fost ea, competiţia, una de neglijat? Adică o adunare la care nişte unii mai ţopăie un pic, pe muzică, se agaţă de nişte inele, sau sar de nebuni pe trambuline? Nu, nu era decât un campionat. Mondial.

Asta mi-a adus aminte de un „buletin” sportiv auzit aseară la radio, pe la ora 23.00. De fapt, ca să fiu mai exactă, înainte de buletinul de ştiri, prezentatorul s-a gândit să ne facă un rezumat din ştirile sportive. Care a sunat cam aşa: Fotbal. Rezultate. F.C. Adunaţii Copăceni- C.S Camionul Iepureşti, 2-0, Rulmentul Piatra Arsă- Locomotiva Zărneşti, 1-3, Gloria Pătlăgelele- F.C. Corbu, 2-2. Alte ştiri. Jenson Button, campion la Formula 1 şi Marian Drăgulescu a câştigat CEVA medalii. Sfârşit.

Eu constatasem de multă vreme că, la noi, ştirile sportive sunt, de fapt, informaţii mondene din fotbalul intern, dar asta nu înseamnă că e normal!!! Şi, în niciun caz nu cred că e normal să îmi povesteşti despre nişte meciuri plictisitoare, fie ele şi din divizia A (Burger, sau cum îi zicea?) şi să îmi spui apoi, aşa ca fapt divers, că Drăgulescu a câştigat şi el nişte medalii. Se întâmplă să fie de aur. Se întâmplă să fie a 13-a şi a 14-a, după ce el anunţase că se retrage şi a stat pe bară vreo cinci luni. Simţiţi povestea? Nenea de la radio, nu.

Să nu mă înţelegeţi greşit. Sunt microbistă. Am fost la multe meciuri pe stadion, la naţională, la...Steaua, şi la Callatis de câteva ori. Mă uit cu plăcere la un meci de Champions League, şi, întotdeauna urmăresc campionatele europene sau mondiale, unde, în mod trist, de cele mai multe ori, trebuie să îmi aleg o ţară cu care să ţin. La gimnastică, pe de altă parte, de când mă ştiu, am ţinut cu una singură. Cu ţara mea. Care, cel mai adesea nu m-a dezamăgit. Să fie asta motivul pentru care faptul că România câştigă aur la gimnastică nu mai e considerat o ştire din sport? Dar, că Jiji s-a certat la vestiare cu ultimul antrenor adus la Steaua, este! E clar! Bârfa şi privitul în ograda vecinului sunt sporturile noastre naţionale!

P.S.: Unii ar zice că sportul naţional e Oina. Oinama şâcâdâm şâcâdâm!!!

Scrisoare de reclamaţie

Toamnă dragă,

Îţi scriu ca să mă plâng. Nu aşa ne-a fost învoiala. Acum o lună, când sufeream de cald şi visam la tine cu ochii deschişi, şi te preamăream pe blog, mi-ai promis că ai să vii. Cu soare blând şi frunze în toate nuanţele de galben. Cu lumină diafană, numai bună de fotografiat în diafgramă închisă şi la ISO mic.(:D) Cu temperaturi decente, potrivite pentru toate hăinuţele mele din tweed, pe care, te anunţ pe această cale că nici anul asta nu am apucat să le port (iar le voi purta la iarnă şi voi răci de n-am să am aer, la propriu!-e numai vina ta!). Cu plimbări prin locuri unde lumina îmbrăţişează dealurile, şi sărută lacurile şi învăluie copacii. În fine, cu fructe coapte şi must şi mâncăruri din alea pe care nu cred că am să ştiu vreodată să le prepar...dar ce mult îmi place să le mănânc.

Şi ce am primit în schimb? O ploaie măruntă care pare că ţine de la începuturile lumii. Mâini şi picioare reci şi dureri reumatice. Cer gri şi plumburiu şi atât de apăsător, trafic de-ţi vine să laşi maşina în parcare (cine are). Noroi pe cizme.

Permite-mi, deci, să îmi schimb aşteptările. Visez acum la o sobă caldă, o carte bună, un ceai de coacăze, fără zahăr, şi zăpadă care să acopere totul. Să nu mai ştiu dacă e zi sau noapte. Dacă sunt la munte sau la mare. Să fie totul o mare albă, ca un nor din acela care nu aduce ploaie. Pufos. Cremos. Intact. Să ningă şi timpul să se oprească. Să toarcă secundele şi orele, precum motanul meu bătrân, fără să ducă undeva.

Şi aşa, suspendaţi, într-o poveste imaculată, să ne iubim.

Dorinţe...

Nadina mă invită să scriu despre dorinţe. Ale mele. Aşa ca de sfârşit de an, că tot miroase afară a iarnă şi a frig. Mărturisesc că mi-este puţin greu. Şi asta pentru că, până nu demult, de fiecare dată când suflam în lumânări, mâncam ceva nou sau...îmi cădea o geană (:P)...şi trebuia să îmi pun o dorinţă, aveam una singură în minte. Obsesivă. Care nu s-a îndeplinit, oricum. Partea bună este însă că, acum, când am reuşit să mă detaşez, am atâta libertate să îmi doresc...chestii, care s-ar putea chiar şi îndeplini, încât nu ştiu de unde să încep.

O să o iau pe rând.

Vreau ca fericirea care m-a cuprins de 24 de zile (hihi) să nu se termine. Să stea acolo, molcomă, discretă şi aducătoare de vise dulci. Să-mi miroasă dimineţile a cafea tare şi a milkshake cu bananou. Să citesc şi să-l citesc. Să scriu şi să-l descriu. Să cânt în maşina lui, cu trapa deschisă şi privind la cer. Să-l ţin de mână şi să-l privesc în timp ce fumează...să mă las hipnotizată de rotocoalele de fum pe care le scoate printre buzele întredeschise... Să vedem marea, şi lumea, şi fiecare lucru mic pe care ceilalţi nu-l observă.

Vreau o iarnă blândă în Bucureşti, dar zăpadă multă şi pufoasă la munte şi la mine acasă. Vreau marea îngheţată şi peisajul ireal al stabilopozilor acoperiţi de troiene. Vreau casa caldă, cu luminiţe în curte şi vinul fiert, în faţa sobei.

Vreau zile cu soare şi locuri pe care să le fotografiez. Şi un obiectiv nou, dacă tot suntem la capitolul ăsta! Bine, şi un trepied, set de filtre, încă un obiectiv...poate chiar un aparat mai nou...

Vreau să vad iar Parisul şi Barcelona. Să mă plimb prin Maroc, să văd Praga, Moscova, iarna, să lenevesc pe o insulă grecească şi să îmi cânte lin din bouzouki. Să fug în Columbia lui Marquez şi să caut Macondo-ul atemporal, pe râul care îmi poartă numele.

Şi mai vreau multe lucruri...acum îmi dau seama. Doar că nu eram obişnuită să le spun pe nume...

Ei râd...

Astăzi Boc a ieşi să mintă, încă o dată, (oare ultima?-am vrea noi) poporul cu televizorul. E marţi, 13, şi simte deja cum scaunul i se clatină. Şi atunci îşi spune să mai arunce puţin praf (din care are din belşug, întrucât numai asta a făcut din toată România, în ultimele luni) în ochiul votantului, ala care încă mai e deschis, atunci când scârba, grija că nu şi-a plătit întreţinerea sau că îşi pierde locul de muncă nu l-a închis de tot. A ieşit, deci, premierul să ne spună cum Magnificul Guvern vrea să ne dea o lege a pensiilor. Una pe care o vor 81% dintre români, şi, culmea, fix parlamentarii (aia 322, de data trecută) vor să o blocheze. Cum moţiunea asta de cenzură nu e datorată incompetenţei crase în care se complac de luni de zile aceşti iluştri urmaşi în funcţie ai Brătienilor (care, fie vorba-ntre noi, cred că se răsucesc în morminte). Nu, Guvernul ăsta e bun! E cinstit! Şi, mai mult, îşi respectă angajamentele faţă de români! Faţă de românii care s-au văzut nevoiţi să-şi închidă firmele, de când cu forfetarul, să stea acasă x zile pe lună, neplătiţi, să se enerveze în trafic, să înghită praf, pe şantierele mult trâmbiţatelor, dar puţin văzutelor, pasaje şi autostrăzi. Da, faţă de ei, evident!


Nu îmi place politica şi, probabil, nu o înţeleg! Pentru că altfel, poate aş fi ştiut de ce, atunci când Opoziţia, prin vocea lui Antonescu şi, mai proaspăt opozantul Geoană, îl acuza pe premier că a condus cel mai slab Guvern de după Revoluţie, acesta râdea. Cam cum râzi când eşti la o şuetă cu amicii şi auzi o glumă bună.

Şi de ce n-ar fi toate astea o glumă bună până la urmă? Măsuri anti criză? Un banc simpatic! Salarii, pensii, buget de stat? Anecdote. Români fără slujbe, datornici, executaţi silit? Fleacuri. Ambuteiaje, nervi, sărăcie? Detalii. Ei oricum pleacă acasă cu elicopterul, la vilele lor călduţe, la conturile din Eleveţia, concediile din străinătate.

Aşa că râd. De ce n-ar face-o?

Cum să fii fraier, într-o lume de şmecheri. Şi să îţi placă

Sunt ceea ce aţi putea numi un şofer civilizat. Respect regulile de circulaţie, dau mereu prioritate, îi las pe alţii să se bage în faţa mea, nu iau nimănui locul de parcare, semnalizez şi mulţumesc, de fiecare dată când cineva îmi face loc. Nu mă enervez când stau la coadă la semafor. Dau muzica mai tare şi imi aprind o ţigară. Şi mă uit în jur. La oameni, la clădiri, la ceilalţi şoferi. Odată am descoperit un curcubeu. Razele soarelui se refractau în picaturile de apă de la Fântâna Mioriţa, desupra căreia apăruse o minune colorată. Era într-o dimineaţă de luni, iar la Podul Băneasa se spărsese o conductă (folosesc această formulare impersonală ca să nu acuz pe vreun Dorel, care îşi face veacul pe la, de acum eternul, şantier de la pasaj). Prin urmare, intersecţia era inundată, traficul blocat, oamenii nervoşi, claxoanele sunau la intervale regulate şi relativ scurte, dinţii scrâşneau, mâinile băteau, nervoase, pe volan. Eu priveam pe geam, zâmbind.

Îmi place, aşadar, să cred că sunt civilizată în trafic. Mă uit la şoferii grăbiţi, care mă depăşesc şi pe dreapta şi pe stânga, pe linia de tramvai sau pe cea continuă, care urcă pe trotuare sau parchează pe refugii, şi mă felicit în gând că, în viaţa mea, lucrurile nu sunt ATÂT de presante, încât să mă cramponez de cele maxim 7 minute, pe care le-aş economisi dacă aş face toate aceste giumbuşlucuri.

E o chestiune de sănătate mintală, până la urmă. Ei claxonează nevrotic, turează maşinilie, gesticulează agresiv. Eu aleg să nu mă enervez, să zâmbesc, să ma bucur de o melodie frumoasă de la radio. Neuronii cui au de câştigat?

Ei bine, în dimineaţa asta, în drum spre muncă, pe o stradă cu o bandă şi jumătate, am vrut să depăşesc o maşină care staţiona nestingherită pe dreapta. Am semnalizat şi am depăşit-o, luându-i, într-adevăr, foarte fin, faţa unui taxi. Pentru că îmi suna telefonul, nu am apucat să apăs butonul de avarie, ca să-i mulţumesc/să mă scuz. La semaforul de la prima intersecţie, taximetristul a oprit în dreptul meu. Mai întâi mi-a bătut obrazul. I-am zâmbit, vinovată. A lăsat geamul jos. L-am lăsat şi eu, umilă, gata să mă justific. Ce a urmat s-ar putea rezuma astfel: eu sunt suma tuturor relelor, femeile nu ştiu să conducă, başca, sunt nepoliticoase în trafic, şi, vezi, din cauza ăstora ca tine nu le mai lăsăm noi să se bage. Mai bine stai la cratiţă, decât la volan!

Ştiţi, de obicei eu mulţumesc, i-am spus cu glas scăzut... Lasă, că am văzut eu cum mi-ai mulţumit! Zdrang, s-a închis geamul taximetristului, peste demnitatea mea şifonată. Am râs şi l-am lăsat să se bage în faţa mea, când a plecat cu scârţâit de roţi demonstrativ de la semafor.

Concluzia? De mâine să mă apuc să o iau şi eu pe linia de tramvai, din moment ce rezultatul e acelaşi? La bafta mea, probabil că, oricum, la prima intersecţie, Poliţia îmi va lua carnetul. Şi aici îmi dau seama că aşa e şi în viaţă. Unii au tupeu, fac gargară, se bagă (fără butonul de avarie), calcă peste ceilalţi şi scapă basma curată. Alţii, mai fraieri, le-ar spune lumea, mai oameni, le zic eu, respectă regulile şi trag din greu. Şi şi-o iau. Pentru că, printr-o ciudată răsturnare de valori, a fi bun e egal, mai nou, cu a fi prost!

Mă scuzaţi, dar eu vreau să fiu fraieră în continuare!

Leapsa muzicala

Simona mi-a facut o invitatie pe care nu o pot refuza... Ieri a fost ziua muzicii si trebuia sa ne alegem o melodie care ne place.
Stau si ma gandesc ca sunt atat de multe. Muzica a fost dintotdeauna o parte importanta din viata mea. De la cantecelele pe care mi le canta bunica, cu glas lin, atunci cand eram mica si, brusc, ma opream din plans si o ascultam, la cele pe care le cantam cu parintii mei, demult, cand se lua lumina si imi era frica, la sunetul de chitara care rasuna din garaj cand facea fratele meu repetitii, pana la melodiile pe care le asociez acum cu oameni, locuri, stari.
Tata e un mare meloman si la noi in casa a sunat mereu muzica... Am crescut cu Boney M, Abba sau Roxette. Am descoperit apoi Metallica, Dire Straits sau Nirvana...
Am iubit pe muzica, am plans pe muzica. Am ras si am dansat si am visat pe muzica. Si, in stilul meu caracteristic, am plecat, intotdeauna, pe muzica.

Vocea copilariei mele, a adolescentei plina de framantari, a tinerei nestatornice, a femeii care iubeste este cea a lui Dani Klein, de la Vaya Con Dios. Ea o sa povesteasca, intotdeauna, o bucatica din mine.

După vijelie...

Poeţii sunt trişti. Şi lacrimile lor nasc versuri. Am citit asta, odată, undeva. Sau poate am scris-o chiar eu? Am crezut mereu că fericirea, aceea pe care n-am ştiut vreodată să o definesc (şi pe care, de două mii de ani, minţi mai luminate se chinuie să o descifreze) te aruncă într-o stare de molcomă suficienţă, o inerţie a creaţiei, din care, pentru a ieşi, e musai să se petreacă un cutremur sentimental.

Eu mi-am trăit cutremurele la limita delirului şi aproape că l-am creat pe fiecare în parte. Sau le-am exacerbat...până într-atât încât nu mai distingeam diferenţa dintre vis şi realitate. Dragostea, pe care o doream obsesiv, deşi nu ştiam s-o recunosc, şi poate n-am aflat nici până acum, a venit şi a plecat din mine, asemenea unei vijelii. De fiecare dată rămâneam goală, ca o pajişte, pustiită de pârjol. Pe care semănam apoi cuvinte...

Poate aşa se explică de ce mi-e teamă de fericire. De ce, când se aşterne în faţa mea, cu aroma ei de cafea tare, în dimineţi somnoroase, picioarele mi se transformă în plumb.

Fericirea e suma bucuriilor mărunte (şi uite ca am găsit o definiţie). E leagănul din curte, pe care adorm vara, cu ochii la stele. Şi pieptul mamei, lângă care grijile mă părăsesc. E iarba pe care calc, desculţă, într-o după amiază însorită. Şi cântecul preferat, la radio.

E chipul lui, dimineaţa.

Mă întreb dacă nu cumva, în goana mea după marea poveste, am uitat(sau oare am ştiut vreodată?) că de fapt dragostea înseamnă doi, înseamnă adiere, nu taifun. E mangâiere, nu posesie violentă, mistuitoare, chin.

Am auzit de multe ori vorbindu-se de calmul dinaintea furtunii. Eu azi îmi doresc să răstorn vorba asta, şi, cu ea, să îmi alung frica pentru totdeauna. Şi, la mine în suflet, după vijelii, să adie briza...

Coplesitorul Niciodata...

Suntem prieteni de vreo 13 ani...Am ras si am plans, si am iubit impreuna! Ne-am sustinut, ne-am tachinat, am crescut unii langa ceilalti!

Saptamana trecuta ne adunam ca sa dansam la nunta primilor doi dintre noi care se casatoresc! Maine ne adunam pentru a merge la inmormantarea mamei lui Andrei. Viata e atat de ciudata uneori...

E trist. Si in fata lui "Nicioadata" te simti mic si neputincios. Parca nici nu mai e loc de razvratire...

Vai de titlurile noastre

O să fac un exerciţiu de imaginaţie. X este student sau proaspăt absolvent de jurnalism. Ar vrea să lucreze în presă, că, deh!, n-o să facă precum cei de la ASE, care din economişti ajung Assistant Manager sau Customer Care Representative sau alte denumiri pompoase şi etern americane. Aşadar X. Dornic să se afirme. Nu-i place politica pentru că e plictisitoare. Te gândeşti că dacă moşuleţii aia simpatici dorm pe rupte în Parlament or fi ştiind ei de ce. Pe economic nu s-ar băga, că e cu prognoze, tot felul de indici şi lui nu-i plac calculele, doar de-aia nici n-a dat la Poli. Ar mai fi socialul, dar e cu anchete, cu documentare, adică toate chestiile alea pe care (presupun, pentru că nu am fost la Jurnalism, de aia am şi zis că îmi imaginez) prefera să le ia cu copy paste de pe net când făcea proiecte în facultate.
Ce rămâne? E simplu. Mondenul. Un domeniu atât de ofertant la noi. Unde mai pui că e şi simplu de scris. Două poze de la paparazzo, trei exagerări, o presupunere şi gata...ai un super articol, demn de pus pe prima pagină. Ziare care să îl publice sunt destule. Başca, sunt şi cele mai vândute din România. Pentru că românilor le place să tragă cu ochiul în curtea vecinului, şi dacă mai e şi faimos acest vecin, se vor alinia ca la cinema. Subiectele sunt multe şi variate. Cântăreţul Y a scuipat seminţe pe plajă (oooo), artista Z şi-a pus, pentru a treia oară, silicoane (oooo, aaa), creatorul de modă πr² merge la cumpărături în şlapi (oooo, aaa, uuu). Toate de interes naţional şi urgenţă zero.

Exerciţiul meu se opreşte aici. Pentru că ceea ce urmează depăşeşte limitele imaginaţiei mele. Sunt gata să accept (că de înţeles nu ştiu dacă am să înţeleg vreodată) aceste articole pline de înţelepciune şi subtilitate. Oricum nu le citesc. Dar titlurile, titlurile îmi sar în ochi, fie că vreau sau nu. Şi mă cutremur.

Câteva exemple pline de tâlc.

Despre dragoste...si multi demoni

Aseară m-am întâlnit cu o fată care e mai tânără decât mine cu vreo doi ani. La vârsta asta, a trecut deja printr-un divorţ, s-a mutat de acasă, s-a întors, iar bărbatul pe care îl iubeşte şi cu care stă de un an de zile, la mama ei acasă, nici măcar nu se mai oboseşte să o mintă ca va divorţa. Şi el. Îmi povestea că îşi doreşte un copil. Că viaţa ei înseamnă muncă şi acasă, şi, o dată la şase luni, în cel mai bun caz, un concediu. Că simte că nu şi-a trăit viaţa de tânără, dar că şi-a asumat lucrul ăsta, încă de la 18 ani când îşi dorea cu ardoare o familie... Avea un gen de melancolie în glas şi privirea cuiva care a trecut prin multe. Vorbind cu ea, aproape că mi-a fost ruşine că am plâns un an de zile după un june infatuat, a cărui singură declaraţie de drag(oste?) pentru mine a fost...” Încă te simpatizez!”.

Dar fiecare cu demonii lui...

În jurul meu se fac pregătiri de nuntă. Multe. Acum trei ani se spunea că eu voi fi prima din grup care o să se mărite... Eu zâmbeam, şi deşi din cauză că mi se repeta atât de des ajunsesem să cred şi eu asta, undeva într-un colţ al inimii ştiam că n-o să fie aşa. Iubeam prea mult libertatea, şi visam obsesiv la o „dragoste mare”. Din aia care te consumă, te mistuie şi fuge la fel de repede cum a venit. A fost aici...şi m-am ars. Dar, culmea, aş lua-o de la capăt cu ochii închişi.

Scria Isabel Allende că de „încăpăţânarea dragostei” nu poţi să scapi orice ai face...Unii se nasc cu ea şi îi sunt predestinaţi, aţii o fentează elegant, fâcând un slalom maiestuos printre tentaţiile pe care le produce viaţa. Mie mi-a zis un pireten drag odată că, dacă cineva îmi spune că în faţa e un zid, atunci cu siguranţă că mă voi repezi înainte cu acceleraţia călcată până la podea...

vine, vine...

În dimineaţa asta am avut senzaţia că e toamnă. Deja. Poate din cauza ca o aştept cu atâta drag. Îmi place toamna, când e călduţ, dar nu sufocant, când în jur frunzele imi demonstrează că nu, nu am văzut încă toate nuanţele de galben, când ma plimb prin parc şi îmi afund pantofii în frunze uscate care foşenesc şi îmi povestesc despre toate şi nimic, când îmi pot purta în sfârşit hainuţele de tweed pe care le-am ratat primavara când am sărit din geacă în tricou si la aerul condiţionat din maşină, când, în sfârşit aerul se poate respira, şi, mai mult chiar, are un miros de fructe coapte...

Revin. Am avut senzaţia că e toamnă. Pentru că m-am trezit şi nu am mai văzut lumina care intra decisiv în cameră, poruncindu-mi fără drept de apel să deschid ochii. Acum doar se întrezărea, printre coloanele intunecate ale jaluzelelor. Am plecat de acasă şi în maşină m-a întâmpinat vocea lui Dobro...proaspăt întors şi el din concediu. Pe drum spre Băneasa... coada de maşini, de care aproape că îmi fusese dor (sic!)...

Toamna e un fel de femeie la 40 de ani...Atunci când e, poate, cea mai frumoasă. Şi dacă, pentru mine, primăvara e anotimpul în care mă îndrăgostesc....toamna e momentul în care ma adun, mă liniştesc...şi pun vise la dospit!

Delete contact!

Azi i-am dat delete de pe Messenger si i-am sters numarul de telefon din agenda. Asta desi l-as putea spune pe nerasuflate, trezita din somn, la 2.48 noaptea... A fost un act de razvratire...de disperare...sau de izbanda... Nu stiu sigur inca...

E ciudat cum te legi cateodata de cineva, in ciuda tuturor lucrurilor care iti spun ca o sa mearga prost, sau mai prost. Dezastruos chiar. Stai si te intrebi „de ce am facut-o?” si nu gasesti niciun raspuns mai inteligent decat „de fraiera”. A, cu titlu de terapie, exista amagirile dulcege de genul „am crezut ca va iesi ceva pana la urma” sau „la inceput era ok”...dar, curand, ai un atac de luciditate si realizezi ca e vorba de ceva patologic...e boala aia ciudata pe care unii o numesc indragosteala, orbul gainii, saptamana nebunilor. Dar toate trec.

A murit si Tov. S-a dus dupa pitic...Era de asteptat, caci boala a fost lunga...

Exit Bucharest. Enter Stockholm.

trei silabe aveam in minte de dimineata---CON-CE-DIU. parca si soarele era mai bland si faptul ca m-am trezit la 6.30 nu mai parea atat de infiorator. este, da, ultima zi de munca, inainte de mica escapada in tara vikingilor. inutil sa spun cat chef de munca am...:)))

in alta ordine de idei, de dimineata m-am distrat copios in masina, pe drum spre munca. am vazut imaginea-simbol a femeii la volan. imi pare rau ca mi s-a stricat camera de la telefon, pentru ca as fi vrut sa imortalizez momentul.

descriere, desi a zis bine cine a zis ca o imagine face cat 1000 de cuvinte: femeia, middle aged, sau, na, hai 35 de ani (doamne...peste 10 ani si eu o sa am 35, oare o sa fiu middle aged?), dreapta, fara sa se sprijine de speteaza scaunului, cu ambele maini pe volan, in pozitia 2 fara 10. se uita fix inainte, nu rade, nu vorbeste cu cel din dreapta. nu lasa pe nimeni sa se bage in fata ei.

bonus, bărbatul (al ei presupunem): mai middle aged decat ea, vizibil crispat, mana drapta pozitionata strategic pe manerul de deasupra usii...posibil pune frana fictiva cu piciorul in dreapta, la fiecare intersectie. Masina, un Matiz. Rosu.

Le multumesc ca mi-au facut dimineata mai frumoasa!!!

Adio, prieten vechi...Vama!

Oare cine s-a schimbat? Eu sau Vama?

Tin minte zilele de vara care pareau sa nu se mai termine, de acum multi ani...cand leneveam pe plaja, sub umbrelutele de stuf...si citeam o carte. Sau razele soarelui care bateau in cort la ora 8, cand devenea insuportabil de cald, si...dupa ce dadusem jos sacul de dormit si cele trei bluzoane(ca deh, la patru cand ma culcasem era frig ca dracu)ma trezeam. La ora aia era o liniste superba in Vama. Majoritatea petrecaretilor inca dormea, iar cei mai matinali erau pe plaja. De la Zapata se auzea muzica braziliana. Aerul mirosea a dimineata, a nisip si a clatite.

Tin minte baile in mare de la miezul noptii(cand multe telefoane si ceasuri si-au dat duhul) si pe cele de la rasarit. Tin minte soarele care iesea rosu din mare, in timp ce ultimii musterii de la Expirat si Stuf se indreptau spre corturi.

Tin minte diminetile in care colindam cu aparatul foto de gat. Si cand plecam cu zilele de acasa cu destinatia Vama, desi trebuia sa dau admitere la facultate...iar mama ma intreba din cand in cand cu voce gatuita "Sper ca tu inveti pe acolo?!".



Era Vama cu cortul in care am baut doua sticle de vin si am mancat chipsuri si ne-a plouat pana la piele, Vama in care petreceam pana la zi si apoi ne intindeam si adormeam la soare, avand grija ca unul dintre noi sa ramana treaz si sa ne intoarca, precum puii la rotisor, Vama in care ne combinam si ne desparteam, Vama in care ne iubeam. Vama pe care o iubeam.

Acum sunt mult prea multi oameni care au auzit ca e cool sa mergi in Vama, teribilisti care au inteles prost libertatea pe care ti-o ofera locul. A fi liber si boem nu inseamna sa te pishi in mijlocul strazii si nici sa urli ca descreieratul pe ritmuri de Parazitii din bemveul tunat. Acum in Vama vin familisti. Plaja s-a umplut de tipi burtosi, cu lant la gat si ghiul pe degetul mic de la mana stanga, de copilasi obezi si de bunici care fac integrame pe cearceaf. De blonde siliconate si masculi in calduri. Pare ca toti, in drumul lor spre Bulgaria, au facut pana la Vama Veche.

Locul umbrelutelor de stuf l-au luat cele cu Coca-cola, locul chitaristilor l-au luat cocalarii.

De 1 mai, n-am mai gasit din Vama mea nimic. Nici macar locul de parcare.

Au tuns-o pe Naomi!!!!

Din ciclul Cenusareasa cu pantof masura 46, auziţi ce a paţit Naomi (vai, draga!).

Doi băieti...potrivit unor surse, de la Noua Dreapta, si-au exersat talentul de frizer, ah pardon Hairstylisti( ca de cand cu reclama la Zapp Share Free...se simt ofensati...stii tu)..pe parul domnishorului Naomi.

Care a dat fuguta la psihologul de serviciu...Dan Diaconescu in Direct( aka triple D)...să-şi planga amarul. Si el a primit-o cu bratele deschise...ca sa mai schimbe foaia, ca de cand o cauta pe Elodia prin padure...a inceput sa traiasca periculos...si il baga Tolea in tomberon.

Pam Pam.

De semi-toamna

Ma intreb cam cata incapatanare poate sa incapa in trupul meu..care nu e prea mare.
Cam cat potential de self-distruct exista intr-o viata altfel echilibrata si fara prea multe excese. Ma descompun. Ehh...ati vrea voi! Azi ma lupt, tip, cedez. Maine o iau de la capat. Nu exista oboseala, nu exista timpi morti. E o cursa...catre nicaieri, cel mai probabil!
In jur se face tot mai tacere...semn ca ceilalti si-au gasit un refugiu. Eu ma catar mandra pe stanca mea, in bataia vantului si a fulgerelor, si incerc sa ma amagesc cu gandul ca...sunt mai sus decat toti... De fapt sunt uda si mi-e frig...si in curand o sa ma ajunga reumatismul. O sa crap, dar macar o sa cad de sus.

Oare de ce am impresia ca e noiembrie?